Ce înseamnă o respingere reală?

E atunci când cineva spune clar – direct sau prin comportament – că nu dorește o anumită conexiune sau relație. Poate fi un refuz la o invitație, o lipsă de interes exprimată sincer sau o decizie care pur și simplu nu ne include. Durerea, în aceste cazuri, este firească, dar de cele mai multe ori rămâne proporțională cu situația. E ca un oftat lung, o tristețe care trece. Înțelegem, chiar dacă nu ne place. Și mergem mai departe.

Pentru că, da, ca adulți, avem tot ce ne trebuie ca să gestionăm asta. Putem înțelege că nu toți ne plac… așa cum nici noi nu îi plăcem pe toți. Sau cum le mai spun eu clienților: „Avem tot ce ne trebuie să reglăm ce simțim când cineva nu ne vrea și să mergem mai departe, pe principiul – ok, nu vrea Gigel, dar găsim un Marcel.”

Și ce e durerea care vine din traumă?

E durerea aceea care pare să ne acopere tot. Când cineva nu ne răspunde la mesaj și, brusc, simțim că nu valorăm nimic. Când un refuz punctual devine, în mintea noastră, dovada că nimeni nu ne vrea. Acolo nu mai e vorba doar de ce s-a întâmplat acum. Ci de ce s-a întâmplat cândva. Poate când am fost neglijați, poate când ne-am simțit invizibili, poate când am fost respinși iar și iar. Și prezentul apasă exact pe acel buton dureros.

Cum se trăiește fiecare dintre ele? Cum se manifestă la nivel emoțional?

Respingerea reală: e tristă, poate frustrantă, dar are granițe. Nu ne face să ne îndoim complet de noi.

Respingerea activată de traumă: e intensă, copleșitoare, și vine cu gânduri automate – „nu sunt suficient”, „nimeni nu mă vrea”, „e ceva în neregulă cu mine”.

Diferența o simțim în corp, în gânduri, în reacții. Și nu e despre a ne învinovăți pentru asta, ci despre a învăța să observăm ce ni se întâmplă cu adevărat.

Și dacă nu e chiar respingere?

Mai e și varianta în care interpretăm greșit o situație. Cineva are nevoie de spațiu, dar noi simțim că ne respinge. Cineva nu răspunde la un mesaj, iar noi ne simțim abandonați. De multe ori, rana din trecut proiectează un scenariu dureros în prezent, chiar dacă realitatea e cu totul alta.

Ce putem face?

Observă: Ce simt acum? E legat doar de momentul ăsta sau e ceva mai adânc?

Acceptă: Da, respingerea face parte din viață. Nu spune nimic despre cât valorez.

Validează: „Mă doare și e firesc să doară. Dar pot avea grijă de mine.”

Fii blând/ă cu tine: Nu respingerea ne definește, ci felul în care alegăm să răspundem.

Pune limite sănătoase: Uneori, faptul că cineva pleacă e o protecție, nu o pierdere.

Poate că cea mai importantă întrebare nu este „De ce mă doare atât de tare?”, ci „De ce doare în felul ăsta?”. Și acolo începe vindecarea. Respingerea, oricât de neplăcută ar fi, nu e un verdict despre tine. E doar un moment. Iar tu ai toate resursele de care ai nevoie ca să mergi mai departe – cu blândețe, claritate și un pic mai multă încredere în cine ești.

Sursă poza: Eutah Mizushima @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Când cineva spune „nu” și tu auzi „nu ești suficient” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Separarea este firește o situație de criză, dar ca orice situație de criză poate fi și o oportunitate de creștere … asta, după, și dacă, parcurgem acest proces de recuperare și procesare. Este în fapt un proces de doliu pentru încheierea unei relații semnificative. Pentru că doliu nu ducem doar pentru oamenii pe care îi pierdem. Doliu trăim și când pierdem relații semnificative nouă, indiferent dacă noi suntem cei care am decis mai mult … sau dacă, nu.

𝗘𝗽𝗶𝘀𝗼𝗱𝘂𝗹 îl găsiți pe 𝗬𝗼𝘂𝗧𝘂𝗯𝗲, canalul Dialoguri pe Canapea.

In interviu am discutat despre:
– Importanța căsătoriei în viața oamenilor
– Cauzele divorțului în România
– Consecințele psihologice ale experienței divorțului pe termen scurt și lung
– Recuperarea propriei persoane și reconstrucția vieții după divorț
– Bonus …  câte ceva despre mine, ritualuri și oameni care mă inspiră în viața de zi cu zi.

Veți descoperi în interviu o perspectivă ceva mai optimistă a ceea ce înseamnă separarea. Optimistă în sensul că există luminiță la capătul oricărui tunel. Atât timp cât avem viață în noi, nu se termină lumea, chiar dacă se termină o relație, chiar dacă descoperim că am trăit mai mult într-o iluzie decât într-o realitate. Important este să nu renunțăm la noi. 

În fiecare dintre noi, există o putere uimitoare care așteaptă să fie găsită. Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați!

Articolul Despre divorț: cauze, consecințe și perspective (Interviu) apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

„Unii oameni înfometați după afectivitate dezvoltă fixații asupra mâncării, în încercarea de a înlocui hrana emoțională cu cea fizică. Probabil pentru că acest lucru nu este posibil, satisfacția nu va fi niciodată totală”. – Jasmin Lee Cori 

Nevoia de a umple un gol este o expresie pe care o aud des în cabinet. Și o înțeleg foarte bine. Unii specialiști o numesc ”gol de atașament”. Cred ca este o descriere foarte bună. E un gol pe care nu poți să îl umplii, de aceea devine și o compulsie, pentru că nu are cu adevărat rezultatul dorit. Nu de puține ori, în generațiile trecute, nevoile emoționale nu erau cunoscute și împlinite. În schimb, multe erau despre a mânca. Iubirea însemna să ai mâncare pe masă. Sarbâtorile erau despre ciunșpe feluri de mâncare. Vorba unei cliente, ”mama și acum gătește de parcă vine sfârșitul lumii și ne prinde nemâncați”. Nu este deloc greu ca într-un astfel de context să asociezi iubirea cu mâncarea. Și astfel, când îți este ”foame de iubire” să te duci inconștient către mâncare. Nu potolește durerea. O iei de la capăt. Până înveți că există și alt drum.

Și atunci, ce ai putea să faci dacă acest gol nu se poate umple?

Să procesezi suferința produsă de acest gol, să construiești pe lângă el și astfel ”golul” se va simți mai mic. Exemplific adesea asta clienților mei. Folosesc o piatră adusă din Grecia … albă, compactă, rotundă. O așez pe rând pe un post-it, pe telefon, pe o agendă mică și pe o agendă mai mare. Piatra rămâne aceeași. Perspectiva, nu. E la fel ca în doliu. Așa este și cu procesarea doliului când pierdem pe cineva drag sau ceva drag. Pentru că, și când vine vorba despre acest gol avem de procesat o pierdere veche, pierderea celui care nu a fost acolo să avem de cine să ne atașam într-un mod sănătos … nu din supraviețuire.

De ce vorbesc despre procesarea acestui gol?

Pentru că în corpul nostru este înregistrată toată informația experiențelor noastre trecute. De aceea se simte golul (lipsa din trecut) și în prezent. Doar atunci când suntem în contact cu noi, cu adevărul nostru, cu emoțiile noastre, cu durerea noastră, vom fi și cu vitalitatea noastră. Atunci putem să modificăm acest mecanism inconștient. Pentru că nu putem să schimbăm ceea ce nu cunoaștem sau nu recunoaștem și nici ceea ce nu ne lăsăm să trăim.

Sursă poza: Artem Labunsky @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Mâncatul compulsiv nu este despre foame … ci despre foamea de iubire apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Care sunt experiențele simțite ca pierderi, care au nevoie de un proces de doliu?

– Decesul unei persoane iubite. Moartea cuiva apropiat, un membru al familiei, un prieten bun sau un coleg apropiat, poate fi una dintre cele mai dificile experiențe de doliu.

– Decesul unui animal de companie. Pentru mulți oameni, animăluțul de companie este văzut ca un membru al familiei.

– Pierdere unei sarcini sau infertilitate. Pentru mulți părinți este una dintre cele mai grele dureri de dus, indiferent de stadiul de dezvoltare al sarcinii. Tot un proces de doliu se duce și când nu poți avea un copil, pentru că piezi un vis.

– Pierdearea unui vis, a speranței sau a unei iluzii.

Când ceva în care ai investit multe visuri, speranțe, planuri, energie, nu se realizează, poate apărea senzația de pierdere profundă.

– Probleme de sănătate, pierderea unei funcționalități fizice. O boală gravă, accidentul sau handicapul pot determina persoanele să treacă printr-un proces de doliu pentru a accepta și a se adapta la noile circumstanțe.

– Îmbolnăvirea unei persoane dragi sau pierderea unei relații semnificative. Uneori, oamenii pot simți durere și pot trece prin doliu după pierderea unei prietenii semnificative sau a unei relații apropiate.

– Separare, divorț. Încheierea unei relații de cuplu poate fi, de asemenea, o pierdere semnificativă și poate necesita un proces de doliu pentru a face față emoțiilor încărcate și schimbărilor profunde.

– Pierderea unui loc de muncă sau o schimbare majoră la locul de muncă. Concedierea sau pensionarea sunt evenimente care pot conduce la o pierdere a identității profesionale și o incertitudine cu privire la viitor.

– Pierderea unei case sau mutarea în altă locuință. Atunci când oamenii sunt atașați de locuri și de amintirile asociate cu ele, schimbarea locuinței sau pierderea casei poate declanșa un proces de doliu.

– Pierderea unei etape din viață. Trecerea de la o etapă a vieții la alta, cum ar fi plecarea copiilor de acasă sau pensionarea, poate provoca, de asemenea, un proces de doliu pentru că viața se schimbă semnificativ.

Este important să înțelegem că fiecare dintre noi își duce doliul în mod diferit și așa cum poate. Sigur, putem să fim un sprijin pentru cei dragi nouă când trec prin doliu. Și putem să ne ajutăm pe noi înțelegând care sunt etapele procesului de doliu și apelând la sprijin profesionist pentru a face față durerii și a începe să ne reconstruim viața după o pierdere semnificativă.

Sursă poza: Soheyl Dehghan @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Doliul și înțelegerea complexității lui – experiențe care au nevoie de un proces de doliu apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Când pierzi un copil trăiești între două lumi … o vreme.

Efectele psihice, emoționale și fizice ale pierderii nu trebuie ignorate. Deși adesea cei din jur nici nu se gândesc prea mult la asta. Pentru că doare și numai să te gândești la moartea unui copil, chiar dacă nu este al tău. Pentru majoritatea oamenilor, iubirea începe în momentul în care există un test de sarcină pozitiv, așa că ori de câte ori are loc o pierdere, suntem îndurerați și în doliu și este firesc să fie așa. Acceptarea pierderii nu se întâmplă imediat … uneori durează mai mult decât ne putem imagina. Te lupți permanent, și treaz, și în vis cu un haos de emoții, de la supărare și durere, la furie, vinovăție, resentimente, pierderea sensului, anxietate, depresie, confuzie, iritabilitate și VID INTERIOR. Aici era o inimă … și acum, nu mai e. Acest haos este complet normal, deși este complet dureros. Și adesea rămânem și singuri în durerea noastră fără măcar să o înțelegem pe deplin. Pentru că, vă spuneam, pe cei din jur îi doare și numai gândul, așa că, puțini sunt cei care rămân alături.

Dacă mai avem copii în viață ne agățăm de ei. Dar și ei sunt afectați de pierdere, și ei au nevoie de sprijin. Dacă nu mai avem copii ne agățăm de speranța că poate într-o zi … dar niciuna din variante nu șterge durerea infinită de a-ți pierde un copil. Nici măcar apariția unui nou copil, copilul curcubeu. Copii care și ei resimt această durere mută.

Când pierzi un copil există riscul să te blochezi între două lumi.

Dar nu înseamnă că trebuie să rămâi blocat acolo … deși, poate, uneori nu mai vrei nimic. Doliul înseamnă și asta, să nu mai vrei nimic. Răspunsul inițial în fața pierderii este șocul. Unii părinți intră în modul de funcționare automată și continuă cu funcțiile de bază ale vieții, fără măcar să se gândească. Sunt pe pilot automat. Alții se închid și pretind că lumea nu merge mai departe. Deși ea firește că merge. Ambele sunt reacții complet normale, dar ceea ce este esențial este ca procesul de doliu să aibă loc.

Fără un ajutor poți să rămâi blocat în durere, între două lumi, și un lucru îți spun sigur: ”Copilul tău nu ar vrea asta pentru tine!”. Pentru că fiecare copil își iubește infinit de mult părintele. Și copiii îngeri au părinții lor!

Din dorința de a fi un sprijin pentru părinții care parcurg un proces de doliu am creat un grup de suport. Detaliile grupului se regăsesc la acest link. Înscrierile au loc până pe 19 octombrie 2022.

Sursă poza: Kelly Sikkema @ Unsplash

Articolul Când pierzi un copil trăiești între două lumi … o vreme apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nici măcăr emoțiile care ne plac, cele pe care le denumim adesea pozitive, nu sunt tot timpul în acord cu realitatea.

Putem să iubim un agresor. Să avem impulsul de a râde sau a face glume într-un context dureros. Să alegem activități care ne pun în pericol viața simțind plăcere în același timp. Să fim mult prea entuziasmați până în punctul în care devenim prea agitați. Câți dintre voi ați fost atât de emoționați la o întâlnire importantă încât ați scăpat cana de cafea, ați făcut o glumă nepotrivită, ați vorbit prea mult sau v-ați blocat în gândurile proprii? Și sunt doar câteva exemple. Prin urmare este important să învățăm să ne gestionăm propriile emoții, inclusiv pe cele dureroase.

Reiau pe scurt un mesaj important din articolul trecut unde am vorbit despre faptul că emoțiile nu sunt pozitive sau negative, bune sau rele. Sunt emoții care ne fac plăcere și pe care le căutăm. Și emoții mai puțin confortabile, cele care nu ne plac și de care adesea fugim. Cele din urmă ne transmit cele mai valoroase mesaje. În loc să fugim de ele ar trebui să le luăm la întrebări.

Cum să ne descurcăm cu emoțiile dureroase?

– Primul pas este să ne conectăm la ceea ce simțim. Să ne permitem să simțim. Și cum adesea le spun clienților mei, nu avem 2 butoane separate, să alegem să simțim doar ce ne place. Vin la pachet. Când simțim, simțim de toate. Când ne amorțim nu mai simțim nimic, nici plăcere, nici durere. Eu nu cred că merită prețul.

– Să renunțăm la a împărți emoțiile în ”pozitive” și ”negative” sau „bune” și ”rele”. Aceste etichete ne fac să ne fie greu să acceptăm să simțim și emoțiile dureroase. Și în final să ne acceptăm pe noi înșine așa cum suntem noi.

– Să verificăm dacă ceea ce simțim este în acord cu realitatea pe care o trăim. Uneori durerea din prezent este doar supapa care se deschide pentru a ieși urletul din trecut. Să vindecăm durerile vechi pentru a trăi prezentul.

– Să aflăm ce mesaje valoroase vor să ne transmită emoțiile noastre. De ce simțim ce simțim? Ce vor să ne spună emoțiile noastre despre noi, despre ceilalți, despre situația în care ne aflăm?

– Să aplicăm tehnici de reglare emoțională atunci când ne cuprinde emoția dureroasă. Tehnicile de respirație sunt doar câteva dintre ele.

– Să ne analizăm și să aflăm dacă ceva din viața noastră lipsește. Dacă trăim pentru noi. Dacă avem activități care ne dau o stare de bine. Dacă nevoile noastre sunt implinite. Dacă avem alături de noi oameni care mai degrabă zic ”da” nevoilor noastre.

Aceeași modalitate de a ne descurca cu ce simțim poate fi ”predată” și copiilor noștri. Ei învață atât din ceea ce le spunem, cât și din ce văd și simt cu toate simțurilor lor.

Sursă poza: Joshua Coleman @ Unsplash

Articolul Cum să ne descurcăm cu emoțiile dureroase? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Putem să continuăm să privim divorțul ca pe ceva „ciudat”, ca pe o ieșire din normalitate. E dreptul fiecăruia să o facă. Dar realitatea este că divorțul este parte din viața noastră. În fiecare an, zeci de mii de copii, trec prin divorț alături de părinții lor. Și tocmai pentru că divorțul este încă un subiect tabu, oamenii au prea rar acces la îndrumări despre cum să abordeze mai potrivit această etapă a vieții. Așa că, fiecare o face cum poate mai bine. Dar știți …. la divorț oamenii nu sunt în cea mai bună variantă a lor. Sunt îndurerați, sunt furioși, sunt speriați și sunt triști. Părinții sunt suprasolicitați psihic și emoțional, iar copiii suferă și ei. De aceea era nevoie de această carte și probabil de multe altele. Nu pentru a aborda și normaliza un subiect care ne divizează uneori, ci pentru a-i ajuta pe zecile de mii de copii și pe părinții lor.

Familia se schimbă, dragostea rămâne.

Cartea conține 76 de pagini ilustrate color și este un ghid pentru copii și părinți care cuprinde:

– o poveste simpatică și jucăușă cu personaje pe măsură, o poveste în care copiii vor avea ocazia să se regăsească și astfel să ventileze emoțiile dureroase, să își normalizeze trăirile, să discute deschis despre ceea ce simt și trăiesc;

– un ghid psihologic practic și detaliat, dedicat părinților, care oferă instrumentele și resursele necesare pentru a înțelege și a face față situației cu blândețe, empatie și consecvență;

–sugestiile de jocuri și activități creative pentru a menține conectarea și vindecarea emoțională.

Este adresată familiilor în care:

– există discuții despre un eventual divorț sau o separare;

– a avut deja loc separarea și se simte nevoia de ghidaj pentru a sprijini copilul;

– există sau a existat un proces dificil de divorț sau separare și copilul manifestă frustrare, furie, tristețe profundă;

– copilul pare că nu poate gestiona emoțiile dureroase pe care le simte;

– părinții se simt copleșiți de griji și vinovăție referitor la modul în care divorțul îl afectează pe cel mic.

De asemenea cartea poate fi un sprijin și pentru:

– persoane care nu trec prin divorț, dar au alți membri ai familiei sau prieteni, și își doresc să le fie alături atât părinților, cât și copilului lor;

– specialiști care lucrează cu copii sau părinți care trec sau au trecul prin divorț.

Cum puteți cumpăra cartea?

Cartea poate fi comandată online. Dacă folosiți codul CristinaBujaRO aveți o reducere de 35% (după perioada de precomandă).

Organizăm și o lansare de carte sub forma unui webinar care va avea loc, marți, 7 iunie, de la ora 17:00. Va fi o discuție live despre cum îi ajutăm pe copii în contextul separării părinților. Acesta este linkul de acces.

Un rezumat al poveștii:

Fram, simpaticul urs polar, are un prieten pe măsură: Bumbic. Bumbic este un pui de leu vorbăreț și jucăuș care locuiește în două case. ”De ce?” Întreabă curios Fram. De aici începe un dialog deschis și fascinant despre emoții profunde și situații de viață poate mai puțin obișnuite, cum ar fi divorțul.

Povestea lui Bumbic este o poveste despre neașteptat, furie, tristețe, răzvrătire, dor, neputință .. dar și cu detalii amuzante care vor face copiii să râdă cu tot sufletul. Treptat devine o poveste despre acceptare și despre modul în care Bumbic și-a găsit echilibrul între două case, două camere, două paturi, mai multe perechi de șosete, două seturi de reguli și două stiluri de viață.

CUMPĂRĂ CARTEA LA PREȚ SPECIAL!

Dacă simți că ceva anume îți stă durere pe suflet și ai nevoie de un sprijin pentru a o înțelege și a o potoli, durerea, zic, poți să programezi o ședință de psihoterapie aici.

Articolul ”Fram și Bumbic cel cu două case” – carte terapeutică pentru copii și părinți   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Un copil care trece prin perioada de doliu are nevoie de sprijinul nostru. Este important să înțelegem că a nu vorbim despre ce s-a întâmplat, nu face ca evenimentul să dispară. Știu că uneori pierderea este comună și avem și noi propria durere de dus, iar asta face ca totul să fie mai greu. Ce putem să facem este să avem grijă de noi ca să putem să avem grijă de ei.

Doliu parcurge mai multe etape, cu atât mai mult la copiii mici care află cu adevărat ce înseamă moartea pe măsură ce cresc. Până în 3 ani copiii nu înțeleg ce înseamnă ”a muri”, dar resimt schimbările din jurul lor. Între 3-6 ani încep să înțeleagă ce este decesul, dar nu îl văd ca pe un proces ireversibil. De aici și întrebările ”Putem să mergem să îl vedem?” sau ”Când vine bunicul acasă?”. În această perioadă de vârstă trec prin perioada gândirii magice care le permite să își imagineze aceste posibilități. Și care, de altfel, le oferă și o satisfacere a nevoii de a mai exista un om care de fapt nu mai există fizic lângă ei. După 6 ani încep să înțeleagă și ireversibilitatea.

Cum poți ajuta un copil care trece prin perioada de doliu?

– Sentimentele care apar cele mai des în astfel de situații sunt teama, nesiguranță și neputința. Ajută să îl ascultați și să creați un mediu în care el să aibă încrederea de a vorbi despre ce simte. Acceptați-i plânsul. Răspundeți-i la întrebări pe înțelesul lui, conform vârstei, în puține cuvinte, fără a intra în detalii care îl pot speria.

– Îi puteți oferi un simbol fizic pentru persoana pierdută (sau animăluțul pierdut). Atunci când îi este foarte dor poate folosi acest simbol, sau puteți privi poze împreună.

– Acceptaț-i suferința și vorbiți-i câte puțin și despre propria suferință, să știe că nu este singur în suferința asta. Și adulții suferă, și adulții plâng. Această parte îl poate ajuta să se simtă cu adevărat înțeles și acceptat cu absolut orice stă în sufletul lui.

– Puteți folosi povești inventate pentru a-l ajuta să integreze emoțiile pe care le simte. Este posibil să pune în act și jocuri cu moarte, în care să expună pur și simplu acest curs normal al vieții. Acceptați-i jocurile, sunt o bună modalitate de exprimare emoțională.

– Îi puteți vorbi despre cum a fost pentru voi când ați pierdut pe cineva drag (dacă s-a intâmplat să aveți o pierdere). Îl va ajuta să normalizeze trăirile lui, poate unele îi sunt chiar noi și asta îl poate speria.

– Lasăți-l să vorbească despre omul drag pierdut atunci când simte el nevoie, chiar dacă, poate, aveți musafiri în vizită sau sunteți la o petrecere. Îl va ajuta să nu asocieze pierderea cu rușinea sau strict cu durerea.

Fiecare om trăiește, exprimă și procesează, sau nu, doliul, în funcție de mai mulți factori, atât interni cât și externi. Pentru copiii mici sprijinul părinților sau al celor care îl îngrijesc este esențial. Au nevoie de empatie, susținere și deschidere în a procesa această durere.

Sursă poza: Jamez Picard@ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum poți ajuta un copil care trece prin perioada de doliu apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Cum îi putem ajuta și sprijini am scris în interviul pe care îl găsți integral aici.

Este important să avem răbdare cu ei și să înțelegem că sunt în plină formare. Nu, nu sunt niște adulți în miniatură. Sunt copii care au nevoie de noi și de experiențe de viață să se modeleze. Să le oferim experiențe bune și exemple bune și vor crește oameni buni.

Iar atunci când agresivitatea este în fapt un comportament învățat, ce putem să facem pentru ei este să ne uităm la noi înșine și să îndreptăm reacțiile noastre. Să vedem de unde vine furia noastră, ce ascunde ea și cum putem să o îmblânzim în așa fel încât să nu o mai îndreptăm către alții.

Sursă poza: Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Despre comportamentele agresive ale copiilor – Interviu pentru Lumea lui Fram apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Când relația aia de bază, prima, cea mai importantă, atunci când eram dependenți de părinți, vulnerabili și când scriam în interiorul nostru ce înseamnă „relație”, a fost o relație care a adus durere, gol, lipsa, ignorarea nevoilor, abuz, lipsa de emoție și iubire… atunci asta atragem și la vârsta adultă în relațiile noastre.

În primul rând pentru că doar asta cunoaștem, prin urmare, doar asta recunoaștem. 

O parte din creierul nostru a înregistrat o imagine compusă din caracteristicile acelor oameni care ne-au influențat de mici: sunetul vocii, cum reacționau la nevoile noastre, cum zâmbeau când erau bucuroși, cum arătau când se înfuriau, comportamentele lor caracteristice, viziunea lor asupra vieții etc. Pe lângă toate aceste caracteristici creierul a înregistrat și toate interacțiunile semnificative avute cu ei. Nu toate sunt înregistrate cu aceeași intensitate. Cele care rămân în noi sunt de obicei cele care ne-au rănit cel mai profund. De ce? Pentru că, într-un fel sau altul, atunci ne-au amenințat existența. Din toate aceste elemente creierul nostru a făcut un model, o imagine unică pe care noi o căutăm în partenerul nostru.

Dacă motivul principal pentru care ne alegem un anumit partener de cuplu este faptul că acesta se aseamănă cu persoanele care au avut grijă de noi în copilărie, atunci inevitabil ne va redeschide unele răni extrem de sensibile. Unele conflicte sunt mult mai mult despre suferințe vechi decât despre orice altceva.

Apoi pentru că, atunci când nu am primit iubire învățăm să nu ne iubim, deci, nici nu credem că merităm să primim prea multe.

Să avem atașamente emoționale sigure și bune este o nevoie umană fundamentală. Dar pentru un copil un atașament sigur față de părinți este mult mai mult de atât. Este o nevoie care îi asigură supraviețuirea … fie cea fizică, fie supraviețuirea unui psihic sănătos. Pentru un copil care suferă de o traumă de atașament, sentimentul de gol interior și de a nu putea să creeze o relație intimă reală cu altcineva, devine esența vieții lui. Va căuta încontinuu o conexiune reală cu altcineva, pentru a compensa lipsa relației emoționale cu părinții săi. Relații care ajung să scoată la suprafață foarte multă durere. Relații în urmă cărora ajung să retrăiască și toată acea dezamăgire.

Pe de altă parte se pare că repetăm până reparăm. 

Ne aducem inconștient în viața același tip de relații pentru a ne da șansa să ne vindecăm acele răni. Iar vindecarea noastră poate să aibă loc prin partenerul nostru de cuplu, când suntem într-o relație sănătoasă. Iar dacă el nu există încă în viața noastră, atunci prin intermediul unui alt adult care este important pentru noi. Vindecarea nu poate avea loc prin intermediul copilului! Treaba lui este să fie liber să își trăiască propria viață. A noastră este să ne vindecăm pe noi înșine.

Sursă poza: Carolina Heza @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce și când relațiile intime scot din noi atât de multă durere? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.