Acceptă și procesează durerea

Prima etapă a recuperării este acceptarea faptului că durerea este o parte normală a acestui proces. Este firesc să simți tristețe, furie, confuzie sau chiar ușurare. Permite-ți să trăiești aceste emoții fără a te judeca. Scrierea într-un jurnal, discuțiile cu un prieten de încredere sau terapia pot fi metode eficiente de a procesa aceste emoții.

Construiește o rețea de sprijin

Nu trece prin această perioadă dificilă de unul singur. Înconjoară-te de prieteni, familie și membri ai comunității care te susțin. O rețea de sprijin îți poate oferi grijă emoțională, perspective noi și un sentiment de apartenență. Nu ezita să ceri ajutor atunci când ai nevoie.

Îngrijește-te

În momentele dificile, îngrijirea de sine este esențială. Asigură-te că dormi suficient, mănânci sănătos și faci mișcare regulat. Activitatea fizică, chiar și o simplă plimbare zilnică, poate ajuta la eliberarea stresului și la îmbunătățirea stării de spirit. Nu neglija sănătatea ta fizică și mentală.

Menține o rutina zilnică

După un divorț sau o separare, viața poate părea haotică și lipsită de structură. Menținerea unei rutine zilnice te poate ajuta să îți recâștigi sentimentul de control și stabilitate. Rutina oferă confort și predictibilitate, elemente deosebit de importante într-o perioadă de tranziție.

Stabilește obiective realiste

Setează-ți obiective mici și realiste pentru a-ți menține motivația și a progresa în recuperarea ta. Aceste obiective pot fi legate de carieră, sănătate, relații sau dezvoltare personală. Nu te presa să faci schimbări mari prea repede. Dă-ți timp să te adaptezi și să îți refaci viața pas cu pas.

Evită deciziile majore pe moment

În perioada imediat după divorț sau separare, este recomandat să eviți luarea unor decizii majore, cum ar fi mutarea în alt oraș sau schimbarea locului de muncă. Emoțiile intense pot influența negativ capacitatea de a lua decizii raționale. Așteaptă până când te simți mai stabil emoțional pentru a lua astfel de hotărâri.

Găsește noi scopuri și interese

Această perioadă de tranziție poate fi o oportunitate de a descoperi noi pasiuni și interese. Poți explora hobby-uri noi, te poți implica în activități de voluntariat sau poți participa la cursuri care să îți dezvolte noi abilități. Focalizarea pe activități care îți aduc bucurie și împlinire te poate ajuta să îți reconstruiești identitatea și să îți regăsești un scop.

Caută sprijin psihologic dacă devine prea greu

Recuperarea după un divorț sau separare poate necesita sprijin profesionist. Terapia individuală sau de grup poate fi extrem de benefică pentru a naviga prin emoțiile complexe și pentru a-ți dezvolta abilitățile de gestionare a stresului. De asemenea există resurse create de psihoterapeuți. Îți recomand să parcurgi și acest articol despre ghiduri post-divorț și această carte terapeutică pe care am scris-o pentru părinți și copii.

Ai încredere în procesul de recuperare

Recuperarea după un divorț sau o separare nu se întâmplă peste noapte. Este un proces care necesită timp, răbdare și compasiune față de tine însuți/însăți. Încrederea în acest proces și în capacitatea ta de a depăși dificultățile te va ajuta să îți regăsești echilibrul și să îți construiești o viață nouă și plină de sens.

Divorțul sau separarea sunt etape dificile ale vieții, dar nu sunt sfârșitul drumului. Cu sprijinul adecvat și cu abordările corecte, poți transforma această experiență dureroasă într-o oportunitate de creștere și reconstrucție personală. Amintește-ți că fiecare pas înainte contează și că ești capabil să îți creezi o viață bună și împlinită.

Despre acest subiect am vorbit și în podcastul Dialoguri pe canapea – Despre divorț: consecințe și perspective. Dacă simți că ai nevoie de sprijin suplimentar, nu ezita să apelezi la terapie. Un terapeut te poate ghida prin acest proces de recuperare, oferindu-ți instrumentele necesare pentru a depăși dificultățile și pentru a-ți recâștiga echilibrul emoțional.

Sursă poza: Carolina @ Unsplash

Articolul Cum să te recuperezi după un divorț sau o separare apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În primul rând și înainte de toate … pur și simplu, ești părinte. Poziționarea este diferită atunci când ești prieten și atunci când ești părinte. Responsabilitatea la fel. Este important să înțelegem asta. Responsabilitatea unui părinte este complexă și are consistență adultă, ca să spun așa. Cea a unui prieten … e cea a unui copil de 5, 10, 15 ani, cât are fiecare. Cu un prieten poți să stai nopți la rând treaz până la 1 noapte, mâncând chipsuri. Ca părinte ești pur și simplu responsabil să iei decizii în interesul lui pe termen lung, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna pe placul lui. Părinții au un alt rol, acela care implică stabilirea limitelor, ghidajul și asigurarea unui mediu sigur. Prietenia poate aduce riscul de a slăbi aceste limite și de a confunda rolurile.

Poziționarea este diferită atunci când ești prieten și atunci când ești părinte. Ca părinți trebuie să luăm decizii în interesul lor pe termen lung, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna pe placul lor.

În al doilea rând, în mare, prietenii sunt ceva mai apropiați de vârsta și cu interese comune. Mai greu asta când ești părinte. De cele mai multe ori prieteniile se construiesc în baza asemănărilor. Nu e același lucru când ești părinte. Ca părinte este foarte important să accepți cu adevărat copilul așa cum este el, și cu ce este asemănător, și cu ce este diferit, și cu ce îți place, și cu ce nu îți place. Nu îl modelezi după tine, îl modelezi în jurul lui. Dacă tu ești mare microbist, nu pui copilul să se dedice visului tău de a juca fotbal. Sigur, există multe șanse să îi placă fotbalul dacă asta se urmărește în casă. Dar poate o să ceară să cânte la țambal. Nu îl dai mai încolo pentru că nu ți se potrivește, îl susții în unicitatea lui. Cu prietenii, vedeți și voi, sportivi cu sportivi, muzicieni cu muzicieni, psihologi cu psihologi. Nu zic ca 100%, dar zic că în mare, cam așa e. Unul dintre motivele pentru care unele prietenii se mai și încheie. Legătura părinte-copil nu o închei că te apuci să îți găsești un copil care îți seamănă mai mult … .

Ca părinte este foarte important să accepți cu adevărat copilul așa cum este el, și cu ce este asemănător, și cu ce este diferit, și cu ce îți place, și cu ce nu îți place.

În al treilea rând, pentru că este o capcană. Sigur, e minunat ca părinte să te dedici și să construiești o relația apropiată în așa fel încât să vină către tine și cu bucuriile lui, cu iubirile lui, și mai ales cu suferințele și nevoile de sprijin. Asta nu înseamnă să fii cel mai bun prieten. Înseamnă să fi fost prezent cu bine pentru el, de-a lungul vieții lui. Toți copiii crescuți cu iubire se vor duce către părinți. Este pur și simplu o nevoie umană. Cei răniți … vor fugi sau vor trăi dependenți emoțional de părinți, nu în acord cu ei înșiși. Capcana nu vine din a fi acolo pentru copil, vine din a te axa pe a fi un bun prieten si a uita să fii părinte.

Copilul nu are nevoie ca părintele să fie cel mai bun prieten, prieteni își poate face oricâți, părintele e unul singur. Are o mamă, are un tată și mai mulți foarte buni prieteni de-a lungul vieții.

În al patrulea rând, pentru că asta spune ceva despre tine și cum vrei tu să te prezinți în lume. Este nevoia ta, nu a copilului tău! Copilul nu are nevoie ca părintele să fie cel mai bun prieten, prieteni își poate face oricâți, părintele e unul singur. Are o mamă, are un tată și mai mulți foarte buni prieteni de-a lungul vieții. El are nevoie ca părintele să fie acolo, asta fără doar și poate … are nevoie să fie acolo ca părinte. Este important să avem o relație sănătoasă și apropiată cu copiii noștri. Cred că mulți părinți nici nu înțeleg cu adevărat cât de multă nevoie are un copil de o mamă prezentă pentru el și un tată prezent pentru el. Cred că dacă părinții ar știi asta mai profund și mai devreme, multe inimi s-ar îmblânzi și multă iubire ar curge în lume.

Fiți părinți cât mai buni pentru copiii voștri, ca ei să știe cum să își facă prieteni cu adevărat buni pentru ei înșiși.

Sursă poza: Dim Hou @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce nu ar trebui să fim cei mai buni prieteni ai copiilor noștri? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Psihicul pornește acest mecanism de disociere pe cont propriu, pentru a asigura supraviețuirea … nu ne cere nouă acordul pentru asta.

Disocierea, adică această deconectare de sine, apare și în cazul altor evenimente traumatice despre care am spune că sunt mai trauma cu ”t” mic. De fapt, este un răspuns la orice tip de traumă. Singura diferență fiind gradul de disociere.

Cum se manifestă disocierea?

– senzația de a te privi din afară, atât propriul corp, cât și propria viață

– privit în gol

– dificultatea de a-ți aminti informații, discuții, acțiuni pe care le-ai făcut, situații pe care le-ai trăit (goluri de memorie)

– senzația de a trăi într-o lume din mintea ta

– senzație de pierdere a timpului – simțul că o anumită perioadă de timp a fost pierdută sau dificultatea de a-ți aminti ce ai făcut sau ai spus într-un anumit moment

– tulburări de atenție și concentrare

– simptome fizice inexplicabile, cum ar fi dureri de cap sau probleme gastrointestinale, fără o cauză medicală identificabilă.

În grade mai înalte de disociere poate să apară și:

– confuzia identității (nu mai știi cine ești)

– alterarea identității (sentimentul că acționezi ca o persoana diferită)

– depersonalizare (sentimentul profund de detașare față de sine și emoții, față de propriul corp, ca și când l-ai privi din exterior)

– derealizare (perceperea distorsionată a oamenilor și lucrurilor din jur, sentimentul lipsei oricărei legâturi cu persoane sau locuri cunoscute, ca și când acestea ar fi străine).

– amnezie disociativă.

Disocierea este un mecanism de supraviețuire a psihicului care apare atât la adulți cât și la copii.

Aceste simptome pot fi tulburătoare și pot afecta negativ calitatea vieții. Este important să căutăm ajutor psihologic dacă disocierea persistă sau devine mai gravă. Intervenție terapeutică ne poate ajuta să reducem disocierea, să învățăm să facem față simptomelor și să ne îmbunătățim funcționarea psihologică și emoțională. Tratamentul, dar și recuperarea, variază în funcție de severitatea simptomelor și de cauzele disocierii.

Sursă poza: Anthony Tran @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce este disocierea și cum ne afectează viața de zi cu zi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Trauma poate afecta modul în care percepem și interpretăm lumea din jurul nostru.

Cei care trec prin experiențe traumatice pot percepe lumea ca fiind un loc periculos, imprevizibil sau ostil. Devin mai precauți și mai rezervați în interacțiunile sociale. Evită situațiile, oamenii sau locurile care le amintesc de traumă. Dezvoltă o hipervigilență crescută. Sunt foarte atenți la tot ce se întâmplă în jurul lor și mereu în alertă pentru a evita situațiile periculoase. Percep intens tot ce trăiesc și consumă foarte multă energie, iar asta produce multă oboseală. De multe ori au afectată capacitatea de a se concentra sau de a  se relaxa.

Trauma poate afecta și percepția asupra propriului sine.

Cei care trec prin experiențe traumatice dezvoltă adesea sentimente de vină, rușine sau inutilitate. Mai mult, uneori au o imagine distorsionată asupra propriilor capacități și valori. Toate aceste simptome sunt firești atunci când treci printr-o experiență traumatică. Dacă, de exemplu, pierzi un partener de viață, când sunteți tineri, toate aceste manifestări fac parte dintr-un proces normal de vindecare și adaptare la viață, după o pierdere neașteptată a unei persoane semnificative. Sigur, fiecare are un mod unic de a reacționa la experiențe traumatice. Dar, fără o procesare traumatică, toate aceste simptome firești pentru ceva nefiresc trăit, pot rămâne cu noi și asta până chiar în punctul în care nu mai suntem funcționali în viața noastă. Sau nu mai suntem cu adevărat prezenți.

Ce putem să facem cu noi și pentru noi?

Ce ne ajută pe toți când ducem cu noi dureri atât de mari este terapia și sprijinul celor dragi. Terapia poate ajuta la deblocarea sau procesarea amintirilor traumatice, eliberându-le de a fi blocate în sistemul nostru. Când memoria traumatică este reintegrată și procesată, începem să ne videcăm. Terapia și oamenii dragi sunt resurse care ne pot ajuta să ne regăsim un echilibru și o perspectivă mai pozitivă, adaptativă și sănătoasă asupra lumii și a sinelui.

Sursă poza: Priscilla Du-Preez @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Trauma poate afecta modul în care percepem și interpretăm lumea din jurul nostru apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Din punct de vedere psihologic veți observa că experimentăm două tipuri de oboseală:

– cea venită din lipsă de somn și/sau prea multe lucruri de făcut, iar asta se rezolvă cu odihnă.

– cea venită din zbuciumul intern, din suferință, iar asta se rezolvă cu terapie și reglare emoțională.

Sunt o serie de cauze fizice care pot produce oboseală sau pot împiedica organismul să se odihnească.

Sunt psiholog, dar niciodată nu exclud o boală fizică atunci când vine vorba de un simptom. Oboseala poate fi cauzată de boli cronice, infecții și inflamații, probleme digestive, boli endocrinologice. Sau pur și simplu, tulburările de somn. De exemplu, insomnie sau apneea în somn pot duce la oboseală cronică. Și dieta necorespunzătoare sau anumite medicamente pot cauza oboseală. Se pare că o dietă bogată în carbohidrați rafinați și zaharuri poate produce fluctuații ale nivelului de zahăr din sânge și poate cauza oboseală. Și consumul de alcool sau droguri poate duce la oboseală cronică.

Care sunt factorii psihologici care produc și agravează oboseala?

– Stresul. Da, știu, nu vă surprind cu asta. Stresul poate fi unul dintre principalii factori care contribuie la oboseală. Atunci când suntem supuși la stres cronic, nivelurile de cortizol din organism pot fi ridicate, ceea ce poate afecta somnul și poate cauza oboseală.

– Depresia poate cauza oboseală cronică, lipsa de energie și pierderea interesului pentru activitățile de zi cu zi. Depresia este în fapt o blocare în suferință. Și cum spuneam suferința consumă resurse și cauzează oboseală.

– Anxietatea poate fi un alt factor care contribuie la oboseală. Atunci când suntem anxioși, corpul nostru trăiește sub o tensiune continuă și asta ne poate afecta calitatea somnului.

– Sindromul oboselii cronice. Aceasta este o tulburare medicală care poate fi declanșată de stresul cronic sau infecții virale. Printre simptomele sale se numără oboseala extremă și epuizarea mentală.

Cum previi și tratezi oboseala?

În mare, pentru a preveni sau trata oboseala, este important să ai un stil de viață sănătos, să te odihnești suficient, să eviți consumul excesiv de alcool și cafeină și să reduci stresul și anxietatea. Știu, nu am spus nimic nou. Dacă nu reușești să îți găsești un echilibru și oboseala persistă sau este severă, este important să consulți un medic pentru a exclude orice cauze medicale și un psihoterapeut pentru a reduce din simptomele psihice care generează și alimentează oboseala.

Sursă poza: Christian Erfurt @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cauzele fizice și mai ales psihice ale oboselii apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Confuzia dintre coaching și psihoterapie poate fi periculoasă pentru că acestea sunt abordări diferite cu obiective și intervenții diferite.

Dacă cineva crede că are nevoie de psihoterapie, și chiar are, și în loc de asta primește coaching, va fi pur și simplu lipsit de tratamentul potrivit pentru problemele sale psihologice și emoționale. Ca și cum s-ar da cu cremă de mâini pentru a opri o durere de spate. Păi, mai întâi rezolvăm durerea de spate și apoi trecem la a face pielea catifelată. Dacă cineva se prezintă pentru coaching, dar identificăm că are probleme psihologice și emoționale nerezolvate, atunci direcționăm către psihoterapie. Apoi se poate cu adevărat concentra pe îmbunătățirea performanței și atingerii obiectivelor în viață.

Coaching-ul se concentrează pe prezent și viitor, și presupune că persoana este sănătoasă și funcționează bine.

Coaching-ul este un proces prin care clientul este ajutat să-și îndeplinească obiectivele și să-și îmbunătățească performanța într-un anumit domeniu. Merge bine aplicat pe carieră și pe stil de viață. Coach-ul oferă feedback constructiv, îndrumare și sprijin pentru a ajuta clientul să-și dezvolte abilitățile și să-și maximizeze potențialul.

Psihoterapia se concentrează atât pe trecut, cât și pe prezent, și se axează pe dificultățiile care încurcă funcționarea în viața de zi cu zi.

Psihoterapia este un proces prin care un terapeut ajută o persoană să-și gestioneze dificultățile emoționale, comportamentale sau relaționale care îi afectează calitatea vieții sale. Sunt utilizate o varietate de tehnici și abordări terapeutice cu scopul de a ajuta clientul să-și identifice și să-și regleze durerile. Printre cele mai des întâlnite dificultăți sunt anxietatea, depresia, traumele, relațiile disfuncționale sau tulburările de personalitate. Psihoterapeutul ghidează clientul să își poată modela psihicul pentru a ajunge într-o funcționare mai bună și mai satisfăctoare pentru el. Și astfel să își crească calitatea vieții și să poată funcționa mai sănătos el cu el și el cu alții.

În general, coaching-ul se concentrează pe îmbunătățirea performanței și atingerii obiectivelor, în timp ce psihoterapia se concentrează pe tratarea dificultăților psihologice și emoționale.

Coaching-ul și psihoterapia sunt două abordări diferite de intervenție, care se concentrează pe probleme și nevoi diferite ale persoanelor. Să mergi la coach când ai nevoie de psihoterapie este ca și cum te-ai duce la dermatolog când ai nevoie de operație pe creier. De asemenea, este important să verificăm pregătirea profesionistului. Există Colegiul Psihologilor din România unde se pot verifica psihoterapeuții atestați. Putem cere recomandări la cunoscuți. Putem întreba specialistul despre formările pe care le are.

Este important ca oamenii să înțeleagă diferența dintre aceste două abordări și să caute ajutorul potrivit în funcție de nevoile lor.

Așa că, haideți să ne facem treaba în echipă, dar fiecare pe ce este pregătit să facă. Am clienți cărora le recomand să apeleze la coach atunci când identific că asta ar fi de ajutor pentru ei. Cunosc mai mulți specialiști în acest domeniu, am încredere în ei, știu că fac o treabă bună pe bucățica lor de activitate. Și mi-aș dori tare mult ca toți cei care propun și cred că fac psihoterapie cu clienții lor deși nu au această pregătire, să înțeleagă cu adevărat cât de mult rău pot face.

Prin faptul că oamenii care vin la ei nu își rezolvă la timp și în timp dificultățile emoționale pot ajunge în stadiul în care dezvoltă patologii care cu greu mai pot fi reglate și prin psihoterapie.

Credeți-mă, am văzut asta cu ochii mei! Cred că toți cei care lucrăm cu oameni, și mai ales cei care lucrăm cu oamenii din punct de vedere psihologic, ar trebui să înțelegem responsabilitatea pe care o avem. Nu suntem responsabili pentru cât poate clientul să facă el cu el. Suntem responsabili să ne cunoaștem pregătirea și limitele. Suntem responsabili să direcționăm un client către ce are cu adevărat nevoie. Suntem responsabili să ne perfecționăm continuu. Suntem responsabili să alegem binele omului din fața noastră și nu binele portofelului nostru sau al orgoliului nostru. Suntem responsabili să căutăm să facem bine!

Sursă poza: Robert Anasch @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Psihoterapie vs coaching … și pericolul când le confuzi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Anxietatea poate avea efecte semnificative asupra dezvoltării sociale, emoționale și cognitive.

Printre semnele și simptomele de anxietate la copii mici, întâlnim cel mai frecvent:

• dureri de burtică,
• coșmaruri
• scrâșnirea dinților
• plâns
• retragere
• comportament agitat.

Printre semnele și simptomele de anxietate la copii mai mari, întâlnim cel mai frecvent:

• dureri de stomac sau de cap
• insomnie
• mâncat compulsiv
• lipsa poftei de mâncare
• iritabilitate
• dificultăți de concentrare
• refuzul de a coopera
• evitarea activităților sociale.

Copiii anxioși sunt mereu pe câmpul de luptă – creierul lor se străduiește să îi protejeze de pericole.

În cazul în care identificați semne și simptome la copiii voștri, apelați la un specialist. Cu cât intervenim mai devreme cu atât este mai simplu de reglat. Simptomele anxietății devin din ce în ce mai evidente cu trecerea timpului, asta și pentru că ele tot cresc. Este important să se identifice și să se trateze anxietatea în stadii incipiente pentru a preveni complicații pe termen lung și pentru a îmbunătăți calitatea vieții copiilor și adolescenților afectați.

De asemenea părinții sunt cei care pot ajuta cel mai mult copilul, doar că și ei au nevoie să cunoască pașii care sunt de făcut. Și uneori, chiar și ei au nevoie de specialistul lor, pentru că nu este deloc ușor emoțional să fii un sprijin pentru un copilul care trăiește cu ”doamna anxietate” cot la cot.

Despre cum se manifestă anxietatea la copii am scris într-un articol detaliat pentru campania ”Educația contează„.

Sursă poza: Solen Feyissa @ Unsplash

Articolul Semnele și simptomele de anxietate la copii apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Un prim pas important este să cunoaștem adevărul despre ceea ce am trăit.

Printre mecanismele cele mai des întâlnite în lucrul cu abuzul sexual sunt minimalizarea și negarea. Și pentru a putea să pansăm durerile și să reglăm suferințele avem în primul rând nevoie să le vedem. Atât timp cât vom nega ce am trăit (”Nu mi s-a întâmplat mie”, ”Poate am visat”, ”Îmi amintesc câte ceva, dar nu cred că e adevărat”) sau vom minimaliza ce am trăit (”Nu a fost atât de grav”, ”Am trecut peste”, ”Doar m-a pus sa fac X lucru”, ”Dar nu m-a violat” etc) va fi greu să vindecăm ce doare atât de mult și nu reușim să punem în cuvinte.

Rușinea, auto-blamarea și evitarea sunt și ele mecanisme prezente în interiorul victimelor.

Un studiu realizat pe 100 de adolescente (Self-Blame, Shame, Avoidance, and Suicidal Ideation in Sexually Abused Adolescent Girls: A Longitudinal Study) sugerează că intervențiile psihoterapeutice ar trebui să includă abordarea sentimentului de rușine, auto-blamare și evitarea pentru a favoriza recuperarea victimelor abuzului sexual.

În cazul clienților care au suferit un abuz sexual în copilărie, alianța terapeutică joacă un rol extrem de important. Ea ajută atât la recrearea sentimentului de siguranță cât și la autoreglare. Un factor important în lucrul terapeutic este și împuternicirea clientului și permiterea de a avea control atât în ritm cât și în direcția procesului terapeutic.

Psihoterapia va conduce la ameliorarea dinamicii interne victimă-agresor și la stimularea procesului natural de reglare internă.

Franz Ruppert abordează subiectul abuzului sexual și al recuperării în cartea sa „Traumă, anxietate și iubire”. El spune că, pentru a susține procesul vindecării avem nevoie să parcurgem următorii pași:

• creșterea structurilor sănătoase (ele există în orice psihic uman, oricât de traumatizat ar fi el)
• renunțarea la strategiile de supraviețuire și recunoașterea iluziilor
• procesarea amintirilor traumatice la nivel emoțional, cognitiv și somatic
• completarea autonomiei câștigate, cu țeluri de viață alese în mod independent

Sursă poza: Aleksandr Ledogorov @ Unsplash

Articolul Cum poate ajuta psihoterapia victimele abuzului sexual apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”.

Franz Ruppert prezintă în ultima lui carte (2020) cum un tip de traumă duce la un alt tip de traumă. Strategiile de supraviețuire dezvoltate în trauma inițială, deși salvează viața, duc ulterior la riscul unei noi traumatizări pentru că ele presupun reprimarea sentimentelor și perceperea propriilor impulsuri sănătoase ca fiind amenințățoare. Cu cât trauma apare mai devreme în viață cu atât consecințele devin mai persistente pe toată durata vieții. Mai mult de atât, un psihic traumatizat nu mai are capacitatea de a face o diferență între interior și exterior. Între realitate și ficțiune. De exemplu, cel mai mic detaliu le poate provoca un stres. Sau un posibil pericol nu mai este perceput ca fiind pericol. Astfel trăiește cu o permanentă luptă internă, desprins de el însuși. Cu acel gol intern pe care nu îl înțelege și pe care simte că nu reușește să îl umple.

Trauma identității duce la Trauma iubirii. Ea duce la Trauma sexualității. Apoi la Trauma provocată de propria agresivitate (Franz Ruppert, 2020). Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”. (Franz Ruppert, 2020).

Printre situațiile clar traumatizante sunt incluse și experiențele directe de ameninţare sau abuz sexual.

De asemenea, violul și bătaia severă sunt considerate ca având riscul cel mai mare de dezvoltare a sindromului de stres posttraumatic 49%, respectiv 31,9% (Brelsau, 1998). O situația traumatică este cu atât mai profundă și complexă dacă agresorul este o persoană în care victima are încredere (așa cum se întâmplă în cazul copiilor agresați fizic de un părinte și/sau agresați sexual de o persoană cunoscută în grija căreia se află).

Traumele duc cu siguranță la negare, anestezie emoțională și disociere. Și ele sunt efecte care rămân ulterior în viața victimei.  Reacțiile simptomatice în cazul abuzului sexual sunt cu atât mai mari cu cât a apărut mai devreme în viața copilului, a fost mai sever (s-a folosit forța), agresor a fost cineva din cercul apropiat, frecvența a fost mai mare și au existat mai puțini factori protectivi și corectori.

Printre efectele pe termen lung au fost identificate niveluri mai ridicate de vinovăție, rușine, auto-culpabilitate, tulburări de alimentație, somatizări, anxietate, disociere, negare, probleme sexuale și probleme relaționale. Simptomele supraviețuitorilor abuzului sexual survenit în copilărie sunt observate în idei suicidare, tulburări de somn și tulburări alimentare. Supraviețuitorii pot avea dificultăți în a povesti abuzul, gândesc negativ despre ei înșiși și ajung după ani de zile funcționând în acest mod, să dezvolte sentimente de lipsă de valoare și astfel să îi evite pe ceilalți pentru că cred nu au nimic de oferit (Self-Blame, Shame, Avoidance, and Suicidal Ideation in Sexually Abused Adolescent Girls: A Longitudinal Study).

Disocierea este “esenţa traumatizării”. 

Cum supraviețuiesc victimele abuzului sexual? De mult ori victimele abuzului sexual se disociază pentru a se proteja de impactul psihologic. Disocierea este un mecanism inconștient care ajută victimele să gestioneze trauma. Ea este o deconectare mentală de corp și de emoţii. Ca adulți, victimele pot folosi în continuare acest mecanism de apărare atunci când se simt nesiguri sau amenințați. În cazul supraviețuitorilor abuzului sexual din copilărie, disocierea poate include sentimente de confuzie, sentimente de dezorientare, coșmaruri, flashback-uri, dificultăți în a ”simți”, negarea și reprimarea abuzurilor sexuale.

Adulții care au fost victime ale abuzului sexual în copilărie pot întâmpina dificultăți în stabilirea relațiilor interumane, dificultăți create de neîncredere, frica de intimitate, frica de a fi diferit sau ciudat, dificultatea de a stabili granițe interpersonale, comportamente pasive și implicarea în relații abuzive.

Feinauer, Callahan și Hilton (1996) au examinat relația dintre capacitatea unei persoane de a se adapta la o relație intimă, depresie și nivelul de severitate al abuzului din copilărie. Studiul efectuat pe un eșantion de 737 de femei adulte a arătat că, cu cât severitatea abuzului sexual a fost mai mare (contact sexual, forță, abuzator din mediu apropiat) cu atât capacitatea de a crea relații intime a scăzut. De asemenea studiul a arătat că, cu cât un supraviețuitor s-a putut adapta mai bine la relațiile intime, cu atât s-au inregistrat niveluri mai scăzute de depresie, indiferent de gravitatea abuzului.

Prin urmare, relațiile intime bune pot fi benefice pentru supraviețuitori, oferindu-le siguranță, experiențe interpersonale și reconectare.

Și psihoterapia poate ajuta o victimă a abuzului sexual (indiferent cât de recent sau foarte îndepărtat a fost) să își vindece această parte și să recapete contactul cu propriul corp și propriile emoții. Pentru că ambele sunt necesare pentru a ne simți bine cu noi, în interiorul nostru. Cum mai exact ajută terapia? Voi reveni în curând.

Sursă poza: Ian Keefe @ Unsplash

Articolul Cum supraviețuiesc victimele abuzului sexual și care sunt efectele cu care se luptă apoi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce se întâmplă este că aceste strategii devin un mod al nostru de a trăi. Și, deși atunci, în momentul traumatic, au fost necesare pentru a ne asigura supraviețuirea, astăzi merg împotriva noastră fără ca măcar să realizăm asta.

Sunt două moduri opuse prin care momentul traumatic a fost trăit atunci și ele rămân active și după ”atunci”:

• Răspunsuri de tipul ”luptă sau fugi”, legate de activarea sistemului nervos simpatic. Frica permanentă, evitarea anumitor locuri, oameni, acțiuni, furia, starea de a fi în gardă permanent, evitarea relațiilor etc;
• Răspunsuri de tipul ”înghețare”, legate de activarea sistemului nervos parasimpatic. Disociere, evitare pasivă, lipsă de vitalitate, energie, consumul de alcool, droguri,  etc.

Toate acestea sunt încercări de reglare emoțională pentru a nu mai ajunge în contact cu compleșirea în care am trăit în momentul traumei. Sunt atât strategii cognitive (evitare, discociere) cât și comportamentale (consumul de alcool, manifestări ale furiei) dar și interpersonale (evitarea relațiilor). 

Oamenii pot chiar oscila între ambele tipuri de strategii, situație care duce la o instabilitate emoțională. 

Deși aceste mecanisme de supraviețuire au fost necesare în timpul traumei pentru a menține viața noastră, ele nu mai lucrează spre binele nostru apoi. Ele ne rigidizează psihicul. Nu ne mai lasă să gândim, să simțim, să percepem în măsura în care am fi de fapt capabili. Aceste mecanisme ne ”pun” să facem eforturi inutile de a ascunde adevărul nostru intern până nu ne mai rămâne energie să putem crește părțile sănătoase din noi. Uneori nu mai avem energie nici să trăim. Ele ne expun riscului de a intra iar în situații traumatizante tocmai pentru că ne paralizează capacitatea de a percepe un pericol, pentru că nu mai suntem cu adevărat în contact cu realitatea. 

Care sunt mai în clar aceste mecanisme de supraviețuire ale unei persoane, care ajung de multe ori să funcționeze ca atitudini fundamentale?

– Neagă experiența traumatică, încearcă să se convingă că nu a fost ceva important și nici măcar atât de rău. ”Nu a fost așa grav”, ”Am trecut peste asta”, ”Nu m-a afectat deloc”.

– Evită amintirile legate de evenimentul traumatic;

– Uitarea amintirilor vizuale legate de eveniment (de exemplu, foarte puține amintiri din copilărie);

– Pretinde că totul este in regulă, ”N-am nicio problemă”;

– Consideră că doar alții au ”ceva”, atitudini de tipul ”Eu sunt ok. Problema sunt ceilalți”;

– Evită, conștient sau inconștient, să creeze și să mențină relații intime și semnificative;

– Caută să își distragă atenție atunci când apar anumite dureri (amorțire cu alcool, droguri, somnifere, calmante, foarte multe activități, foarte multă muncă etc);

– Implicare excesivă în viața altora și distragere de la propria persoană (se ocupă mai mult de alții decât de sine);

– Ignorarea simptomelor care indică trauma sau refuzul de a le recunoaște și accepta;

– Considerarea simptomelor ca fiind problema propriu-zisă și nu un semnal de alarmă oferit de corp (dureri cronice, boli endocrinologice, probleme oftalmologice, dermatologice etc);

– Răspunsul agresiv față de cei care le amintesc de traumă sau aduc vorba de ea;

– Idealizarea părinților și negarea realității din copilărie;

– Căutarea de compensații externe pentru a umple golul interior, pentru a masca lipsa de bucurie a vieții (droguri, sex, cumpărături compulsive, mâncat compulsiv, căutarea permanentă a unei admirații venită din exterior, a confirmării externe etc);

– Ascunderea în spatele unor roluri sociale (mamă, angajat, soție etc);

– Vorbitul într-un mod abstract și vag despre sine și propria viața;

– Anularea logicii în gândirea proprie și încercarea de a anula logica și în gândirea celorlalți;

– Refugierea în sfere considerate ”mai înalte”, în ”spiritualitate”;

– Crearea unei noi realități, de exemplu ”forțe ale destinului” care conduc propria viață și croiesc drumul vieții.

Strategiile de supraviețuire devin un obstacol în calea vindecării noastre. Fie ne împiedică din start să apelăm la terapie pentru că ar însemna să intrăm în contact cu trauma, fie ne sabotează efortul de a integra experiențele de viață traumatice atunci când ne angajăm într-un proces de vindecare. Strategiile de supraviețuire ne mențin în modul de funcționare de tip ”supraviețuire”. Ne consumă resursele în disperarea de a ascunde suferința pe care de altfel corpul nostru o știe atât de bine. Ne țin departe de adevărul nostru, pe care avem nevoie să îl recunoaștem pentru a putea să ne vindecăm.

Sursă poza: Jem Sahagun @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Care sunt strategiile de supraviețuire pe care le dezvoltăm pentru a face față traumelor? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.