Pe Andreea am avut șansa să o cunosc în urmă cu mulți ani, nici nu îmi vine să îi calculez Eu abia mă formam în domeniul acesta social, ea era clasa a-I-a. Azi este studentă și voluntară în centrul unde altă dată era beneficiar al unui program social. Azi este un exemplu clar, viu și încurajator, că se poate. Că poți să vii de oriunde, să te împiedici de orice și totuși să crești în tine o mână de perle. Cu Andreea am sute de povești și toate au la bază acel zâmbet inconfundabil al ei, o forță internă pe care mi-aș dori să o regăsesc în oricine și o responsabilitate pe care rar am simțit-o în jurul meu. Ea este Andreea, o dovadă că se poate să vezi lumină în viața ta deși ai avut o copilărie dificilă.

Numele meu este Andreea Osman, am 20 de ani și sunt studenta in cadrul Universitatea de Studii Economice din București.

Copilăria mea nu a fost ușoară, a fost o copilărie dificilă.

Părinții mei sunt divorțați și mama mea trăiește acum cu sora mea. Divorțul părinților mei a venit după ce tatăl meu ne-a alungat din casa noastră și ne-a lăsat să trăim pe străzi. El a vrut să lucrez și să susțin bugetul familiei. Eu, în schimb, am vrut să studiez!

În acel moment, mi-am spus: mă simt ca în familie.

Am întâlnit Centrul de Generații la începutul clasei I. Îmi amintesc primii pași în acea cameră luminata, cu multe chipuri zâmbitoare, dansând, cântând dar …. O zonă a acelei încăperi mi-a atras privirea. Pe o canapea stătea o doamnă și două fetițe care îi făceau două codițe împletite, cântând împreună. În acel moment, mi-am spus: mă simt ca în familie. Acolo am fost înconjurată de oameni cu vârste diferite, de la 6 la 75 de ani, unde m-am simțit ca acasă și înca mă simt.

Acum 7 ani la Centrul Generații cu două moțate adorabile

În anii mei de școală, m-am luptat cu matematica și engleza. Mama mea nu a avut timp să mă ajute la temele mele și nu prea știa cum să mă ajute. Am început lecțiile individuale la centru cu o studentă de la Facultatea de Framacie. Ea m-a ajutat până când am absolvit. Am reușit să trec examene pe care nu credeam ca am sa le trec cu o notă mare datorită sprijinului pe care l-am primit pentru temele mele. Nu numai ajutorul la teme a contat ci si oamenii care lucrau. Ei au construit familia în care eu am crescut: dommul Sorin, doamna Cristina, domnul Silviu, doamna Anca și ei sunt doar câțiva. Sunt recunoscător pentru acest ajutor, pentru că a fost momentul în care am învățat cum să muncesc din greu în toate acțiunile mele pentru a reuși.

Vara trecută am luat parte la primul meu EVS–stagiu de voluntariat pentru 2 luni in Turcia, Gaziantep într-un oraș aproape de granița cu Siria.

A fost primul meu proiect pe tema refugiațiilor din Siria și primul contact cu ei. Aici, în Gaziantep, sunt voluntară în GEGED, asociație ce se ocupă cu copiii refugiaților din Siria. M-am atașat foarte repede de ei. E imposibil să nu te atașezi de ei pentru că te copleșesc cu dragostea lor. E adevărat că au nevoie de afecțiune dar și noi, voluntarii avem nevoie de dragostea lor.

M-am întrebat zilele astea oare ce e în mintea unui copil care a văzut războiul?

Oare cum înțelege el toată tragedia asta? Într-o zi când încercam să învăț cuvinte noi în arabă (de la copii), se străduiau să îmi explice un cuvânt imitând sunetul bombardamentelor. Apoi au menționat televiziunea. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că se referă la “Știri”. M-am întristat gândindu-mă că pentru ei asta înseamnă (doar) știri. Dar apoi mi-am dat seama că ei nu înțeleg gravitatea situației și e mai bine că nu o înțeleg.

Experiența din Gaziantep m-a făcut să mă gândesc foarte serios la viitor și la modul în care mă pot implica în problema refugiaților.

Consider de datoria mea ca ființă umană să îmi aduc aportul în problema războiului din Siria. Sunt conștientă că nu voi putea să opresc războiul, dar pot să le fiu alături celor care trec prin tragedia asta. Și aici nu mă refer la resurse financiare. Vreau să privesc lucrurile ca și cum ar fi propria mea familie în situația asta. De fapt, chiar ar putea fi.

La urma urmei nimeni nu hotărește unde să se nască sau în ce cultură să crească. Faptul că ți-ai format anumite principii influențat fiind de cultura în care ai crescut nu schimbă ceea ce ești cu adevărat.

Centrul de Tineret Gazikent, activități cu copii din Siria

Centrul comunitar KIZILAY. Făceam desen, activități de artizanat și pictura cu copiii cu vârstă între  4 și 10 ani care veneau la grădiniță.

Cantina Socială din Gazintep

Într-o experiență EVS există un risc foarte mare: în cele mai multe cazuri oamenii care trăiesc astfel de experiențe nu se mai pot întoarce la viața obișnuită pe care o aveau înainte și vor să se implice tot mai mult. Personal, mi-am schimbat mult planurile de viitor și știu că acest proiect EVS este doar un nou început.

Până la urmă totul are un început iar începutul meu a fost când am intrat prima dată pe ușa Centrului Generații și acum vreau să fac ceea ce am vazut în familia mea. Să creez un viitor, un viitor unde nimic nu este imposibil și unde mereu să găsească sprijin!

Articolul Am avut o copilărie dificilă, dar lor le este și mai greu apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Totuși, noi nu locuim cu șobolani.

Am intrat. Mirosul de săpun și odorizant și canalizare a zis tot. Apoi bucătăria aia cu vase pe jos și pereții scorojiți. De undeva tot picura în vase. Tatăl visează să termine să o renoveze într-o zi, când va avea iar serviciu. De curând a rămas șomer. Nici nu pare să fi început cândva renovarea. Poate peretele ăla dărâmat a fost cândva începutul. Un stâlp în mijlocul a ceva ce ar trebui să fie o bucătărie.

În prima cameră nu am voie să intru. Acolo doarme bunica. Bolnavă psihic de foarte mulți ani. Pensie foarte mică, crize, toți vecinii o știu. Apartamentul e al ei.

Găurile din suflet … și le duc și ei cum pot.

În cea de-a doua cameră dorm ei, tatăl și copilul. Mama e decăzută din drepturi. Găurile din casă sunt mereu acoperite să nu mai vină șobolanii. Două paturi, o mobilă îngrămădita cu lucruri, un televizor. Găurile din suflet … și le duc și ei cum pot.

Nevoile și dorințele sunt același ca ale oricărui copil de vârsta lui, că trăiește în aceeași lume și el. Telefon ultima generație, haine de firmă, bani să meargă la Mc, un calculator care să nu mai bâzâie în halul ăsta. Oprește calculatorul. Se face liniște. L-au primit donație, în urmă cu câțiva ani. Bun și ăsta așa gălăgios.

S-a îmbrăcat să meargă la școală. Haine curate, ghiozdan îngrijit, și-a aranjat puțin părul. Geaca … ușor mică, luată anul trecut, dacă tragi un pic de mânecă nu se vede. Tatăl i-a dat câțiva lei să își ia covrigi în drum spre școală.

Acasă nu cheamă pe nimeni.

A ieșit în aceeași lume ca și noi. Când treci pe lângă el pe stradă n-ai zice că are șobolani ca animale de companie. Nici că a dus o copilărie pe care n-aș îndrăzni eu vreodată să o spun. Nici colegii lui nu îi știu suferințele. Acasă nu cheamă pe nimeni.

Am plecat spre birou. Cu piciorul meu în orteză și cârjele în mâini. Era groaznic de frig și nici nu îndrăzneam să mă mai plâng. Am chemat un taxi. Îmi permit un taxi. 

Dincolo de bula noastră de cristal, e o altă lume …  El e doar unul dintre copiii care au nevoie de noi! Sunt atâția copii care au nevoie de noi în fiecare zi a vieții lor!

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Baiatul care are sobolani ca animale de companie apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

A fost fantastic! M-am umplut de viață și am deschis ochii.

Știam și eu că lumea adună în ea de toate, de la mașini scumpe cât o casă, la oameni care dorm în dărăpănături de chirpici. De la școli private cu metodologii străine, la sate unde școala e văzută ca o opțiune și părinții negociază cu profesorii prezența la ore. De la brânză cu mucegai, la mucegai pe tavan. Mă opresc aici.

Dar când stai într-un oraș mare, îți duci copilul la grădiniță cu mașina, nu îți lipsește nimic din frigider, copilul are un magazin de jucării în propria casă și tot mai cere și tot mai primește, când poate să aleagă să facă orice activitate vrea, a zburat cu avionul, vede mare și munte în țara lui și în afara ei, când e așa, cam trăiești într-o bulă. Copilul tău face engleză și dicție și sport, dar nu are 5 ani împliniți. Și poate te gândești să îl înveți deja și alfabetul. Copilul trăiește ca un prinț și tu cu el, chiar dacă mașină e de împrumut și plătești chirie pentru ”acasă”. Îți cumperi haine la reducere, dar ai pierdut numărul perechilor de pantofi, apăi, da, trăim într-o bulă. 

Dincolo de bulă sunt …

Copiii care nu au creioane la școală. Școli unde clasa 0 și clasa I și clasa a-III-a stau în aceeași încăpere mică, toți cu o singură învățătoare. Părinții îi țin acasă pentru a avea cine să le pună un pahar cu vin chiar dacă ei vor la școală. Evoluția lor se măsoară în “mâncați-aș doamna te iubesc “ și în trecerea de la “fă” la “fă doamna”. Ei nu joacă “țară, țară vrem ostași” ci “țară, țară dă-mi muștar“. Părinții nu mai trântesc ușa de perete pentru a sări la bătaie că de ce copilul a luat 4. Acum ciocane și … “Doamna, pot să intru să vă întreb ceva?”.

Copiii iubesc școala pentru că îi scoate din familie și mai ales pentru că le dă speranța unei vieți mai bune. Și asta se întâmplă acolo unde sunt oameni cu suflete atât de pline cu iubire, OAMENI ca cei pe care i-am cunoscut eu. Și abia aștept să îl duc și pe David în vizită la centrele unde sunt ei.

Știți cum sunt ei? Își mănâncă prânzul cu copii, le aduc haine și creioane de acasă, îi aud când îi ascultă, îi îmbrățișează, le arată că merită să fie iubiți, că și ei contează.

Avem nevoie de OAMENI! Și putem să facem asta când ieșim din bula noastră de cristal.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Dincolo de bula noastra de cristal e o alta lume! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Stăteam cu David în pat, aseară și mă pregăteam să îi spun tradiționalele noastre povești. Până să ajung la ele, i-am recitat cele 5 strofe pe care încă le mai știu din ”Luceafărul” și așa au curs amintirile cu bunicii mei. Pe tataie Ștefan, David nu l-a cunoscut. A murit cu câțiva ani înainte să se nască mândrul. Eu păstrez amintirile cu el ca pe ceva sfânt.

Când eram mică am stat foarte mult la bunicii materni.

Acolo am crescut și am învățat multe. În mobila veche din sufragerie găseam cărți la fel de vechi, cu mirosul acela special de lume de mult trecută. Răsfoiam foile și învățam poezii din ele, atunci când nu jucam Rummy cu bunicii sau ȚOMANAP. Sau când nu inventa tataia jocuri pentru noi. Cum ar fi cel cu Harta României, unde cineva căuta un oraș pe hartă, îi spunea numele și apoi altcineva trebuia să îl găsească într-un minut. Și ciorba de porc pe care o făcea tataie, cea mai bună ciorbă din Univers. Și socata din care ne punea și nouă un pahar mic. Și plimbările în piață cu oprire la ghereta cu mici și bere și spuma aceea din care aveam mereu voie să gustăm.

Tataia a murit la 72 de ani. Mamaia trăiește și azi. Are noroc să fie în același oraș cu cei 4 copii ai ei și să locuiască în aceeași casă cu unul dintre băieți. Ea nu este singură! Mulți alți vârstnici, DA, SUNT SINGURI!

În România, o persoană din șase are peste 65 de ani.

Situată pe locul al doilea în statisticile europene privind ritmul accelerat al îmbătrânirii populației, România înregistrează în momentul de față o pondere de 17% a persoanelor vârstnice în structura populației totale. Mai exact, în România, o persoană din șase are peste 65 de ani. Mai mult, studiul național realizat de GfK pentru Fundația Principesa Margareta a României arată că aproximativ 1,5 milioane de vârstnici sunt afectați de singurătate într-o mai mică sau mai mare măsură. Asta conduce la efecte grave asupra sănătății fizice, psihice și a calității vieții acestora.

Odată cu pensionarea, o mare parte dintre vârstnici își pierd rolul social, devin inactivi ori experimentează sentimentul inutilității. Cei care locuiesc cu familia își canalizează, de obicei, energia spre activități în gospodărie, îngrijirea nepoților sau alte activități în care sunt solicitați de familie, dacă relațiile sunt bune. Nevoia de a fi util găsește astfel un răspuns, menținând în continuare vârstnicul activ și implicat în viața socială.

Din păcate, mulți vârstnici nu mai au familii.

Sentimentul de singurătate pe care îl mărturisesc vârstnicii, cauzat de absența unui partener de viață sau a unui interlocutor, se traduce adesea în dificultatea de a împărtăși lucrurile care îi preocupă, imposibilitatea de a cere un sfat sau doar de a povesti despre problemele cu care se confruntă.

Ca răspuns la această realitate socială, Fundația Principesa Margareta a României împreună cu Asociația Niciodată Singur lansează Fericiți la adânci bătrâneți, o campanie socială prin care își propun să atragă atenția publicului cu privire la situația vârstnicilor din România și problemele cu care aceștia se confruntă. Campania are și o componentă de strângere de fonduri în sprijinul vârstnicilor. Oricine poate dona 2 euro prin trimiterea mesajului ”SINGUR” prin SMS la numărul 8844.

Din fondurile strânse în această campanie, cele două organizații își propun să îmbunătățească semnificativ calitatea vieții persoanelor vârstnice  prin trei programe sociale dedicate vârstnicilor din România.

Cu o activitate de peste 28 de ani, Fundația Principesa Margareta a României unde eu lucrez de 10 ani, este printre puținele organizații care semnalează fenomenul de îmbătrânire a populației și efectele iminente asupra societății. În lipsa unui sistem integrat de asistență socială, public sau privat, Fundația vine în sprijinul vârstnicilor din întreaga țară.

Donați și voi, vă rog! Eu am donat.

Articolul ”Fericiți la adânci bătrâneți” … despre singurătate și iubire apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

De mai bine de 11 ani lucrez cu copiii, adolescenții, familiile lor, vârstnicii și voluntarii din fundația aceasta în care mi-am format profesia pe care o am azi. Am un loc de muncă pe care îl iubesc și care se potrivește ca o mănușă brodată pe sufletul meu. Mai multe detalii despre viața mea de Ong-ist, am povestit pe blogul Andreei Carmen​ Radu.

Sunt ONGist si pur si simplu iubesc ceea ce fac. Este fantastic să ai o profesie care îți place. Să te trezești cu drag dimineața când pleci la muncă. E fantastic să ai un loc de muncă prin care aduci bine în viețile oamenilor care au nevoie să fie cineva lângă ei, să le întinzi o mână.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Sunt ONGist si iubesc ce fac apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Acum 20 de ani, când eu aveam 13 ani, teoriile erau altele. Acum mă uit la fratele meu în plină adolescență și nu fac altceva decât să mă văd pe mine la vârsta lui. Nici nu aveți idee cât semănăm fără să ne curgă prin vene același sânge, doar o iubire comună purtată unul altuia de când avea el 11 zile și aveam amândoi nevoie de Iubire.

De 10 ani lucrez cu oameni aflați în nevoie. Ăsta e jobul meu de zi cu zi. Nu aș putea să renunț la asta.

E parte din viața mea și parte din mine. Uneori uit că e un job și îl tratez ca “acasă”. Nu zic că e bine așa, dar stau acolo, uneori, mai mult decât stau la adevărata casă. Plus că, știți, birourile noastre, sunt, la propriu, într-un apartament. Locul preferat rămâne bucătăria unde ne adunam la împărțit opinii, la mese câmpenești și la strâns farfuriile. Unde ne certăm pe motiv de cine duce gunoiul și cine bagă mașina de spălat vase. E ca o bulă și eu o iau ca atare. Nu e perfectă. Nici măcar familiile nu sunt. Dar e o bulă în care întotdeauna îmi găsesc camarazi pentru a face bine.

Uneori mai ies din bula mea. Ies când mă doare. Ies când bebelușul abandonat pe care îl țin la piept nu este Emma. Când aflu că vârstnicii cu care am lucrat nu mai trăiesc. Când îmi povestește cineva că tânărul cu care am făcut terapie câțiva ani a ajuns acolo unde nimeni nu ar dori să ajungă, jos, singur, în suferință, fără speranța de a mai trăi. Când îmi dau seama că sunt oameni pe care aș fi putut să îi ajut mai mult, dar nu am știut cum.

Și intru inapoi în bulă când văd binele din viața oamenilor cu care am lucrat, când mă îmbrățișează și plâng cu mine de fericire. Altă dată ne ștergeam cu aceeași batistă plânsul de durere.

După 20 de ani de când trăiesc crescând oameni, mă uit înapoi și sunt mulțumită că am ales asta și chiar dacă nu știu exact cât i-am ajutat pe alții să crească, știu cât m-au ajutat ei pe mine să fiu ce sunt azi.

***

Sub sloganul „Reginele Neștiute ale Societății Civile”, în campania de comunicare pentru cea de-a XVI-a ediție a Galei Societății Civile sunt celebrate o serie de personalități feminine de astăzi, care continuă să creadă în principiile Reginei Maria prin munca lor în cadrul ONG-urilor și fundațiilor caritabile. 

Nouă personalități feminine, reprezentante ale sectorului asociativ, sunt anul acesta imaginea campaniei Galei Societății Civile: Cristina Buja – Fundația Principesa Margareta a României, Simona Voicescu – Asociația Necuvinte, Daniela Buzducea – Fundația World Vision România, Marina Dragu – Grupul de Inițiativă „Lacul Tei”, Cristina Grigore – Fundația Părinți din România, Ștefania Popp – Junior Achievement Romania, Silvia Asandi – Fundația Romanian Angel Appeal, Mirela Nemțanu – Fundația Hospice Casa Speranței și Raluca Tănase – Asociația de Medicină pentru Sănătate Publică.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cariera de ONG-ist – un mod de viata apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Am fost voluntar, asistent social, psiholog, coordonator și mai nou manager de programe.

Sunt 10 ani de lucrat la Fundația Principesa Margareta a României. Am făcut cam tot ce se putea în domeniul ONG-istic. Am fost voluntar, asistent social, psiholog, coordonator și mai nou manager de programe. Am coordonat 3 dintre cele 5 proiecte actuale ale fundației. Celelalte două s-au înființat când eu eram ocupată să fiu mamă de bebeluș David și în paralel deschideam blogul pe care mă citiți.

Nu am fost tot timpul mulțumită aici. Am vrut să plec de câteva ori și mereu am găsit un motiv să nu o fac. Apoi chiar am plecat și după 3 luni am găsit un motiv să mă întorc. Îmi place locul ăsta atât de mult încât atunci când m-am întors, și oamenii mă întrebau aproape râzând ”Ce ai făcut mă?”, le răspundeam ”M-am întors acasă”. Nu e un loc perfect, nu mă mint și nu vă mint, dar e ”acasă” pentru mine și asta e tot ce am nevoie momentan.

Am descoperit ce îmi place cel mai mult să fac și ce nu mă încântă.

Sunt 10 ani de când mă joc de-a omul mare cu serviciu serios. Sunt 10 ani în care am crescut enorm, am învățat din greșelile mele și ale altora, din încercările reușite și mai ales nereușite, de la colegi pe care i-am admirat și mai ales de la cei pe care nu i-am plăcut. Și cel mai mult am învățat de la copiii și tinerii și vârstnicii cu care am lucrat. Am descoperit ce îmi place cel mai mult să fac și ce nu mă încântă. Care îmi sunt temerile și care îmi sunt visurile. Cât de mult pot să urc și ce limite am. Cât de mult iubesc să ascult și cât de mănușă simt că îmi vine terapia și orice fel de lucru emoțional cu oamenii.

Am făcut de toate în ăștia 10 ani.

Am spălat căni și wc-uri. Am făcut teme cu copiii proveniți din medii defavorizat. Am jucat rummy cu vârstnicii. Am cărat la cadouri, pungi și punguțe până am crezut că voi rămâne cocoșată. Am scris la calculator cartea unui bătrân aproape nebun, dar doamne ce își mai trăise omul viața. Am supervizat și monitorizat organizații, am ținut traininguri, am organizat evenimente caritabile și întâlniri regale, am organizat și tabere. Am lucrat cu tineri post-instituționalizați și cu tineri artiști. Am susținut consiliere individuală și de grup, am scris proiecte, am visat mare și am îmbrățișat de mii de ori oameni în suferință.

Săptămâna trecută m-a întrebat cineva de ce fac asta, de ce nu altceva, de ce nu mă ocup pe cont propriu de terapie și de blog și de ce stau mai bine de 8 ore în altă parte. Nu a trebuit să mă gândesc la un răspuns. Era în mine. Pentru că asta îmi place să fac, pentru că nici nu aveți idee cât de fain poate să fie ca în fișa postului tău să scrie că treaba ta e să ajuți oameni 8 ore pe zi .

Sunt 10 ani. Continui!

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul 10 ani de cand ma joc de-a omul mare cu serviciu serios apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

„Cel mai tare mă doare privirea lor plină de speranță. Tot ce îmi doresc pentru copiii mei este să învețe carte, să ajungă mai bine. Lupt pentru ei cât pot, dar greutățile au început să mă răpună. Frica mea este că ei vor pierde școala.”

Înghesuiți într-o locuință socială, fără curent și gaz, uneori copiii ei nu se mai pot duce la școală. Le e rușine să meargă la clasă cu temele nerezolvate, flămânzi, ori cu pantofii rupți. Mama caută ajutor și soluții, educația este șansa lor. Sunt copii buni, cu credință, cu drag de învățătură, cu pasiuni și vise. Pentru ei, școala este o bucurie și este șansa lor ca într-o zi să scape de sărăcie.

Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi fost azi viața ta dacă nu ai fi mers la școală? Pentru tine este doar un exercițiu de imaginație. Pentru alții, este chiar viața!

Astfel de povești aud zilnic la muncă. Cu unii dintre ei am lucrat și eu înainte să îl nasc pe David. Astfel de copii există în fiecare colț de țară. Conform studiului Unicef 2016, în România 1 din 2 copii trăieşte la limita sărăciei, iar 300.000 de copii nu merg la şcoală. De aceea, Fundaţia Principesa Margareta a României a creat Fondul Special pentru Copii, ca un program social de prevenţie a abandonului şcolar.

Fondul Special Pentru Copii este un program național de asistență socială și acces la educație în sprijinul copiilor aflați în situații de viață foarte dificile.

Sunt ajutați copii aflați în contexte sociale precare, proveniți din centre de plasament, lăsați în îngrijirea rudelor, cu părinți bolnavi sau din familii care au în îngrijire mulți copii sau persoane cu handicap sever, din familii monoparentale, neglijați sau cu stare de sănătate în risc de a se deteriora.

Cu ajutorul donatorilor și sponsorilor am reușit să le asigurăm acestor copii tot ce au nevoie pentru a frecventa şcoala: rechizite, uniformă, caiete speciale, căminul la oraş, transportul cu microbuzul, o masă caldă la cantină. Am reuşit până acum să dăm şansă la o viaţă mai bună pentru 25 500 de copii din peste 2800 de familii. Și să susţinem 600 de ONG-uri locale care ajută copiii care se confrunta cu situatii dificile de viață.

Și voi puteți să îi ajutați printr-o donație pe www.fpmr.ro/donationline . Suma va fi folosită cu chibzuință de colegii mei care lucrează pe acest program. Cu gesturi mici putem face schimbări mari în viața copiilor care sunt în pericol de a renunța la școală.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Educatia este sansa copiilor saraci pentru o viata mai buna   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce îmi dă energie la job-ul ăsta al meu și îmi face să îmi vibreze inima, pe lângă cafea, este că văd tineri care luptă pentru pasiunea lor.

Și luptă să poată să trăiască doar din asta. Din arcuș de vioară în ritm de muzică clasică. Din acuarelă sub pensulă pe tablouri pline de mesaje. Nu știu câți dintre voi aveți o pasiune adânc și de neclitit înfiptă în suflet. O pasiune care să se plieze pe trupul și ființa voastră ca și cum s-a născut din voi dinainte de a vă naște. Câți trăiți pasiunea în fiecare zi. Să repirați prin asta. Să atingeți arcușul, sau clapa, sau pixul, sau pensula, sau tasta, și odată cu asta să fiți de fapt voi. Să nu mai vreți mai nimic pe lume. Eu îi privesc cu admirație, și uneori invidie. Prin comparație cu mine, ei au doua atuuri, sunt tineri și au timp. Au și un dezavantaj, nu prea au bani. Pentru partea asta există Programul Tinere Talente.

Programul național Tinere Talente dezvoltat de Fundația Principesa Margareta a României oferă anual burse de studiu, mentorat și promovare pentru tinerii artiști plastici și muzicieni aflați la început de carieră, care provin din familii modeste.

Bursierii Programului Tinere Talente 2017

Bursa Tinere Talente în valoare de până la 2000 Euro se acordă fiecărui bursier pe perioada unui an calendaristic.

Tinerii au vârsta cuprinsă între 14 – 24 ani și sunt elevi și studenţi la liceele și universităţile cu profil muzical și artistic din România. După evaluarea socială realizată de echipa Fundației, un juriu de specialitate îi selectează pe cei mai buni dintre candidați în baza talentului și a potențialului artistic.

Selecția organizată pentru secțiunea ”arte plastice”

Anul acesta au fost susţinuţi 36 de bursieri, 18 artişti plastici şi 18 muzicieni, provenind atât din mediul rural cât şi din mediul urban. Ei studiază în București, Cluj Napoca, Craiova, Constanța, Iași, Suceava, Oradea, Târgu Mureș, Timișoara. Aceste burse oferă tinerilor posibilitatea de a-şi dezvolta talentul. De a intra în contact cu personalităţi ale vieţii artistice. De a fi promovaţi prin intermediul evenimentelor Fundației Principesa Margareta a României și ale partenerilor.

Programul asigură valorificarea unor talente reale, care altfel ar fi pierdute pentru muzica și arta mondială. În prezent un număr important dintre bursierii susținuți de-a lungul timpului au o carieră de succes în domeniul artistic. Tinerii muzicieni sunt astăzi soliști în orchestre naționale și de tineret, angajați ai unor instituții culturale de profil, precum Opera Română, Universitatea Națională de Muzică, instituții muzicale de stat și private. Artiștii realizează lucrări și expoziții și își promovează operele într-un mediu de elită.

În 10 ani Fundația Principesa Margareta a României a investit peste 1,2 millioane de Euro în viitorul artistic al țării :

– 260 de burse pentru tineri artiști români
– 170 de recitaluri
– 120 de premii la concursuri naționale și internaționale
– 180 de expoziții de grup sau individuale
– participare la 90 masterclass-uri naționale și internaționale
– 80 sesiuni de mentorat

În fiecare an, cu ocazia aniversării Majestății Sale Regelui Mihai I, în prezența membrilor Familiei Regale a României, Fundația Principesa Margareta a României organizează un concert susținut de artiști de renume, muzicieni români cu recunoaștere internațională. Ediția aniversară din acest an îi aduce alături pe trei dintre artiștii care au performat de-a lungul celor 10 ani de Concert Regal: Remus Azoiței, Alexandra Dariescu și Teodor Ilincăi, acompaniați de Orchestra Fundației Principesa Margareta a României, sub îndrumarea dirijorului Tiberiu Soare.

Evenimentul va avea loc miercuri, 25 octombrie 2017, ora 19:00 la Ateneul Român. Fondurile strânse în urma Concertului Caritabil vor sprijini programul Tinere Talente prin care Fundația oferă burse de studiu celor mai talentați tineri artiști români, aflați în situații materiale dificile. Biletele se pot cumpăra de pe site-ul Fundației Principesa Margareta a României.

Asta ca să știți cu ce mă ocup eu de câteva săptămâni, de mă prinde apusul la birou și mă distrez în weekend-uri prin Conservator.

Violonistul Rafael Butaru – membru în jurul de selecție și ajutorul meu voluntar  

David, în tabără de creație organizată pentru tinerii din program, lua lecții de pian de la tenorul George Vîrban, fost bursier, actual voluntar și drag prieten

Sursă poze: Foto Experience Ro – adică Mihai Gheorghe care, în calitate de voluntar, ne surprinde în poze și filmări la evenimentele fundației. Multumesc, Mihai!

Articolul Programul Tinere Talente apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Acum 6 ani la Centrul Generații cu două moțate adorabile

Primii beneficiari cu care am lucrat, erau copii, de-adevăratelea, nici buletine nu aveau. Unul dintre colegii deja experimentați în lucrul cu categorii sociale defavorizate, dar nu numai, mi-a sugerat să le cer copiilor să îmi spună ”domnișoara Cristina”, fiindcă așa îi voi învăța să mă respecte sau să mă ia în serios. Cam la ca școală. Nu am simțit că mi se potrivește, dar am ascultat. Am fost ”domnișoara Cristina” vreo 2 ani, apoi am trecut la ”doamna Cristina”, pentru că, nu-i așa, m-am căsătorit .

Chiar și atunci când am preluat componenta de ”tineri postinstituționalizați” din program, și făceam cu ei consiliere, orientare profesională și multe alte activități care să îi ajute în viața nu tocmai ușoară pe care o duceau, am rămas la ”doamnă”. Erau două tinere mai mari decât mine ca vârstă și îmi spuneau așa. Mi se părea în continuare ciudat, dar mulți beneficiari deja se învățaseră așa și lucrurile mergeau de la sine, nu mai aveam cum să întorc domnitul ăsta.

Respectul nu se oferă chiar așa, automat, ca o garanție!

A fost bine sau rău? Nu cred nicio variantă, dar sigur nu acolo era pitit respectul și sigur nu asta îl definește. Respectul nu se oferă chiar așa, automat, ca o garanție. Respectul nu se impune, respectul se obține și se poate pierde. Respectul se oferă pe ambele sensuri, nu doar de la cel mic la cel mai mare. Nu poți să tratezi cu nerespect un om, indiferent de vârstă și la final să îi ceri respectul. Nici dacă ești profesorul lui, sau antrenorul lui, sau supraveghetorul lui. Nici dacă ești părintele lui.

Știu că mulți dintre ei m-au respectat și m-au luat în serios, pentru respectul și atenția pe care le-am oferit-o. Nu pentru numele de ”doamnă”. Am simțit respectul la fiecare zâmbet pe care mi-l ofereau imediat ce mă vedeau, la fiecare îmbrățișare. Am simțit simțit și mai mult de atât, de fiecare dată când îi certam, pentru că o mai făceam, și le vedeam regretul că au greșit și certitudinea că vor face tot posibilul să îndrepte. Evident că se mai repetau greșelile . Dar eu continuam să îi învăț, să îi accept, să îi îndrăgesc. Am simțit că respectul nu a stat în apelativul ”doamnă”, la fiecare telefon și mesaj pe care l-am primit de la ei, când le era greu și aveau nevoie de un sprijin. La fiecare telefon dat să îmi spună ”La mulți ani” sau să mă anunțe de reușitele lor.

… îmbrățișări din Rai …

Am simțit că a fost respect atunci când au trecut pe lângă mine pe stradă și m-au strigat ”doamna Cristina”, și nu au ales să fugă pe celălalt trotuar când ar fi putut să o facă. După 6 ani, destul de posibil să nu îi fi recunoscut de la câți ani au trecut și cât de mari s-au făcut. Și m-au îmbrățișat. Știți cum se simte când te îmbrățișează un om care nu are nicio datorie să o facă? Cum se simte când îți mulțumește pentru ce ai făcut pentru el când nu aveai nicio datorie să o faci? Ca în Rai.

Am 32 de ani și lucrez la aceeași fundație, cu alți beneficiari, după ce m-am plimbat prin multe programe și nimeni nu îmi mai spune ”doamna Cristina”. Nu mi se potrivește. Dar încă primesc îmbrățișări din Rai.

Sursă poza: Tushar Rathour @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Despre respectul de dincolo de apelative apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.