Rănile provenite din relațiile nesănătoase cu propria mamă sunt unele dintre cele mai apăsătoare și greu de vindecat răni. Nu rar întâlnesc femei încărcate, pline de suferințe pe care nici nu le pot pune în cuvinte. Femei neîncrezătoare în ele și în viață. Femei care trăiesc în relații toxice sau fug de legături profunde. Femei care stau, parcă, închise în propriile granițe rigide de teamă să nu le sufoce suferința, respingerea, iubirea neîmpărtășită. 

Condiționate să aibă grijă de mamele lor narcisice, mai degrabă decât invers, aceste femei își reprimă identitățile în pericol. 

Este o carte care face lumină fără a te îndemna să te victimizezi și să învinovățești. Dar care îți oferă o viziune cât mai clară a ceea ce ai trăit. Oferă și câteva soluții de ”acum ce să fac cu asta?”. Este structurată pe 3 mari capitole, ”Recunoaşterea problemei”, ”Cum îţi afectează întreaga viaţă faptul că ai fost crescută de o mamă narcisică” și ”Să punem punct moștenirii”. 

De ce dinamica mamă-fiică este atât de influentă? 

„O mamă îşi percepe fiica, mult mai adesea decât fiul drept o prelungire a sa, mai degrabă decât ca fiind o persoană de sine stătătoare”, spune Karyl McBride.

Narcisismul despre care ne scrie Karyl nu este cel pe care noi avem obișnuița să îl observăm, are nuanțe mult mai subtile. De altfel, ea vorbește de nouă criterii de diagnostic ale tulburării de personalitate narcisică. ”Fiecare dintre aceste nouă criterii de diagnostic se manifestă prin comportamente care spun: ”Este vorba doar despre mine” sau ”Nu ești suficient de bună pentru mine”. Persoanele cu tulburare de personalitate narciscă sunt lipsite de empatie și incapabile să-și exprime afecțiunea. Acestea tind să aibă o viață emoțională superficială, lumea lor fiind orientată spre imagine și preocupată exagerat de modul în care lucrurile ”arată” în ochii celorlalți.”

Mesajul pe care îl interiorizează fiicele mamelor narcisice: ”Sunt apreciată pentru ceea ce fac, mai degrabă decât pentru cine sunt.” 

Un pas important în vindecare, spune Karyl, și eu aprob, este să acceptăm limitările mamelor narcisice și să plângem, ca un doliu, dragostea pe care nu am primit-o. Acesta este, din punctul meu de vedere, un pas extrem de important când există această disfuncție în relația mama-fiică. În primul rând, pentru că fiicele mamelor narcisiste se învinovățesc pe ele însele pentru dragostea pe care nu au primit-o. Ele chiar cred că nu au fost suficient de bune!

Karyl McBride oferă exemple din munca în cabinet, literatură și film, precum și propria sa viață pentru a ilustra efectul pe care aceste distorsiuni îl determină asupra sănătății fizice și mentale, vieții de muncă, relațiilor de dragoste și abilităților parentale. 

Citiți cartea ”Voi fi vreodată suficient de bună? Vindecând fiicele mamelor narcisice.” Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați! Și nu uitați că, pentru o vindecare profundă, atunci când există răni adânci, aveți nevoie de un sprijin specializat.

Recomandări de cărți și materiale pentru dezvoltarea personală a adultului găsiți în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” .

Articolul ”Voi fi vreodată suficient de bună?” – Karyl McBride – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Robin Norwood nu vorbește despre femei care intră în relații sănătoase și se bucură de iubirea pe care și-o poartă și de relația care le potențează.

Ea vorbește despre femei pentru care iubirea înseamnă ”a suferi”. Femei care trăiesc exclusiv în raport cu celălalt și relația dintre ei. Femei care renunță la propria persoană pentru a o dărui celuilalt. Vorbește despre femei care aleg să rămână în relațiile care le pun în pericol integritatea emoțională și de multe ori și pe cea fizică. Și dacă ies din relație, cumva, cu greu, intră în alta la fel. Citind cartea veți înțelege cu ușurință de ce aleg femeile să rămână în relații abuzive.

“Când a iubi înseamnă a suferi, înseamnă că iubim prea mult. Când îi găsim scuze pentru indispozițiile, iritările, indiferența sau tăcerile prelungite, punându-le pe seama unei copilării nefericite și încercăm să acționăm ca terapeuți, înseamnă că îl iubim prea mult. Când nu ne plac valorile lui, comportamentul lui și caracterul lui, dar le suportăm, gândindu-ne că, dacă suntem îndeajuns de atrăgătoare și tandre, va dori să se schimbe de dragul nostru, înseamnă că îl iubim prea mult. Când relația cu el ne periclitează ființa emoțională și poate chiar sănătatea și integritatea corporala, e deja clar că îl iubim prea mult.”

Cartea nu vorbește exclusiv despre femei și cu siguranță este un ”must read” și pentru bărbați.

O dată pentru că există și bărbați care iubesc prea mult, chiar dacă mai rar. Și asta datorită educației care îi împinge mai degrabă către aspirații profesionale. Și este bună de citit și de către bărbați pentru că, și ei întrețin acest a ”iubi prea mult” venit din barca cealaltă. Autoarea scrie chiar un capitol dedicat bărbaților atrași de această tipologie de femei. Veți citi interviuri unde ei povestesc ce i-a determinat să intre și să rămână în relații cu femei care iubesc prea mult.

Este o carte despre femei și modul lor de a se angaja în relații, nu este o carte împotriva bărbaților.

Robin Norwood prezintă foarte multe studii de caz, clienți cu care ea a parcurs un proces terapeutic. Poate fi intensă și dureroasă dacă te regăsești în ea … și probabil o vei face dacă decizi să o cumperi după ce citești pe ici pe colo recenzii despre carte.

“Nicio femeie nu se transformă în mod întâmplător într-o femeie care iubeşte prea mult”, scrie Robin Norwood. Dacă te regăsești într-o masură mai mare sau mai mică în una sau mai multe dintre următoarele caracteristici, ești una dintre ele:

1. Provii dintr-o familie mai puțin echilibrată, în care nevoile tale emoţionale nu au fost satisfăcute.
2. Pentru că tu însăţi ai primit prea puţină atenţie, încerci să umpli acest gol cu un substitut. Devenind femeia care oferă protecţie, mai ales bărbaţilor care par să aibă nevoie de aşa ceva.
3. Întrucât nu ai reuşit să-ţi transformi părinţii (sau doar unul din ei) în personajele tandre, iubitoare, după care ai tânjit atât, reacţionezi cu tot sufletul atunci când întâlneşti acel tip arhicunoscut de bărbat indisponibil emoţional. Pe care încerci – ca şi în trecut – să-l schimbi prin iubirea pe care i-o arăţi.
4. Terorizată de posibilitatea abandonului, faci orice să salvezi de la destrămare relaţia cu un bărbat.
5. Aproape nimic nu va fi prea dificil, nu va lua prea mult timp, nu va fi prea costisitor dacă îl „ajută” pe bărbatul cu care ai o relaţie.
6. Obişnuită cu lipsa dragostei într-o relaţie personală, eşti dispusă să aştepţi, să speri şi să îţi dai şi mai mult silinţa să-i faci pe plac.
7. Eşti dispusă să îţi asumi mult mai mult de 50% din responsabilitate, vină şi imputări în orice relaţie.

8. Respectul de sine este extrem de scăzut şi, în forul tău interior, nu crezi că meriţi să fii fericită. Crezi, mai degrabă, că trebuie să lupţi pentru a obţine dreptul la fericire.

9. Pentru că ai avut parte de o copilărie lipsită de siguranţă, simţi nevoia disperată de a avea controlul asupra bărbaţilor şi relaţiilor tale amoroase. Iţi ascunzi acest efort de a controla oamenii şi situaţiile sub masca „ajutorului”.
10. In relaţiile tale, trăieşti mai curând în visul tău despre cum ar putea fi, decât în realitatea situaţiei în care te afli.
11. Eşti dependentă de bărbaţi şi de suferinţa sufletească.
12. Se poate să fii predispusă din punct de vedere emoţional şi, de multe ori, biochimic, la dependenţa de droguri, alcool, şi/sau anumite alimente, mai ales cele care conţin zahăr.
13. Prin atracţia pe care o simţi faţă de persoanele cu probleme care trebuie rezolvate, sau prin implicarea în situaţii de cele mai multe ori haotice, incerte şi chinuitoare din punct de vedere emoţional, eviţi, de fapt, să-ţi îndrepţi atenţia spre responsabilitatea faţă de propria ta persoană.
14. S-ar putea să ai o înclinaţie spre stări depresive episodice. Pe care încerci să le împiedici prin emoţia pe care ţi-o procură o relaţie instabilă.
15. Nu te simţi atrasă de bărbaţi amabili, echilibraţi, demni de încredere şi interesaţi de persoana ta. Pe aceştia îi consideri „plicticoşi”.

Și după ce pune degetul pe rana închisă, să arate ce doare de fapt, nu ne lasă așa. Prezintă și pași clari pentru recuperare. Și recomandări pentru femeile care iubesc prea mult și conștientizează că au nevoie să se schimbe.

Ce vă sfătuiesc să nu pierdeți din vedere este că, drumul de rearanjare internă este unul dificil. Cu pași înainte și pași înapoi. Până la urmă vorbim de tipare învățate încă din copilărie și perpetuate ani și zeci de ani de zile.

Totuși, luați cartea “Femei care iubesc prea mult”  și citiți-o cu mare atenție.

Recomandări de cărți și materiale pentru dezvoltarea personală a adultului găsiți în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” .

Articolul ”Femei care iubesc prea mult” – Robin Norwood – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Corina scrie pe blogul ei „Recomand cu drag” simplu și colorat cum este ea. Plus că are un păr absolut superb, cum nu mi-a mai fost dat vreodată să văd. Și zâmbește cald și vorbește cald de ți-e mai mare dragul să stai cu ea la un pahar de vin .

Îmi place libertatea. Atât cât simți că o poți avea. Aia în care poți să gândești tu, să iei decizii, să stai degeaba, să te uiți pe cer sau într-o carte. De’aia nu am avut  niciun cont pe social media, nici de FB, nici intstagram sau youtube până pe la vreo 38 de ani. Nici telefon nu am avut. Deloc. Am trăit de’adevăratelea, am stat în prezent, în momente unice, am fost acolo cu trupul fizic și cu mintea limpede. Am călătorit mult, am urcat munți, am explorat oceane, am mâncat bine și am râs mult. Am stat cu prietenii la masă, i-am privit în ochi și i-am îmbrățișat acolo, nu în mesaje pe whatsapp.  Nu am avut timp să fiu în online pentru că eram prea ocupată să trăiesc. De-adevăratelea.

Când am rămas însărcinată am renunțat la o poziție de management, destul de bine plătită. Îmi doream mult un copil și îmi doream să fiu lângă el când crește, asta era prioritatea mea. Dar pentru că nu mai lucram, iar veniturile familiei se împuținau pe zi ce trecea, m-am gândit să fac și eu ceva de acasă în așa fel încât să nu renunț drastic la timpul meu cu copilul.

Nu știu să cos, sau să fac plăcinte bune, dar m-am gândit că aș putea să scriu. Și uite așa mi-am făcut intrarea în online, cu blogul meu.

În momentul acesta sunt mamă și soție, așa m-aș descrie acum, astea sunt prioritățile mele acum. Am avut altele în trecut, călătoriile, studiile, serviciul, însă acum s-au schimbat. Trăiesc ceea ce am visat și dorit cândva: să mă bucur de copilul meu, să îl văd crescând, să-i fiu alături acum când are nevoie de mine. O fac cu niște compromisuri financiare, dar sunt împăcată cu asta, așa mi-am setat prioritățile, așa vin. Am fost mereu un om liber din punctul ăsta de vedere. Am făcut ceea ce am simțit și ce am dorit.

Nu mă încadrez în șabloane și nici nu mă interesează ce crede societatea că ar trebui să fac. Așa că sunt acasă, nu lucrez cu carte de muncă, dar nici nu stau degeaba.

Am fost mereu atrasă de o viață și un trai cât mai simplu, fără risipă prea mare, ecologic chiar. Mai întâi am început cu ecologia produselor, fie că erau de consum alimentar sau produse casnice, chiar așa mi-a venit ideea numelui blogului. M-am gândit că pot recomanda, cu drag (cum altfel ), produse pe care le-am folosit cu succes pentru mine și familia mea. Deci, la început s-a vrut a fi un blog despre recomandări: produse, filme, locații frumoase, cărți și cafele, înghețate bune și destinații de vacanță. Mai apoi am descoperit că ecologic nu înseamnă doar ce mănânc și cu ce mă spăl, putem merge chiar mai departe de atât și vorbi despre ecologia conștiinței, ecologia sufletului, a gândurilor și abia apoi putem spune că avem un stil de viață ecologic adecvat.

Și așa au apărut pe blog rubrici precum”Mie Îmi Pasă” cu articole despre cum să nu risipim alimentar și despre refuzul pungilor de plastic din casa și viața noastră. Sau seria “În fiecare lună, o faptă bună” în care, în mod constant, cu frecvență, ajut pe cei din jurul meu: donez sânge, mă ofer voluntar la spital, cumpăr mâncare unui om de pe stradă, practic orice ar putea fi de ajutor celorlalți. Fără așteptări, fără condiționări. O fac în mod conștient și izvorăște din dorința de a face mai bine, pentru noi și pentru copiii noștri. Fără ai judeca pe alții, fără ură și “de ce–uri ?”. O fac, pentru că în primul rând mă face pe mine să mă simt bine, împăcată, cu gândul că m-am străduit să fac ceva.

Scriu simplu, sincer, cu drag și recunoștință. Vă aștept să împărtășim idei, să ne susținem reciproc și să râdem cu poftă.

Articolul Cum am inceput sa „Recomand cu drag” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Și a scris o carte bună pentru femei pe care aș da-o să o citească fiecărui bărbat din lumea asta.

Deși pare doar despre furie, Harriet Lerner scrie cu compasiune și blândețe despre multe alte emoții. Emoțiile puternice pe care le simțim. Și nu știm de unde vin și mai ales ce să facem cu ele.

”Când ne folosim mânia ca ghid pentru a stabili care sunt nevoile, valorile și prioritățile noastre lăuntrice nu trebuie să ne neliniștim dacă descoperim cât de puțin clare sunt ideile noastre. Dacă resimțim furie sau amărăciune cronică într-o relație importantă, acesta este un semnal că aici s-a compromis mult din sinele nostru și nu suntem sigure ce poziție ar trebui să adoptăm și ce opțiuni avem. Nu este o slăbiciune să ne recunoaștem lipsa de claritate în gândire. Ci este o ocazie, o provocare și o sursă de putere.”

În ”Dansul furiei” citești despre relația cu părinții, cu partenerul, cu copii, dar și cu șefii.

Practic abordează treptat mai multe situații des întâlnite în viața de zi cu zi, în diverse medii și în diverse relații interumane. Scrie despre relația cu părinții, cu partenerul, cu copii, dar și cu șefii. Despre suprafuncționare emoțională, triunghiuri în relațiile de familie dar și la muncă, despre contramișcări când vrei să faci o schimbare, culpabilizare, despre aparente probleme care ascund cu totul alte frustrări, despre ce aducem în noi din durerile generațiilor trecute și furia îndreptată spre copiii noștri și multe altele.

Îmi place mult modul în care este scrisă cartea ”Dansul furiei”, de altfel ca și alte cărți ale ei. Cu un vocabular simplu și facil de înțeles și cu multe exemple din sesiunile ei de terapie. M-am regăsit în câteva pagini și vă asigur că vă veți regăsi și voi. Plus propuneri despre cum puteți să reechilibrați relațiile din viața voastră.

Și la final vă las cumva concluzia întregii cărți: „Pentru a învăța să ne folosim eficient furia trebuie să renunțăm la unele lucruri: la a-i învinui pe cei pe care îi consideram a fi cauza problemelor noastre și despre care credem că nu contribuie la fericirea noastră; trebuie să renunțăm la noțiunea că este de datoria noastră să îi schimbăm pe alții sau să le spunem cum trebuie să gândească, să simtă, să se comporte. Cu toate acestea, nu înseamnă că trebuie să acceptăm pasiv sau să aprobăm orice comportament”.

Nu, nu suntem responsabili de sentimentele celorlalți așa cum nici ei nu sunt de vină pentru orice simțim noi, chiar și furie.  

Nu ratați cartea asta! Este un balsam pentru suflet!

Recomandări de cărți și materiale pentru dezvoltarea personală a adultului găsiți în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” .

Articolul “Dansul furiei” – Harriet Lerner – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Anca este în primul rând o femeie foarte frumoasă Are un zâmbet și un farmec aparte. Și mai este și o mamă care nu a uitat să fie femeie și îmi place tare mult că asta încearcă să promoveze prin blogul ei Anca’s diary – confessions of a fashion mom, să rămânem tot ceea ce suntem. Vă invit să o citiți!

Anca’s diary a aparut din pasiune pentru modă. Și a evoluat treptat spre forma pe care o are astăzi odată cu apariția copiilor în viața mea. Scriu pentru femeile care își doresc să păstreze un echilibru frumos între carieră și viața de familie. Care vor să rămână cochete și care sunt preocupate de idenitatea lor și după ce au devenit mame.

Sunt mamă de 2 băieți, Mark și Andy. Scriu despre provocările pe care le am zi de zi alături de ei.

Ideea blogului a apărut in 2011, cand lucram intr-o corporație și zi de zi vedeam în jurul meu ținute alcătuite doar din negru, alb și gri. Îmi doream să aduc un pic de inspirație femeilor care se îmbracă zi de zi office și care vor să încerce să includă si accesorii feminie sau accente de culoare în ținutele lor. Scriam despre tendințe în modă, făceam ședinte foto cu ținute, povesteam despre cărțile pe care le citeam, despre vacanțe. Blogul era un jurnal despre lucrurile care îmi plăceau, care mă inspirau.

În 2014 când am rămas însărcinată cu primul băiețel. Am ținut un jurnal haios de sarcină, care urmărea evoluția sarcinii pe săptămâni și schimbările prin care trecea corpul meu. A avut succes mult mai mare decât mă așteptam. Tot în perioada sarcinii am facut câteva sedințe foto cu haine de gravidă. Deși nu îmi dădeam seama, atunci făceam primii pași către bloggingul de parenting.

Imediat după ce am născut, am fost bulversată de toate schimbările care au apărut în viața mea. De grija pentru o ființă mică și fragilă, astfel încât o perioadă destul de lungă nu m-am mai ocupat de blog. Nu puteam să scriu despre modă în contextul în care eu stăteam doar în haine de alăptat toată ziua. Iar când ieșeam din casă, mergeam doar în parc cu copilul și purtam aceeași pereche de jeanși. Nu aveam nici exercițiul de a scrie constant, blogul fusese mereu doar un hobby, modalitatea de a mă relaxa în weekend sau uneori după o zi la birou.

Inspirația mi-a revenit însă după câteva luni și am început din nou să scriu, îmbinând postările inspirate din viața de mamă cu cele legate de modă.

Treptat, am început să scriu tot mai des tot pe teme legate de naștere, maternitate, copii. Atunci mi-am dat seama că în jurul meu se adunase o comunitate destul de mare de mame. Practic o parte din citioarele jurnalului de modă deveniseră și ele mame. Iar acum discuțiile erau mult mai aprinse și mai animate atunci când povesteam de viața de familie. În timp am început să scriu mai mult din experiența de mamă. Astfel subiectele legate de copii au prins tot mai mult teren. Scriu în continuare cu mare drag și despre modă și despre frumusețe și chiar văd că reacțiile cititoarelor sunt foarte bune. Orice mamă trebuie să își amintească că este femeie înainte de toate și trebuie să aibă grijă de ea.

După a doua naștere, blogul a fost modalitatea prin care m-am meținut activă. Primul eveniment la care am participat a fost când Andy (cel de-al doilea copil) avea 3 săptămâni. Deși este greu să împarți timpul atunci când ai doi copiii, faptul că aveam un motiv să ies din casă și scrisul pe blog, m-au ajutat să trec mai ușor peste momentele dificile. Am comunitatea de mame cu care pot să fac haz de necaz, cu care făc schimb de experiențe și informații.

Odată cu nașterea celui de-al doilea copil, mi-a venit și idea primei campanii inițiate de mine: Born Abroad – Povești despre nașteri din întreaga lume, un proiecte care reunește 12 povești din 12 țări.

Sunt experiențele unor mame românce care locuiesc în străinătate și care au vrut să împărtășească experiențele nașterilor lor alături de cititoarele blogului meu. Mi-am dorit să afle și mamele din România care sunt practicile în maternitățile din străinătate, pentru că poveștile frumoase trebuie împărtășite și aflate de cât mai multă lume. Proiectul Born Abroad a fost nominalizat la Webstock 2018, la categoria Best Social Good Causes.

Îmi doresc ca Anca’s diary să rămână un jurnal al experiențelor mele alături de copiii, dar și un loc în care să povestesc despre lucrurile care îmi fac plăcere. Vreau ca mamele care intră și citesc articolele mele să își amintească că rolul de mamă nu îl anulează pe cel de femeie și că indiferent cât de mult ne-ar solicita copiii, avem nevoie și de timp pentru noi, să ne relaxăm și să ne reîncărcăm bateriile ca să putem face față senine tuturor provocărilor pe care le aduce viața de mamă.

Vă invit cu drag să citiți articolele mele pe www.ancasdiary.com.

Articolul Anca’s diary – un blog pentru mamicile care nu uita ca sunt femei apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Noi femeile și bărbații, noi la locul de muncă și noi părinții.

“Curajul de a fi vulnerabil” este o carte care te întoarce pe toate părțile. Așa, ca puiul la rotisor și te privește din toate unghiurile. Brene Brown scrie despre “Nemulțumirea” pe care o purtăm mereu cu noi in cultura noastră, “cultura niciodată nu-i destul”. “Cultura nemulțumirii, de fapt, este problema lui “eu însumi nu sunt de ajuns. Sentimentul de nemulțumire inflorește într-o cultură in care fiecare este hiperconștient de ceea ce-i lipsește”.

In capitolul “Demascarea miturilor vulnerabilității ” scrie despre cele 4 mituri cel mai des întâlnite:

1. Vulnerabilitatea înseamnă slăbiciune
2. Nu stă în firea mea să fiu vulnerabil
3. Să fii vulnerabil înseamnă să renunți la intimitate
4. Cel mai important este să te descurci de unul singur

Vorbește despre rușine, „Ce este rușinea și cum lupți împotriva ei”. A fost probabil capitolul meu preferat și știți de ce? Pentru că scrie foarte mult despre bărbați, ceea ce nu am întâlnit prea des, despre ce înseamnă rușinea pentru femei și ce înseamnă pentru bărbați. Și a confirmat toată lupta pe care o regăsesc în jurul meu. Lupta femeilor care caută să fie cât mai slabe, draguțe, tăcute, modeste, mame perfecte și soții la fel. Și despre bărbații care șad în colțul opus al ringului, cum spun eu, ca Tarzan în junglă, bătând cu pumnul în piept, cu autocontrol emoțional, veșnic puternici, de nu le curge urmă de lacrimă ca și cum nu ar exista asa ceva în ei, cuceritori de averi și femei, învingători, agresivi uneori, să știe să de cu pumnul în masă, cu atitudine superioară față de femei și cu scârbă față de homosexualitate. Și când parte din acestea nu există atunci apare rușinea și frica de a fi judecat.

Pentru a te putea bucura de momentele fericite pe care ți le aduce viața, e nevoie să fii vulnerabil.

Scrie despre „Armura împotriva vulnerabilității” pe care ne-am construit-o în copilărie și pe care o purtăm cu noi uneori până plecăm din lumea asta. Fără a îndrăzni să trăim din plin. Pentru prima dată am citit puse în cuvinte sentimentele cu care am trăit eu foarte mulți ani fără să pot să le dau cu adevărat o formă. “Bucuria rău-prevestitoare” o denumește Brene Brown, care este de fapt o modalitate de a minimaliza vulnerabilitatea. Și mă refer la momentele de bucurie când îmi imaginam cele mai rele scenarii, chipurile să mă protejez, să fiu pregătită dacă se întâmplă ceva rău.

Când am pierdut-o pe Emma am înțeles că nu există nimic, absolut nimic care să te pregătească pentru așa o durere, și mai mult, ce am făcut fără să vreau a fost să înlocuiesc  momente liniștite și fericite cu frica, doar pentru că mă mințeam, și mă credeam, că poți să te aperi de durere. Și Brene Brown spune “pentru a te putea bucura de momentele fericite pe care ți le aduce viața, e nevoie să fii vulnerabil”. Acum o cred!

În capitolul “Atenție la interval! Cum să cultivi schimbarea și să reduci sentimentul de înstrăinare creat de detașarea emoțională” sunt prezentate 10 întrebări prin care poți afla foarte multe lucruri despre cultura și valorile unui grup. Sunt exemple bune despre diferența în educația copiilor, între ceea ce spun părinții și ceea ce fac, și cum pot transmite valorile pe care și le doresc pentru copii lor.

Despre rușine și frică la locul de muncă.

“Să ne asumăm o schimbare radicală, reumanizând munca si educația” este un capitol în care vorbește despre rușine și frică la locul de muncă. Aș printa și aș face cadou acest capitolul tuturor șefilor, liderilor și “everything between”.

Ultimul capitol “Parenting-ul, element al vieții trăite din plin: să îndrăznim să fim așa cum am vrea să fie copiii noștri” a fost iar pansament pe sufletul meu, pentru că am tot scris despre asta în ultimul timp, pentru că eu cred cu tărie că un copil învață din ceea ce este părintele lui, nu din ce îi spune. “Cine suntem și cum ne raportăm la lume sunt predictori mai buni cu privire la felul cum se vor descurca, la vârsta adultă, copiii noștri, decât cunoștințele noastre despre parenting.”

Nu suntem roboți oricâte armuri ne-am pune pe noi. Nu putem să ne așteptăm să simțim fericire dacă ne închidem într-o cușcă să nu simțim durere. Să trăiești înseamnă să simți. Aveți curaj să trăiți viața din plin. E singura pe care o aveți!

10 „principii” ale vieții trăite din plin – “Curajul de a fi vulnerabil”, Brene Brown

1. Dezvoltă-ti autenticitatea: nu te mai gândi mereu la ce spun ceilalți.
2. Dezvoltă-ți compasiunea față de tine însuți: renunță la perfecționism.
3. Dezvoltă-ți reziliența: combate-ți apatia și sentimentul de neputință.
4. Dezvoltă-ți sentimente de recunoștință și  bucurie: îndepărtează fricile neîntemeiate și nu te mai gândi la ce-ți lipsește.
5. Dezvoltă-ți intuiția și încrederea în tine și în ceilalți: renunță la nevoia de certitudine.
6. Dezvoltă-ți creativitatea: nu te mai compara cu alții tot timpul.
7. Dedică mai mult timp jocului și odihnei. Nu mai face din epuizare o marcă a statutului tău și nu-ți mai defini sentimentul de valoare prin prisma rezultatelor muncii.
8. Dezvoltă-ți o stare de calm și de liniște: renunță la anxietate ca stil de viață.
9. Dedică-te muncii care are sens pentru tine: nu te mai îndoi de propria persoană și nu încercă mereu să te conformezi așteptărilor celorlalți.
10. Râzi, cântă și dansează: nu mai încerca să pari tare și stăpân(ă) pe situație.

Va las aici și prezentarea ei într-un TED unde vorbește despre puterea vulnerabilității . O să vă convingă!

Ca și alte cărți pe care vi le-am recomandat în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” și aceasta vă poate duce cu un pas mai aproape de voi înșivă.

Articolul “Curajul de a fi vulnerabil” – Brene Brown  📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nu îmi place nici să umblu ca maimuța, așa că, mă epilez des acasă.

De cele mai multe ori folosesc ceara pentru că mi se pare mai rapid și nici nu primesc reclamații de la David pe motiv că fac gălăgie și îl deranjează la parcat mașinile. Am cumpărat un aparat care topește ceara, am dat 35-40 de lei pe el, de la Bebe Tei și tot de acolo iau și rezervele cu ceară, 5 lei una. O rezervă îmi ajunge pentru un epilat total (picioare lung și brațe) și chiar îmi mai și rămâne.

Cum să te epilezi acasă cu un copil pe lângă tine

Inițial am fost nemulțumită, până când am descoperit câteva șmecherii și de atunci folosesc aproape numai ceara, pentru că este foarte simplu:

• Aparatul trebuie lăsat în priză cam 20-25 minute până când se topește ceara.
• Dacă am în plan să mă epilez total, folosesc 2 rezerve, scot una și mă apuc de epilat și pun alta în aparat. O rezervă nu se menține suficient de topită cât pentru epilat și picioare și mâini. În felul acesta când nu îmi mai place consistența pe care o are ceara, iau a doua rezervă.
• Fâșiile de hârtie sunt super de ajutor și am învățat de la salon să le folosesc. Cum să vă explic? Dau o tură cu roll-on-ul în direcția creșterii firului de păr, pun hârtie, trag în sens invers și apoi nu arunc hârtia, o folosesc cam pentru 5-6 astfel de mișcări.
• Am fost nemulțumită și findcă eram prea lipicoasă după ce foloseam ceara, până am descoperit cum să o înlătur folosind dischete pentru demachiere. Le umezesc bine cu uleiul pentru bebeluș pe care nu l-am folosit niciodată la David, deci probabil a și expirat, și mă șterg bine cu ele. Sunt geniale.

Cât parchează David mașinile, eu sunt gata. Are ceva mașini, totuși .

Folosesc și aparatul de epilat. Am unul de la Braun, care se încarcă și se poate folosi fără fir, inclusiv în apă. Nu l-am încercat niciodată în baie, așa că nu știu exact cum reacționează. Îl pornesc când mai descopăr câteva fire răzlețe. Și e cu permisiune de la David pe care, așa cum vă spuneam, îl cam deranjează zgomotul.

Pentru epilarea axială si înghinală (parțial) și epilatul de mustață … na, că am zis-o :)) folosesc ceară simplă în cutie, pe care o topesc la foc foarte mic pe aragaz. O întind folosind o paletă de verificat copiii de roșu în gât, primită de la medicul pediatru al băietului. V-am zis tot !

Sfaturi de la cititori:

• Florina: Puțină pudră de talc aplicată înainte de epilare, pe piele, ajută să se facă o “priză“ mai bună între ceară și firul de păr.
• Irina: Pentru încălzire, merge și cuptorul cu microunde – așa fac de ani buni.
• Mirela: Cu ulei de măsline, același efect ca uleiul de bebe.

Alte tips & tricks pentru îngrijire, găsiți aici și aici.

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificari articole”). 

Articolul Cum să te epilezi acasă când ai și un copil pe lângă tine apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Cum procedez să țină oja o săptămână, să nu sară?

1. Primul și cel mai important pas este să negociez cu bărbatul, spălatul vaselor . Sigur că poți să îți cumperi mașină de spălat vase, dar eu nu am reușit să câștig discuția asta așa că mă mulțumesc cu ajutorul lui în cursul săptămânii, important pentru mine este să țina oja de luni până vineri când ies mai mult în lume.
2. Când îmi vine rândul la spălat de furculițe, folosesc mănuși chirurgicale .
3. Înainte de a aplica primul strat șterg foarte bine unghiile, să nu mai existe urme de ojă veche, sau urme de ulei, cremă etc.
4. Aplic o bază, lacul de unghii tratament 8in1 Total Action Intensive Nail Conditioner de la EvelineCosmetics, costa 8 lei la BebeTei.
5. Aplic un strat de ojă colorată, sau două, aici mă ghidez după tipul ojei, îmi dau seama după prima aplicare dacă este suficient sau nu.
6. La final top coat-ul Nail Care de la Flormar (sunt și alte firme, eu pe acesta îl cunosc).
7. Spre sfărșitul săptămânii bag o revizie, adică îmi mai sare câte puțin oja, pe vârful unghiei și acopăr dând cu ojă, ușor, doar acolo unde este sărit.

Ce modele simple, dar de efect, îmi fac?

1. Varianta clasică, toate unghiile cu aceeași culoare.

2. Varianta o unghie de altă culoare.

3. Varianta french colorat la un singur deget. Se poate face și la toate, evident.

4. Varianta french clasic sau colorat.

5. Varianta mat și lac, combinat. Din întâmplare am cumpărat o ojă care este mată și pe care o folosesc în mai multe combinația. Cea preferată este să îmi fac toate unghiile cu ea și apoi doar pe una să aplic lac, sau invers.

6. Varianta cu modele, dar pe asta o fac extrem de rar pentru că nu am timp să mă pictez pe unghii , așa că nici măcar poze nu am.

Alte tips & tricks pentru îngrijire, găsiți aici și aici.

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificari articole”). 

Articolul Cum să îți faci singură manichiura (rezistentă și atractivă) apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.