Cartea ”Mitul normalității” este un foarte bun început să pornești să aflii despre tine.

Adesea recomand aici cărți bune, aceasta este cea mai cea pe care am citit-o până acum. Și credeți-mă am citit enorm despre traumă în ultimii ani. Ce veți găsi în această carte este un răspuns la căutarea de a afla despre natura umană. Despre nevoile umane și modul în care fizicul și psihicul nostru ne arată că suntem un tot. Veți înțelege citind ce ne ajută să ne dezvoltăm și ce ne împiedică să o facem. Veți afla că vindecarea este posibilă atunci când corpul ne vorbește prin bolile noastre. Gabor Maté scrie despre traumă într-un mod foarte clar și ne explică cum apare, de ce, care sunt efectele, cum ne ajută să ne uităm la ce am trăit și ce înseamnă să ne vindecăm durerile cele mai ascunse.

”Semnificația cuvântului traumă în limba greacă este ”rană”. Fie că ne dăm seama sau nu rănile noastre sau modul în care le facem față sunt cele care ne dictează o mare parte din comportament. Ne modelează obiceiurile sociale și ne formează modul în care gândim despre lume. Ea poate chiar să determine dacă suntem sau nu capabili să gândim rațional în chestiuni de cea mai mare importanță pentru viața noastră. Pentru mulți dintre noi, traumă se arată în parteneriatele noastre cele mai intime, provocând tot felul de necazuri relaționale”.

Trauma ne înstrăinează de prezent și de noi înșine.

”Trauma, în special traumă severă, impune o viziune asupra lumii, colorată de durere, frică și suspiciune: o lentilă care distorsionează și ne determină viziunea pe care o avem asupra modului în care sunt lucrurile în realitate. Sau poate, prin simpla forța a negării, traumă poate să genereze o perspectivă naivă roză, care ne orbește în fața pericolelor reale și prezente – un strat care ascunde temeri pe care nu îndrăznim să le recunoaștem. Se poate ajunge, de asemenea, să respingem realități dureroase prin obișnuința de a ne minți pe noi înșine și pe ceilalți”.

”Ceea ce simte [copilul] înainte de a putea gândi este un factor puternic determinant al genului de lucruri pe care le va gândi atunci când gândirea devine posibilă”.

Firește și Gabor Maté scrie în cartea ”Mitul normalității” despre importanța absolută pe care o are atașamentul în viața noastră. Tipul de atașamentul care se dezvoltă (în special) cu mamele noastre crează premisele, solide sau nu, pentru tot ce va însemna dezvoltare, învățare, comportament și sănătate … sau lipsa lor. Cartea nu este nici pe departe un mod în care părinții sunt învinuiți și puși la perete pe coji de nucă. Din contră, este foarte clar și în detaliu prezentat modul în care societatea a contribuit la stresul suplimentar al părinților. Părinți care tot oameni sunt și ei, cu durerile și limitările lor. Vinovăția nu ajută, din contră. Cunoașterea și înțelegerea, da.

”Mitul normalității” este o carte care face lumină în lumea aceasta a ”parentingului” de azi. O lume prea încărcată de presiuni și neclarități.

Partea a II-a a cărții abordează cuprinzător ceea ce înseamnă ”nevoile copiilor”. Ce mi-a plăcut deosebit de mult a fost faptul că sunt incluși deopotrivă și mama, și tatăl în viața copilului. Care este rolul fiecăruia și cum este nevoie de amândoi pentru binele copilului. Cu atât mai mult cu cât ”tribul” nu mai există azi. Așa cum spun cu fiecare ocazie, ”pentru ca mama să poată să fie disponibilă pentru bebelușul ei este nevoie ca tatăl să fie acolo, prezent, implicat și disponibil pentru mamă”.

Este introdusă și o parte destinată subiectului ”dependență” care face lumină în întuneric.

Cred că trăim vremuri în care dependența este atât de diversă și răspândită încât este absolut necesar să înțelegem ce este cu ea. Și este timpul să nu o mai privim ca pe o ”boală” sau ca pe o simplă alegere. Dependența este doar o formă prin care oamenii în durere încearcă să se descurce cu ceea ce simt. Este un efect al experiențelor adverse trăite în copilărie. ”Nu întrebați de ce există dependență, ci de ce există durere”. ”Nu a fost identificată niciodată – și nici nu va fi identificată vreodată – o genă a dependenței. Este posibil să există o anumită colecție de gene care să predispună oamenii la susceptibilitate. Dar o predispoziție nu este același lucru cu o predeterminare”. 

”Dependența este un proces psihologic, emoțional, fiziologic, neurobiologic, social și spiritual complex. Ea se manifestă prin orice comportament în care o persoană găsește o ușurare sau o plăcere temporară și după care, prin urmare, tânjește, dar care, pe termen lung, îi aduce sieși și altor persoane consecințe negative și, cu toate acestea, persoana refuză sau este incapabilă să renunțe la el. În consecință, cele trei caracteristici principale ale dependenței sunt următoarele:

– ușurare sau plăcere pe termen scurt și, prin urmare, dorință;

– suferință pe termen lung pentru sine sau pentru alții;

– incapacitate de a te opri [din acest comportament]”.

În carte veți citi și despre bolile psihice și ce greșim în raport cu el. Despre stres, societate, cultură, politică, rasism și  … de ce femeile o duc mai rău.

Ultima parte a cărții ”Mitul normalității” este una care oferă soluții și căi spre vindecare. După ce înțelegem ce s-a întâmplat cu noi și ce mai este azi prezent în interiorul nostru, proiectat și în exteriorul nostru, este timpul să vedem că avem și toate resursele pentru a ne regăsi. Cum adesea le spun clienților mei, ”cum am avut în interiorul nostru toate resursele să supraviețuim durerilor pe care le-am trăit, avem și toate resursele să ne vindecăm și să ne aducem bine”.

”Când vorbesc despre vindecare, mă refer doar la o mișcare naturală spre întregire. Observați că nu o definesc ca fiind starea finală de a fi complet întreg. Sau ”iluminat”, sau orice alt idel psihospiritual similar. Este o direcție, nu o destinație; o linie pe o hartă, nu un punct. Vindecarea nu este sinonimă nici cu autoperfecționarea. Mai aproape de adevăr ar fi să spunem că este autorecuperare (…). Atunci când ne vindecăm suntem angajați în recuperarea părților din sine pe care le-am pierdut, nu încercăm să le schimbăm sau să le ”îmbunătățim”.

4 principii ale vindecării și cele 5 forme de compasiune: câteva principii de vindecare.

În ”Mitul normalității” Gabor Maté scrie despre cele 4 principii ale vindecării: autenticitatea, autonomia, furia și acceptarea. Și despre cele 5 forme de compasiune: simpla compasiune față de un alt om, compasiunea curiozității și a capacității de a înțelege, compasiunea recunoașterii, compasiunea adevărului și compasiunea posibilității.

Cartea cuprinde și exerciții de autoreflecare și de investigare a adevăratului Eu. Dar și detalii despre convingeri, limitări și căi de a le modela. Despre obstacolele care stau în calea vindecării noastre … cum este vinovăția paralizantă. Tind să cred că mulți o cunoașteți. Mai sunt și altele. Veți găsi și multe părți din viața lui. Părți umane și autentice, o dovadă de curaj să dai drumul în lume părților vulnerabile din tine.

”O singură regulă este general valabilă în găsirea adevărului tău unic și special: înveți să te asculți cu răbdare pe tine însuți, să îți dai șansa de a-ți găsit propria cale, care este a ta și a nimănui altcuiva, scria psihologul și vizionarul Wilhelm Reich. Ascultarea ”adevărului nostru unic și special” este una dintre cele mai dificile provocări de trecut în mijlocul zgomotului produs de lumea noastră din ce în ce mai asurzitoare – o lume care ne izolează chiar și când descurajează solitudinea sănătoasă”.

Cartea este publicată de editura Herald și o puteți găsi aici.

Articolul ”Mitul normalității” – Gabor Maté  – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dependența este încercarea unei persoane de a regla propriul sistem nervos, este un mecanism de coping.

Adică, în traducere, este orice modalitate de prevenție sau adaptare la stres. Este modul prin care încercăm să reducem stresul pe care îl simțim. Dependența este și o nevoie inconștientă de a umple un gol interior sau o nevoie inconștientă de a ”amorți” ceea ce simțim.

Se întâmplă des ca dependența să fie înțeleasă greșit. Ea produce stigmatizare și aduce cu sine multă rușine. Motiv pentru care oamenii nici nu o recunosc direct, mai ales atunci când vorbim de alcool și droguri. Și asta pentru că nu vor să fie priviți ca fiind ”bolnavi”.  Dar sunt și acele dependențe care nu sunt de fapt recunoscute ca fiind dependențe, pentru că ele aduc și beneficii și sunt uneori chiar și încurajate social. De exemplu, munca în exces și căutarea de a obține în permanență titluri, medalii, merite.

Dar toate dependențele au același cerc de funcționare.

Dependența presupune în fapt că menținem, în mod inconștient, acele modele vechi, învățate, care produc autoagresiune într-o formă sau alta. Ele vin din internalizarea unor moduri de acțiune din copilărie în care am fost de fapt victime. Iar repetăm ceea ce cunoaștem. Așa funcționează oamenii.

Dacă te lupți cu propria dependență, te rog să te uiți la copilul tău interior și la ce a trăit el.

Să vezi în ce măsură mecanismul acesta a fost cumva învățat sau preluat chiar înainte de a fi conștient de el. Când a apărut prima dată ca un mod de a reduce stresul? De unde ”ai învățat” că el poate reduce stresul? Poate tatăl tău consuma mult alcool pentru a se amorți, sau mama muncea non stop pentru a nu simți etc.

Nu ești un om defect, doar păstrezi în tine un mecanism de coping cu ajutorul căruia te iluzionezi că vei primi ceea ce ți-a lipsit de atâta vreme, poate dintotdeauna. Nu uita că un nou mecanism poate fi învățat în locul acestuia vechi. Dar primul pas este să recunoști mecanismul vechi, să îi vezi funcția și să îl ”dezvețit”.

De obicei, în spatele dependențelor se află o traumă nerezolvată.

Pentru că, în urma unui eveniment copleșitor ai avut nevoie să dezvolți mecanisme care să te facă să nu mai simți. Atunci când cunoști povestea din spatele dependenței tale, poți înțelege de ce ai dezvoltat acest mecanism și de ce ai de fapt cu adevărat nevoie. Și abia apoi poți să îți oferi ce ai nevoie și să nu mai trăiești într-o iluzie care te omoară, puțin câte puțin.

Sursă poza: Marc Schaefer @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce sunt de fapt dependențele și la ce servesc ele apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Robin Norwood nu vorbește despre femei care intră în relații sănătoase și se bucură de iubirea pe care și-o poartă și de relația care le potențează.

Ea vorbește despre femei pentru care iubirea înseamnă ”a suferi”. Femei care trăiesc exclusiv în raport cu celălalt și relația dintre ei. Femei care renunță la propria persoană pentru a o dărui celuilalt. Vorbește despre femei care aleg să rămână în relațiile care le pun în pericol integritatea emoțională și de multe ori și pe cea fizică. Și dacă ies din relație, cumva, cu greu, intră în alta la fel. Citind cartea veți înțelege cu ușurință de ce aleg femeile să rămână în relații abuzive.

“Când a iubi înseamnă a suferi, înseamnă că iubim prea mult. Când îi găsim scuze pentru indispozițiile, iritările, indiferența sau tăcerile prelungite, punându-le pe seama unei copilării nefericite și încercăm să acționăm ca terapeuți, înseamnă că îl iubim prea mult. Când nu ne plac valorile lui, comportamentul lui și caracterul lui, dar le suportăm, gândindu-ne că, dacă suntem îndeajuns de atrăgătoare și tandre, va dori să se schimbe de dragul nostru, înseamnă că îl iubim prea mult. Când relația cu el ne periclitează ființa emoțională și poate chiar sănătatea și integritatea corporala, e deja clar că îl iubim prea mult.”

Cartea nu vorbește exclusiv despre femei și cu siguranță este un ”must read” și pentru bărbați.

O dată pentru că există și bărbați care iubesc prea mult, chiar dacă mai rar. Și asta datorită educației care îi împinge mai degrabă către aspirații profesionale. Și este bună de citit și de către bărbați pentru că, și ei întrețin acest a ”iubi prea mult” venit din barca cealaltă. Autoarea scrie chiar un capitol dedicat bărbaților atrași de această tipologie de femei. Veți citi interviuri unde ei povestesc ce i-a determinat să intre și să rămână în relații cu femei care iubesc prea mult.

Este o carte despre femei și modul lor de a se angaja în relații, nu este o carte împotriva bărbaților.

Robin Norwood prezintă foarte multe studii de caz, clienți cu care ea a parcurs un proces terapeutic. Poate fi intensă și dureroasă dacă te regăsești în ea … și probabil o vei face dacă decizi să o cumperi după ce citești pe ici pe colo recenzii despre carte.

“Nicio femeie nu se transformă în mod întâmplător într-o femeie care iubeşte prea mult”, scrie Robin Norwood. Dacă te regăsești într-o masură mai mare sau mai mică în una sau mai multe dintre următoarele caracteristici, ești una dintre ele:

1. Provii dintr-o familie mai puțin echilibrată, în care nevoile tale emoţionale nu au fost satisfăcute.
2. Pentru că tu însăţi ai primit prea puţină atenţie, încerci să umpli acest gol cu un substitut. Devenind femeia care oferă protecţie, mai ales bărbaţilor care par să aibă nevoie de aşa ceva.
3. Întrucât nu ai reuşit să-ţi transformi părinţii (sau doar unul din ei) în personajele tandre, iubitoare, după care ai tânjit atât, reacţionezi cu tot sufletul atunci când întâlneşti acel tip arhicunoscut de bărbat indisponibil emoţional. Pe care încerci – ca şi în trecut – să-l schimbi prin iubirea pe care i-o arăţi.
4. Terorizată de posibilitatea abandonului, faci orice să salvezi de la destrămare relaţia cu un bărbat.
5. Aproape nimic nu va fi prea dificil, nu va lua prea mult timp, nu va fi prea costisitor dacă îl „ajută” pe bărbatul cu care ai o relaţie.
6. Obişnuită cu lipsa dragostei într-o relaţie personală, eşti dispusă să aştepţi, să speri şi să îţi dai şi mai mult silinţa să-i faci pe plac.
7. Eşti dispusă să îţi asumi mult mai mult de 50% din responsabilitate, vină şi imputări în orice relaţie.

8. Respectul de sine este extrem de scăzut şi, în forul tău interior, nu crezi că meriţi să fii fericită. Crezi, mai degrabă, că trebuie să lupţi pentru a obţine dreptul la fericire.

9. Pentru că ai avut parte de o copilărie lipsită de siguranţă, simţi nevoia disperată de a avea controlul asupra bărbaţilor şi relaţiilor tale amoroase. Iţi ascunzi acest efort de a controla oamenii şi situaţiile sub masca „ajutorului”.
10. In relaţiile tale, trăieşti mai curând în visul tău despre cum ar putea fi, decât în realitatea situaţiei în care te afli.
11. Eşti dependentă de bărbaţi şi de suferinţa sufletească.
12. Se poate să fii predispusă din punct de vedere emoţional şi, de multe ori, biochimic, la dependenţa de droguri, alcool, şi/sau anumite alimente, mai ales cele care conţin zahăr.
13. Prin atracţia pe care o simţi faţă de persoanele cu probleme care trebuie rezolvate, sau prin implicarea în situaţii de cele mai multe ori haotice, incerte şi chinuitoare din punct de vedere emoţional, eviţi, de fapt, să-ţi îndrepţi atenţia spre responsabilitatea faţă de propria ta persoană.
14. S-ar putea să ai o înclinaţie spre stări depresive episodice. Pe care încerci să le împiedici prin emoţia pe care ţi-o procură o relaţie instabilă.
15. Nu te simţi atrasă de bărbaţi amabili, echilibraţi, demni de încredere şi interesaţi de persoana ta. Pe aceştia îi consideri „plicticoşi”.

Și după ce pune degetul pe rana închisă, să arate ce doare de fapt, nu ne lasă așa. Prezintă și pași clari pentru recuperare. Și recomandări pentru femeile care iubesc prea mult și conștientizează că au nevoie să se schimbe.

Ce vă sfătuiesc să nu pierdeți din vedere este că, drumul de rearanjare internă este unul dificil. Cu pași înainte și pași înapoi. Până la urmă vorbim de tipare învățate încă din copilărie și perpetuate ani și zeci de ani de zile.

Totuși, luați cartea “Femei care iubesc prea mult”  și citiți-o cu mare atenție.

Recomandări de cărți și materiale pentru dezvoltarea personală a adultului găsiți în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” .

Articolul ”Femei care iubesc prea mult” – Robin Norwood – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nu există „prea multă iubire”! La „domnul Goe” era prea puțin din altceva.

Copilul meu nu a fost învățat în brațe. Așa s-a născut. Dorind să se lipească de trupul meu, căutând să îl iubesc la fiecare pas făcut. Nu știu cum au fost ai voștri, probabil tot la fel și totuși, “sfătuitorii” sunt de altă părere. Ei susțin că acești “monstruleți” care nu știu a vorbi încă, dar se pare că dețin arta șantajului, pot fi “îmblânziți” cu ușurință, prin ignorare, pentru a scăpa de pericolul de a-ți ține prea mult copilul în brațe. Mare pericol, ce-i drept! Întotdeauna prea multă iubire a dăunat și din prea multă iubire s-au născut numai copii răsfățați precum “domnul Goe”. Sunt ironică, evident .

Copiii își trăiesc primele lor 9 luni de viață într-o lume perfectă. Ascultă muzica inimii mamei, o îmbrățișează în fiecare secundă, știind că acolo este casa lor. Apoi, brusc, ajung într-o altă lume, atât de diferită, probabil înfricoșător de diferită. Într-o lume în care primesc mâncare când plâng, sunt schimbați când cineva hotărăște că este timpul, sau când plâng iar. Într-un loc plin de lumină, zgomot, oameni, unde singurul element cunoscut este mama.

Tu cum te-ai simți oare?

Cum ar fi dacă nu ai putea să îți iei singur o cană cu apă când ți-ar fi sete? Dacă ar trebui să stai zeci de minute țintuit într-un loc, să privești un tavan alb și trei plușuri atârnate? Cum ar fi să te doară groaznic o măsea dar să nu primești tratament pentru că medicul nu înțelege ce spui și apoi te mai și dojenește “ce tot plângi atât”? Ar fi greu, nu? Imaginează-ți acum, faptul că în aceste momente, când nu știi altfel cum să comunici, decât prin strigăt fără de cuvinte, ar veni “mama”, știi tu, cea cu lumea perfectă, te-ar privi lung, uneori încruntat, te-ar întreba, într-o limbă pe care, de altfel, nu o cunoști, “de ce plângi” și ar pleca, că na’, e periculos să iei omul în brațe.

Luatul în brațe nu creează dependență și nici nu formează un copil lipit de fusta mamei.

Oricât de periculos ar suna, luatul în brațe nu creează dependență și nici nu formează un copil lipit de fusta mamei. Orice bebeluș își dorește să vadă și mai ales să simtă mama aproape. Frecvența ține de capacitatea lui de a putea realiza activități la vârsta respectivă și de cât de pronunțată este anxietatea de separare. Aceasta apare aproximativ la 7-8 luni, urmând ca în jurul vârstei de 2 ani să intre în declin.

Cu cât ești mai aproape de copil și îi răspunzi la nevoile pe care le are, cu atât el se va simți mai în siguranță. Apoi va deveni din ce în ce mai independent, știind că mama este mereu acolo, pentru el.

Copilul meu adoarme de cele mai multe ori plimbat în brațe. E greu uneori, e mai ușor folosind SSC-ul, devine și mai ușor în multele momente în care, simțindu-mă obosită de kilogramele lui, îl ridic ușor în sus, îmi lipesc fața de fața lui și aștept. Întotdeauna îmi mângâie obrazul ca și cum ar vrea să spună “mami, stai aici, am nevoie de tine, te iubesc”. Rămânem așa lipiți. Îi miros pielea. Miroase a fericire și iubire.

Copilul meu m-a îmbrățișat pe dinăuntru timp de 9 luni și îl voi lasă să mă îmbrățișeze pe dinafară de câte ori va vrea el … oricât de “periculos” ar fi.

Sursă poza: Isaac Quesada @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii se invata in brate? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.