Știu că nu este ușor să jonglăm cu toate și că trăim vremuri în care avem și mai multe posibilități, și mai multă informație, dar și mai mult stres, tocmai pentru că dinamica societății în care trăim azi, este pe foarte repede înainte. Dar timpul nu s-a schimbat. Tot 24 de ore are o zi. Sunt multe detalii mici și mari care contribuie la stresul vieții de zi cu zi. Și este important să le cunoaștem, tocmai pentru a preveni ce putem și a regla ce nu putem să evităm. 

Sunt câteva modalități eficiente de reducere a stresului când ești părinte:

– Să ne amintim că este un copil, nu un adult în miniatură. Este o regulă de aur! Multe momente grele, și multe griji, și multă presiune pusă pe copii, pot fi evitate atunci când ne raportăm la copilul nostru conform vârstei pe care o are.

– Să înțelegem că este un om separat de noi, cu propriile dorințe, gânduri, preferințe. Fiecare copil este un individ unic, cu propria sa personalitate, dorințe, gânduri și preferințe. Este important să îi tratăm ca pe niște ființe separate și să le respectăm autonomia și identitatea.

– Să știm că alături de copilul nostru creștem și noi ca părinți. Învățăm practicând.

Creșterea unui copil este un proces continuu de învățare și dezvoltare, nu doar pentru copil, ci și pentru părinți. 

– În relaționare cu copiii să ne permitem să simțim ce simțim … și vinovăția, frustrarea, furia, tristețea. Pe toate le simțim cu un motiv de protecție și creștere. Și să rămânem atenți să ne controlăm vorbele și comportamentul atunci când furia ne invadează.

– Să avem oamenii noștri apropiați cu care să împărtășim ce simțim și ce gândim. Când vorbim despre ce simțim cu cineva care este acolo pentru noi, ne ajută la a ne regla emoțional. 

– Să adaptăm informațiile din jur, de la alții, din cărți, la noi înșine și la copiii noștri. Nu există o rețetă general valabilă! Este esențial să rămânem flexibili și deschiși și să ne adaptăm strategiile și metodele în funcție de nevoile și cerințele individuale ale copiilor noștri.

– Planificarea și organizarea activităților zilnice pot reduce stresul legat de gestionarea timpului și a sarcinilor. Să împărțim sarcinile cu partenera/partenerul, sau cu un alt membru al familiei (adult), sau cu o prietenă/un prieten ne ajută să conservăm din energie și să putem să fim cu adevărat prezenți când interacționăm cu copilul/copiii. 

– Setarea priorităților este absolut necesară! Fii conștient de ceea ce este cu adevărat important. Acordă prioritate activităților și relațiilor care contează cu adevărat pentru tine și familia ta.

– Să ne oferim grija și empatia pe care o oferim și copiilor noștri. Binele nostru înseamnă și binele copiilor noștri.

– Să ne oferim zilnic timp pentru noi. Știu, poate fi provocator să găsim acest timp, dar chiar și 15-30 de minute pe zi dedicate activităților care îți plac, cum ar fi cititul, meditația, sportul sau plimbările, pot face o mare diferență în gestionarea stresului.

– Să ne preocupăm de sănătatea noastră fizică și psihică pentru a ne bucura de viață, de ei și de viața cu ei. Alimentația echilibrată, somnul adecvat și exercițiile fizice regulate pot îmbunătăți starea generală de sănătate și pot ajuta la gestionarea stresului. 

– Să găsim momente de bucurie în orice mic detaliu. În ciuda provocărilor zilnice, să încercăm să găsim și să apreciem momentele de bucurie și de conexiune cu copiii noștri. 

Organizez un workshop pentru părinții care doresc să înțeleagă mai bine emoțiile lor și ale copiilor și să descopere strategii practice pentru a gestiona mai eficient aceste emoții în familie. Dacă dorești să participii găsești mai multe detalii în acest articol: Workshop ”Atelierul emoțiilor”.

Sursă poza: Jessica Rockowitz @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Modalități eficiente de reducere a stresului când ești părinte apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Firește, foarte important este și ce facem cu și pentru ei. Întotdeauna cuvintele se cer întărite de acțiuni.

Este foarte important să cunoaștem nevoile copiilor și să le oferim ceea ce este mai bun pentru ei. Să mergem către ei cu gesturile și acțiunile prin care ne arătăm afecțiunea. Să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. Și să întărim gesturile și acțiunile folosind cuvintele. Orice copil are nevoie să audă cuvinte afectuoase, începând chiar cu firescul „Te iubesc!”.

Ce să le spunem copiilor pentru a se simți iubiți și conectați la noi:

– Te iubesc!

– Ador să fiu mama ta/tatăl tău!

– Îmi place să petrec timp cu tine!

– Ești foarte important pentru mine!

– Sunt mândră/mândru de tine!

– Îmi place să te ascult când îmi povestești despre tine!

– Sunt fericită/fericit că exiști!

– Ai un pic de la mine, și un pic de la tati, și cu un pic de la tine ai ieșit atât de minunat!

– Îmi place să fiu în preajma ta și să facem lucruri împreună!

– Nimic, niciodată nu va schimba iubirea mea pentru tine!

– Apreciez ajutorul tău!

– Sunt foarte norocoasă/norocos că ești fix așa cum ești!

– Ești un membru foarte important al acestei familii!

– Ador să râd cu tine și chiar și să plângem împreună!

Sursă poza: Jessica Rockowitz @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce să le spunem copiilor pentru a se simți iubiți și conectați la noi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nu este un secret faptul că suntem generația copiilor care trebuiau să fie perfecți. Să fim la dungă, ascultători, frumoși, cuminți, deștepți și devreme acasă. Dacă eram așa, eram iubiți … cel puțin așa ajungeam să credem. Nu, nu este vorba despre a ne judeca părinții, departe de mine acest gând. Fiecare a făcut atât cât a știut și a putut. Ce este în schimb important este să înțelegem mai întâi ce s-a întâmplat cu noi. Și știu asta foarte bine din practica din cabinet. Abia apoi putem merge către pașii următori, să vindecăm.

Suntem influentați în mod natural de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și adevărul este că așa erau vremurile atunci. Rar erau acceptate manifestările emoționale dureroase. Rar greșelile erau ocazie de a crește și de a învăța. Rar exista libertatea de a-ți exprima opiniile dacă ele nu erau în acord cu cele ale adultului. Pentru un copil este o presiune mult prea mare să fie tot timpul doar bun și ascultător, pentru că nu stă în natura noastră umană să fim perfecți. Este o luptă pe care nu o poate câștiga, dar la care nu poate renunța dacă ajunge să creadă că doar bun poate fi iubit. Și atunci rămâne pe această rotiță de șoricel în căutarea nebună a iubirii.

Și când acești copiii devin mari, tot în rotița perfecțiunii rămân.

Și devin părinți perfecți până la epuizare. Iar această perfecțiune aduce cu ea și sacrificiul. Mamele ajung să se sacrifice pentru copiii lor deși ei cu siguranță nici nu le cer asta și nici nu au nevoie. Pe de o parte pentru că fiecare copil are nevoie și de provocare pentru a crește, pe de altă parte pentru că, fiecare copil își dorește să își vadă părinții fericiți pentru a putea și ei să fie. Este tare înșelător jocul ăsta în care renunți la nevoile tale de bază umane pentru a le satisface pe ale lui. Devine o lecție a sacrificiului pe care o predai și copilului, deși știu că nu îți dorești asta pentru el.

Un pas important pentru a opri fuga după perfecțiune este să înveți să te iubești și să accepți imperfecțiunea ta. Să te ierți pentru greșeli și să îți dai timp ca, treptat, să îndrepți din ele, pe măsură ce prinzi putere să o faci. Știu că iubirea de sine este mai grea de simțit decât pare, dacă nu ai avut loc să o simți încă din mic. Dar mai știu și că este posibil să o faci. Ai nevoie de timp și ai nevoie să te uiți cu adevărat în interiorul tău. Să te vezi unic cu fiecare imperfecțiune din tine și să înveți să te iubești dincolo de ce ai învățat inițial că este iubirea. Să te iubești pe tine așa cum îți iubești și copilul … cu fiecare imperfecțiune a lui.

Sursă poza: Vitolda Klein @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce fac copiii ceruți să fie perfecți când se fac mari? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În situațiile în care copilul nu se descurcă să indeplinească o acțiune sau când este suprastimulat ne este măcar mai ușor să vedem cauza și să căutăm soluții. Când în spatele furtunii stau emoțiile pe care ei nu le pot gestiona atunci devinde mai dificil și pentru părinți.

Crizele de furie ajută copilul să elibereze frustrările, durerile, tensiunile.

Crizele de furie nu sunt un bau-bau deși se simt uneori ca atare. Știu că poate fi dificil pentru părinți să le accepte, deși le înțeleg normalitatea. Dacă îți este greu să stai cu plânsul copilului te invit să verifici tu cu tine de unde vine această greutate. Ce simți de fapt? Ce gânduri îți trec prin minte? De ce anume îți amintesc?

Cum sprijinim copilul în timpul crizelor de furie?

1. Verificăm dacă nemulțumirile din momentul respectiv sunt reale. Poate chiar vrea un alt fruct sau altă jucărie.
2. Dacă simțim că nemulțumirea este doar un pretext pentru descărcare, rămânem fermi pe poziție. ”Îmi pare rău, nu avem alt fruct / jucăria este murdară etc”.
3. Când plânsul devine furtună, este timpul pentru mai multă ascultare și mai puțină vorbă. Îl putem mângâia și îi putem rămâne aproape. Încercăm să îi vorbim cât mai puțin pentru a nu-i distrage atenția de la trăirile lui.
4. Ce îi putem spune? ”Îmi pare rău”, ”Sunt aici”, ”Te iubesc”, ”Poți sta în brațele mele dacă vrei”, ”Poți mânca altceva mai târziu”.

Și să nu uităm că:

Treaba ta ca părinte nu este să faci tot posibilul să previi o criză de furie a copilului.

Treaba ta ca părinte este să faci tot posibilul să nu ai o criză de furie.

Sursă poza: Juliane Liebermann @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum sprijinim copilul în timpul crizelor de furie apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Sunt două aspecte majore. Unul ține de individualitate și unul de natura umană.

Mai exact? Când zic individualitate mă refer la capacitatea fiecăruia de a conștientiza, integra, rescrie propriul interior. Unii am avut o experiență de viață mai pozitivă. Asta însemnând și modele pozitive de reprodus, dar și mai puține dureri de retrăit. Alții am avut modele cu furie expusă dureros și cu răni create devreme în noi și recimentate cu alte experiențe dureroase. Am avut părinți calmi, disponibili emoțional, cu reglare emoțională, care rar țipau și spre deloc loveau fizic și emoțional? Asta se traduce prin noi care ajungem adulți cu multe unelte la îndemână și cu un interior mai degrabă sănătos și stabil. Atunci citim, aflăm detalii, le aplicăm cu ceva mai multă ușurință și consecvență. Am avut părinți furioși, absenți fizic și sau emoțional, abuzivi, dependenți, ei înșiși în durere? Atunci nu avem nici modelele în interiorul nostru, dar avem multe răni care nu ne mai lasă să ajungem la partea noastră sănătoasă. Răni pe care copilul nostru le oglindește și le răscolește. Și atunci este mult, mult mai greu să aplicăm ce citim, oricât de mult am citi. Este ca și cum ați încercat să alergați cu un deget rupt la picior.

Soluții există, desigur. Cum?

Este ca atunci când ții o cură de slăbire pentru ca ai ”obiceiul acesta de a fi gurmand”. Mai mult, ajungi chiar să te definești ca atare ”Eu sunt gurmandă. N-am ce să fac, așa sunt eu de când mă știu!”. Dacă vezi de unde îți vine „obiceiul” ai mai multe șanse, mult mai multe șanse să îl rescrii. Și el poate veni din identificare cu un părinte și/sau nevoia de a umple un gol emoțional cu mâncare. E foame de iubire. Te uiți aici, recunoști adevărul, vindeci și atunci ai șanse să nu mai pui atât de multă mâncare în tine doar pentru că nu ai avut iubire. Începi să cauți iubirea… mai întâi în tine, de la tine către tine.

Ca să trecem de la teorie la practică trebuie pur și simplu să …. practicăm.

Partea care ține de natura umană este aceea care spune că ”repetiția este mama învățăturii”. Mai exact, una este să citești o tehnică de a crește copiii, să faci click cu ea, și alta este să o practici. Dar ca să trecem de la teorie la practică trebuie pur și simplu să practicăm, să fim consecvenți. Și să nu renunțăm la asta deși, poate, de cele mai multe ori, mai și greșim.

Să vă dau un exemplu mai practic și vizibil. Să spunem că vrei să înveți să te dai cu placa. Îți iei un instructor, închiriezi o placă, pam, gata, te apuci de treabă. Omul îți explică logic și clar ce e de făcut. Îl aprobi, e logic și clar. Și începi, te ține de mâini, faci una, două, poate cinci mișcări bune. Te mai învață câteva, e logic și clar, dar mai iei și câteva trânte așa clar cum e totul. Că nu te-ai născut pe placă și nu te-a pus nimeni de mic, ca să înveți ușor, te-ai urcat tu prima dată, la 30 de ani, să zicem. Te și doare fundul o vreme, destul de tare, că nu știi nici cum să cazi și nici cum să te ridici în siguranță. Și logic și clar îți mai rămân două opțiuni, să exersezi deși mai cazi sau să renunți la asta. Și fiecare decide pentru el. Dar pentru a învăța ceva, orice, nu e suficient să fie clar și logic, explicat și scris undeva, e necesar să fie practicat, exersat și îndreptată greșeală atunci când mai dai cu fundul de zăpadă.

Important este să nu uităm de ce o facem și să nu renunțăm chiar dacă, poate, mai greșim. 

Citim și aflăm atâtea despre cum să ne creștem mai bine copiii și totuși e greu. Firește că e greu, mai ales atunci când nu e ceva cunoscut, adică, în cazul acesta învățat devreme, așa cum învățăm să vorbim. Important este să nu uităm de ce o facem și să nu renunțăm chiar dacă, poate, mai greșim.

Când ați învățat ultima dată ceva nou? Gândiți-vă puțin. Ați fost buni, cei mai bun din ce puteați fi, așa, din prima? Sau ați rămas axat pe ceea ce v-ați propus, rafinând tehnici, în timp ce, bineînțeles, v-ați îngrijit trupul și mintea ca să vă rămână alături? Și cu ”să învățăm tehnici blânde de a ne crește copiii” este la fel. Citim, aflăm, practicăm, în timp ce ne uităm la durerile noastre interne și avem grijă de noi, pentru a putea să avem grijă și de ei, copiii.

Sursă poza: Derek Thomson @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Citim și aflăm atâtea despre cum să ne creștem mai bine copiii și totuși e greu. De ce?  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce jocuri, activități și alte tertipuri te pot ajuta să obții cooperarea copilului? Sau măcar să îl sprijini să gestioneze frustrarea pe care o simte în momentele dificile?

Vorbește-i în așa fel încât să te audă.

Asta este uneori o adevărată artă! Mai întâi asigură-te că este atent la ce îi spui. De exemplu, apleacă-te la nivelul lui și privește-l în ochi. Formulează cerințele cât se poate de pozitiv. Este mai probabil să reacționeze când îi ceri ceva, decât atunci când îi interzici. ”Te rog să vorbești mai încet” în loc de ”Nu mai țipa”.

Folosește cuvinte puține, simple, clare, pe înțelesul lui, adresate pe un ton cald, calm și totuși ferm.

Explică motivul pentru care îi ceri ceva sau este nevoie să facă ceva. Folosește exemple, demonstrații, diverse situații deja trăite, dacă este cazul. Nu te feri să îi mulțumești atunci când acceptă să facă ce i-ai cerut și să îi spui că apreciezi că a cooperat.

Pregătește-l pentru schimbări din timp, chiar cu riscul de a fi mai greu să faci față reacțiilor lui.

Explică-i ce se va întâmpla în ziua respectivă sau într-un anumit moment cum ar fi la medic, în concediu, la grădiniță, când îl lași cu un bunic. Pentru copii este important să cunoască cursul acțiunii.

Oferă timp să accepte situația sau să se obișnuiască cu schimbarea.

Atunci când este nevoie să te desparți de el și nu vrea, sau să pleci undeva și nu vrea să se îmbrace, în general când refuză o acțiune pe care totuși chiar trebuie să o facă, încearcă să nu îl forțezi și dă-i timp să accepte, măcar 10 minute și explică-i asta. De cele mai multe ori se găsesc 10 minute.

Lasă-l să aleagă atunci când se poate.

Dă-i măcar 2 variante atunci când se poate. Și când nu se poate, pentru că sunt și astfel de momente, explică-i de ce este nevoie să facă exact așa cum îl rogi tu.

Inventează jocuri cu și despre animale de tot felul sau alte personaje.

De exemplu pentru situațiile când nu vrea să se îmbrace poți spune o poveste ”Uite vin crocodilii (șosetele lui) să pupe piciorușele tale dulci de tot”. Toată situația se poate transforma în mult râs din partea lui, când îi atingi tălpile cu șosetele.

Numărați până la 10.

Pentru a-i da mai mult timp să realizeze o acțiune sau a-ți da ție timp mai ales atunci când te cheamă insistent să te joci și tu vrei să mai speli o farfurie sau cine știe ce. O poți face cântând sau îl poți încuraja și pe el să numere cu tine, așa mai învață ceva nou :).

Folosește maimuțărelile și alergatul prin casă și pentru cooperarea lui și pentru descărcarea ta și a lui.

Poate unele par dificile, dar pe măsură ce le aplici și încerci să te folosești cât mai mult de jocuri pentru a face lucrurile cu zâmbetul pe buze, vei vedea că nu e totul chiar atât de complicat. După ceva exercițiu, devine un automatism. De fapt, un mod de viață, până în punctul în care nici nu mai realizezi de fapt că faci asta.

Nu uita că atunci când sunt mici au și ei nevoie de control. Sunt la o vârsta la care prea mult controlează alții pentru ei.

Când îl simți prea tensionat și doritor să dețină el controlul poți încerca să îl lași să facă așa cum dorește. Fără să intervii, în măsura în care nu îi pune în pericol sănătatea sau nu îi afectează pe cei din jur. Are nevoie de control la o vârsta la care prea mult controlează alții pentru el. Vei vedea că uneori vrea să te controleze pe tine. Controlul lui presupune de multe ori faptul că nu te lasă să pleci de lângă el. Și să te joci cum și cu ce vrea el. Nu este tot timpul confortabil, cum nici pentru ei nu este confortabil controlul nostru.

Nu spun că ideile de sus funcționează pentru orice copil. Eu nu cred în rețete general valabile. Sunt mulți factori care intervin, unii țin doar de moment (oboseala, conexiunile pe care le face fix atunci etc), alții mai generali, cum ar fi modul în care copilul își percepe părintele, relația pe care o are cu el, temperamentul copilului etc. Despre cum îl ajuți în funcție de temperament, v-am mai povestit aici. Dar, sigur funcționează mult mai bine o educație bazată pe cooperare. Și cooperarea vine dintr-o bună comunicare, conexiune, înțelegere, empatie, răbdare și voie bună. Mai departe, fiecare adaugă propriile ingrediente.

Sursă poza:  Paige Cody @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Modalități pozitive prin care poți obține cooperarea copilului apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Faptul că nu suntem tot timpul de acord cu motivele și acțiunile ce le urmează, nu înseamnă că nu sunt importante pentru ei.

Există acest risc de a avea așteptări nerealiste de la copiii noștri. Există situații și contexte în care noi, adulții, greșim, ne agităm, îi încurcăm, îi limităm, deși nici nu ne dăm seama. De exemplu, când le dăm de mici un pic de ciocolată pe buze, că nu le face rău o frimitură. Și nu le face. Dar ei se entuziasmează de simțuri, descoperă un gust nou, adictiv, că doar știm toți cum este cu ciocolată. Apoi ei refuză ciorba de legume și noi nu mai știm ”ce să facem cu ei”. Sau spunem că ne testează limitele când deschid la nesfârșit sertarul cu lucruri periculoase, când strică tocmai globul pe care i-am rugat să nu îl sfărâme, când măzgălesc peretele cu mâna la spate. Dar ei nu ne testează pe noi. Sunt doar foarte curioși, atât de autentici în curiozitatea lor încât nu prea contează ce urmează. Uneori nici nu întrevăd ce urmează … știți ce vă spuneam cu privirea de ansamblu.

Nu luăm copiii în brațe de teamă să nu se învețe și așa refuzăm să le fim alături când au cel mai mult nevoie de noi.

Pentru ei foamea, frigul, căldura, umezeala sub fund, chiar și plictiseala la sol, în căruț, pătuț sunt treburi serioase, nu mofturi. În ciuda sfaturilor bătrânești, dacă îi lași să plângă nu fac plămâni, nu devin rapid independenți. Ei doar renunță să mai ceară iubirea și grija de care au nevoie. Nu sunt neapărat independenți, cât înțeleg că sunt pe cont propriu. Deși copiii prin natura lor sunt vulnerabili și depedenți de adulți pentru a-și putea satisface nevoile.

Ne speriem când îi vedem trântindu-se pe jos, țipând, urlând, lovind, mușcând, aparent fără motiv.

Pentru ei de multe ori e doar modul de a-și descărca supărările, fie cele de moment, fie cele adunate cu câteva ore înainte, fie cele și mai vechi ascunse bine. Poate plânge fiindcă portocala nu e portocalie. Nu înseamnă musai că despre asta e vorba și nici că rezolvăm criza dacă îi repetăm vehement că e portocalie maxim. Au nevoie de exemple de la noi pentru a gestiona furia și au nevoie de sprijinul nostru până își dezvoltă capacitatea de autoreglare.

Ne enervăm că le spunem de mii de ori un lucru, sau îi rugăm să facă ceva și ei reacționează de parcă n-ar auzi bine de fel sau au uitat să se spele în urechi.

Dar nici asta nu o fac din dorința de a testa câtă răbdare mai zace în noi. Pentru ei este mult mai important ce fac ei atunci, față de ce anume le cerem noi. Uneori copiii ignoră pentru că noi i-am învățat să răspundă abia după ce am țipat sau i-am amenințat. Alteori fiindcă se simt deconectați de noi și asta le îngreunează capacitate de a ne asculta. Iar soluția tot la noi, adulții, se află. Nu zic că este ușor. Părintele este un om și el. Cu timp limitat și resurse limitate, cu griji și nevoi, cu propriile răni nevindecate. Și nu au nevoie să fim părinți perfecți, este în regulă că mai greșim uneori. Dar copiii au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. Să încercăm să îi înțelegem și să căutăm soluții să le satisfacem nevoile.

Sursă poza: Benjamin Manley @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Treaba ta ca părinte nu este să faci tot posibilul să previi un tantrum. Treaba ta ca părinte este să faci tot posibilul să nu ai tu unul.

Da, știu, e greu, mai ales când se dezlănțuie și ești într-un loc public și simți o mie de priviri asupra-ți. E și mai greu pe măsură ce el plânge cu patos și tu simți că parcă nu reușești să faci nimic. Și ai vrea doar să se liniștească. Se va liniști, după ce va scoate toate apăsările afară. Pentru că asta sunt crizele de furie, o descărcare de tensiuni, frustrări, frici, stres. Prin urmare dacă este inhibat sau distras frecvent de la ce simte, va deveni un copil interiorizat, care nu este în contact cu propriile trăiri și cu propria vitalitate.

Ce te poate ajuta pe tine, ca părinte, când copilul intră în perioada crizelor de furie?

– Să înțelegi normalitatea și necesitatea lor. Pentru asta îți recomand cartea „Lacrimi și crize de furie”, scrisă de Aletha Solter.

– Să nu te mai simți vinovată când el are o criză de furie. Este absolut imposibil să faci în așa fel încât copilul tău să nu fie frustrat în veci. Frustrarea face parte din viață. Important este cum îi facem față și aici, noi, părinții, avem mult de lucru. Noi îi învățăm, treptat, în funcție de vârstă și conjunctură, să gestioneze astfel de emoții.

Să previi momentele de criză care sunt cel mai greu de conțin de către tine. Să le amâni dacă nu le poți conține.

– Să fii atentă la copilul tău, să îl cunoști, să îl simți când e pe cale să răbufnească. Să fii atentă la tine să știi când nu poți să duci, de exemplu dacă ești într-un supermarket și nu te simți confortabil cu expunerea. Și să fii pregătită să apară mai târziu tatrumul.

– Să îți amintești că este copilul tău pe care îl iubești, chiar dacă te face uneori să-ți fiarbă sângele în tine. Nu te testează, nu te sfidează, nu se joacă cu nervii tăi. Pur și simplu nu poate altfel și nu știe altfel să descărce toate nemulțumirile adunate și/sau toată oboseala.

– Să tragi aer adânc în piept. Să cunoști câteva tehnici de relaxare.

– Să analizezi ce te doare pe tine mai exact atunci când el are o criză de furie. Ce produce în tine, ce atâță, ce te sperie, ce e acolo în tine, ce îți spui de fapt, ce îți amintește? Pentru unii părinți durerea vine din crezul pe care îl au, că pot fi iubiți când sunt buni și când copilul face o criză înseamnă că ei, părinții, nu sunt buni. Pentru alții poate fi revolta că ei nu am fost acceptați așa furioși, copiii fiind. Pentru alții poate fi activată frica pe care o simțeam când știam că vor fi certați sau pedepsiți pentru criza lor de furie. Pentru fiecare poate fi altă durere. Dar să te uiți la ea, să o vindeci, să o înțelegi, înseamnă să fii mai disponibil pentru copilul tău.

– Să ai răbdare, va trece, va fi bine, vor veni altele !

Sursă poza: 傅甬 华 @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce te poate ajuta când copilul intră în perioada crizelor de furie apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pentru unii părinți durerea vine din crezul pe care îl au, că nu pot fi iubiți când sunt buni și când copilul face o criză înseamnă că ei, părinții, nu sunt buni. Pentru alții poate fi revolta că ei nu au fost acceptați așa furioși, copiii fiind. Pentru alții poate fi activată frica pe care o simțeau când știau că vor fi certați sau pedepsiți pentru criza lor de furie. Crize interne simțeam și pe alte vremuri, dar mai puțin exista curajul să fie scoase afară. Și mai puțin exista înțelegerea pe care noi, părinții, o avem acum asupra psihicului uman.

Cu cât noi suntem mai în contact cu ce produc în noi, crizele lor de furie, cu cât ne vindecăm durerile noastre, cu atât vom putea să fim acolo, prezenți pentru ei, deschiși să le conținem durerea. Asta este ceea ce poți să faci cu tine și pentru tine și mai revin cu câteva idei.

Cum să ajuți copilul când are o criză de furie?

– Să te apleci la nivelul lui înainte de a-i vorbi. Dacă stă pe jos, stai și tu pe jos, cumva.

– Să rămâi acolo, lângă el, să îi conții durerea. Să folosești puține cuvinte pentru a nu-l distrage de la procesul lui intern. Îi poți spune pe un ton bând ”Sunt aici lângă tine. Nu plec nicăieri. Ești în siguranță. Te iubesc. Vom găsi împreună o soluție”.

– Să îi vorbești calm și să încerci să găsești o soluție împreună cu el. Dacă într-adevăr vrea o soluție, dacă nu, doar stai lângă el când plânge … de multe ori doar asta are nevoie de fapt. Acesta este motivul pentru care uneori soluțiile nu funcționează, dar ”se folosește” de diferite cerințe ”imposibile” pentru a se putea descărca.

– Să îl iei în brațe dacă acceptă să fie luat în brațe. Poate accepta sau nu, important este să rămâi aproape și să întărești mesajul că poate veni oricând dorește, că ești acolo pentru el.

– Să nu îl ignori. Nimeni nu vrea să fie ignorat nici măcar atunci când pare că cere asta pentru că te gonește, sau te împinge, sau aparent se liniștește mai repede fiind singur. De cele mai multe ori acel ”pleacă” înseamnă de fapt ”rămâi aici aproape și arată-mi că mă iubești și nu mă părăsești orice prostie aș face”. Dă-i spațiu, dar rămâi acolo în liniște pentru a vedea că este important pentru tine și îl accepți și când este supărat sau furios.

Să îți amintești că acum, când trece printr-o criză, are cel mai mult nevoie de tine.

– Să știi că dacă îl ignori, sau te ascunzi în budă, sau îl pedepsești, sau faci absolut orice să nu mai verse o lacrimă, tot ce vei obține, va fi un copil interiorizat, plin de frustrări și furie. Și toate ies la suprafață la un moment dat.

– Să îi oferi alternative pentru descărcarea acestor tensiuni, fără să îi permiți să devină violent. Este posibil să vrea să lovească când este furios. Atunci îi oprești mâinile și îi spui „Nu pot să te las să mă lovești, mă doare” sau „Înțeleg că ești foarte supărat. Nu pot să te las să mă lovești„.

– Să îi vorbești despre emoții. Ce sunt, cum se numesc, unde se simt, ce reacții produc în corp. Cum ne determină să ne comportăm, ce putem face.

– Să aștepți să se liniștească pentru a discuta. Vei observa că, de cele mai multe ori, nu poți purta o conversație cu copilul atunci când este nervos. Pentru că, pur și simplu nu poate. Un copil nu are dezvoltat neocortexul, partea responsabilă cu gestionarea emoțiilor. Prin urmare nu și-a dezvoltat încă nici mecanisme proprii de autocontrol și autoreglare. Dar o va face în timp. Acesta este și motivul pentru care nu funcționează dacă este certat fix atunci, dacă țipi, îl pedepsești, îl izolezi. El nu va înțelege ce trebuie să facă altfel. Pentru că nu poate să gândească atunci când este nervos.

Diferența dintre el și adulții, este că noi putem înțelege tot acest mecanism. Și putem …. de cele mai multe ori, să ne reglăm emoțiile dureroase simțite într-un astfel de moment tensionat, pentru a-l ghida pe copil. Vom fi un bun exemplu. Dacă reușim să facem asta, va învăța că poți reacționa și altfel atunci când ești extrem de supărat.

Sursă poza: Caleb Woods @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să ajuți copilul când are o criză de furie apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Eu evit să dau sfaturi online în urma unui paragraf scris de un părinte.

Și să recomand o carte pentru un anumit tip de posibilă problemă expusă. De obicei conversațiile ajung să fie lungi, cu multe întrebări din partea mea. Mă feresc să sar imediat cu soluții concrete chiar dacă sunt psiholog, chiar dacă m-am lovit de multe situații cu părinții cu care lucrez. Nici lor nu le dădeam sfaturi după primele 3-4 fraze în care îmi spuneau nemulțumirea lor. Și de fapt nici nu este vorba de a da sfaturi. Este despre a clarifica ce se întâmplă în fiecare dintre ei, ce nevoi neîmplinite urlă în ei, cum pot face ordine în interiorul lor pentru a  nu mai face haos afară.

Nu sar cu soluții pentru că pot să fac mai mult rău decât bine, pentru că nu cunosc toată povestea într-un singur paragraf. Știu doar nemulțumirile lor, ce îi apasă, ce vor să schimbe, dar nu știu puzzle-ul vieții lor. Știu ce comportament al copilului vor să oprească, dar nu știu nimic altceva despre copil și nici despre ei.

Acțiunile copiilor noștri care nu ne plac sunt doar modul lor de a reacționa la ceva ce nu se potrivește cu nevoile și dorințele lor.

În schimb, ceea ce pot să le spun tuturor, chiar și numai după un paragraf este că, acțiunile copiilor noștri care nu ne plac, fiindcă cele plăcute nu ne apasă, sunt doar modul lor de a reacționa la ceva ce nu se potrivește cu nevoile și dorințele lor. Nu e sănătos să le satisfacem toate cerințele și să le scoatem din cale toate sursele de frustrare. Le amintesc că viața e compusă din bine și din greu și binele fără greu nici nu iese în evidență. Și oricum nu există viață și fără greu. Le explic că atunci când un copil nu primește tot ce cere, își formează toleranța la frustrare. Cu cât toleranța copilului la frustrare este mai crescută cu atât țipă mai puțin. În schimb un copil cu nevoi neîmplinite este un copil nefericit. Și nefericirea lui ajunge nefericirea părintelui într-o formă sau alta.

Știu, conflictele cu copilul sunt de cele mai multe ori bau-bau pentru zenul părintelui. Dar conflictele ajută dacă sunt încheiate într-un mod din care copilul învață variantă pozitivă de a răspunde la un conflict. Cu cât părintele reușește să își echilibreze nevoile, dorințele, așteptările, acceptările, cu atât este mai calm. Și un părinte calm este un fel de dumnezeu al casei.

Există cărți și teorii și linii mari care se aplică și situații care se repetă, dar interiorul nostru psihic este la fel de complex precum ADN-ul pe care îl deținem. Și soluțiile sunt la fel. Educarea copiilor nu e matematică cu legi fixe! Așa că, doar o carte sau un articol de tipul ”cum să” este posibil să nu fie suficient pentru a face liniște în noi, în copiii noștri, în relațiile pe care le avem cu ei.

Sursă poza: Daniel Cheung @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Educarea copiilor nu e matematică cu legi fixe apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.