De fiecare dată când rezolvăm problemele copiilor noștri și vorbim în locul lor, le luăm o parte din puterea de a înțelege singuri lucrurile.

Sunt câțiva pași care ne pot ajuta să trecem de la răspunsul standard ”Bine” la fiecare întrebare ”Ce ai făcut?”, la a afla mai multe detalii despre copiii noștri. Fiecare interacțiune pe care o avem cu copilul este o formă de comunicare. Prin urmare să nu uităm că sunt importante și mesajele nonverbale pe care le transmitem. Va conta tonul vocii, intonația, privirea, mimica. Modul în care noi comunicăm cu copilul, îl va învăța pe acesta să comunice la rândul său cu ceilalți.

Cum să îi învățăm pe copii să ne povestească despre ei?

– Să vorbim cu ei despre noi și ziua noastră și astfel le dăm un exemplu.

– Să le lăsăm și să le creăm spațiu să vorbească despre ei.

– Să îi căutăm, în sensul să fim interesați și preocupați de ce au făcut, trăit, simțit, într-un mod real și sincer. „Mă întreb de ce …”, „Am observat că …”.

– Să fim curioși cu privire la gândurile lor. „De unde ai învățat asta?”, „Cum ți-a venit gândul ăsta?”, „Interesant, spune-mi mai multe”.

– Să evităm întrebări închise cu răspunsuri de tipul ”Da„ și ”Nu„.

– Să fim creativi și real interesați și asta ne va ajuta să formulăm întrebări deschise.

– Să le oferim toată atenția noastră atunci când ne povestesc ce au făcut.

– Să oferim sfaturi și părerea noastră doar atunci când ni le cer. Dacă nu ni le cer, să verificăm înainte că vor sfatul sau părerea noastră pentru a nu deveni intruzivi.

– Să le permitem să fie în dezacord cu noi. Oamenii pot avea păreri diferite chiar dacă aparțin aceleeași familii.

– Să nu îi judecăm, etichetăm, criticăm sau pedepsim pentru ce ne-au povestit.

– Să evităm comparațiile cu ceilalți.

– Să îi implicăm de-a lungul timpului în discuții și decizii care îi privesc, adaptat la vârsta lor.

Puteți de asemenea să folosiți carduri cu întrebări care favorizarea conectarea și comunicarea. Găsiți pe site modele pe care le puteți descărca gratuit. 

Sursă poza: Sai de Silva @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să îi învățăm pe copii să ne povestească despre ei apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dincolo de faptul că are 6 ani și consider că este bine pentru el să facă un sport, am avut și un alt obiectiv pe creier. Îmi doresc să îl învăț să fie perseverent și să nu renunțe când ceva devine doar un pic mai greu. Da, cred că este la fel de important să nu îl forțez și să îi respect nevoile și dorințele. Vă explic mai în detaliu imediat.

De ce cred că perseverența este o valoare importantă?

Pentru că te ajută să nu renunți la scopurile tale atunci când dai de greu. Până la urmă în viață se va lovi și de momente dificile, știu asta. Satisfacția pe care o simți când poți depăși blocajele este cea mai mare răsplată pe care o primești pentru eforturile depuse. Iar încredere în sine crește ca aluatul la dospit când simți și vezi că ai depășit impasurile. Pentru că, acum este despre o activitate simplă, extrașcolară, mâine poate fi despre o materie grea la școală, despre o facultate cu multe provocări, despre un loc de muncă cu responsabilități mai mari.

Cum poți să îl înveți să fie perseverent?

1. Cea mai de preț regulă este să alegi activități care crezi că sunt potrivite pentru el. Să îți cunoști bine copilul, să îi știi dorințele și preferințele. De exemplu, David este foarte energic și îi plac luptele. Dacă îl duceam la pictură pe lemn, mă aștept să fi fost mai puțin atractiv pentru el. De ce karate? Asta se cere un articol în sine. Să alegi activități pentru el înseamnă să fii pregătit și să renunțe. Să testeze, să fii atent la el (detalii mai jos) și să îi permiți să renunțe dacă activitatea nu îi face plăcere.

2. Reglează-ți așteptările și alege pentru el, nu pentru tine. Dacă părintele este un bun muzician nu e musai și copilul să aibă aceleași înclinații. Sau poate le are, dar nu manifestă interes pentru acest domeniu. Și mie îmi place dansul la nebunie și deși aș fi visat să fiu o mare dansatoare mă abțin să proiectez asta asupra lui.

3. Evită să îi încarci timpul cu foarte multe activități. Copiii au nevoie și de timp pentru joacă liberă, să le meargă mintea să inventeze jocuri, să se plictisească, să se joace cu părinții, să alerge în parc. 

4. Realizează un program structurat pe care copilul să îl știe. Ce activități face, când, la ce oră, cu cine, cine îl duce. De multe ori un program clar, ordonat și previzibil îi oferă liniște și singuranță.

5. Alege activități care sunt potrivite nivelului de dezvoltare fizică și intelectuală la care a ajuns.

6. Ajută-l să își dezvolte sau să își mențină motivația intrinsecă. Motivația venită din interior este alimentată de interesul propriu, curiozitatea și entuziasmul de a face o anumită activitate. Ea scade atunci când un copil este obligat, mituit, șantajat, recompensat să facă un anumit lucru. 

7. Învață-l că nu este un capăt de lume să greșești. Eșecul și greșelile ne pot oferi cele mai bune lecții. Cel mai mare eșec pe care am putea să îl avem, ar fi să nu încercăm! Doar atunci când nu încercăm putem să fim siguri că nu vom obține nimic! Încurajează-l atunci când depășește o dificultate și sprijină-l atunci când se împotmolește.

8. Observă dacă mediul este unul bun pentru el și dacă a realizat o conexiune cu profesorul. Sunt mulți copii care vor să renunțe pentru că nu au creat o legătură cu profesorul/antrenorul sau pentru că sunt tratați cu respect și atenție.

Încearcă să nu încurajezi renunțarea la activitate dacă toate cele de mai sus sunt îndeplinite. 

Atât timp cât este o activitate potrivită vârstei, îi place cu adevărat ce face, este tratat cu respect și atenție, nu are programul foarte încărcat, atunci este posibil să vrea să renunțe doar pentru că așa este mai comod. Va învăța că poate renunța la orice, oricând și va fi tentat să o facă des și cu orice tip de activitate. 

Încearcă să amâni momentul renunțării și să îi vorbești despre ”de ce este important să meargă”. Caută soluții pentru a-i dezvolta motivația intrinsecă.

Observă dacă nu cumva este un pattern acesta de a renunța:

– evită să înceapă diferite acțiuni pentru că el crede că nu va reuși

– solicită foarte des recompense, laude, încurajări

– dacă este în situații care cer un minim de efort se descurajează imediat

– nu își asumă greșelile 

– preferă să renunțe în loc să rezolve problemele

Când copilul renunță ușor la activități dar este în regulă?

Dacă lipsește bucuria de a face respectiva activitate. Dacă devine stresant pentru el. Dacă mediul este problematic (profesori, locație, colectiv). Dacă îți dai seama că cerințele sunt mult prea mari față de ce poate oferi copilul tău acum. Dacă a încercat dar nu este înclinat spre asta și nu are rezultate care să îi mențină motivația intrinsecă.

Este important ca un copil să învețe să renunțe la medii care sunt toxice pentru ei!

Sursă poza: Aaron Burden @ Unsplash

Articolul Copilul renunță ușor la activități? Cum să îl înveți să fie perseverent apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dar ce putem să facem, mai concret, când este furios?

În primul rând să manifestăm empatie și să îi validăm trăirea. ”Observ că ești furios”, ”Te înțeleg că te doare să nu poți acum să o vezi pe mama ta”, ”Te înțeleg că te înfurie că ți-a luat jucăria” ”Vreau să fiu alături de tine și să te ajut și pentru asta am nevoie să înțeleg ce te înfurie / ce te supără / ce ai nevoie / ce îți lipsește” etc Este valabil pentru orice emoție dureroasă. Uneori durerea nu vine din nesatisfacerea unei nevoi, vine din invalidare.

Când nu ne este clar care este acea nevoie neîmplinită, putem pur și simplu să întrebăm ”Ce ai nevoie?”, ”Ce te supără?”, ”Ce te înfurie?”, ”Cu ce te pot ajuta?” etc 

Inteligența emoțională ne ajută să fim în contact cu noi înșine și să avem relații sănătoase cu cei din jur. 

Este important și foarte util să ajutăm copilul să își dezvolte inteligența emoțională și capacitatea de a fi în contact cu sine însuși. Mai simplu spus, să învețe care sunt emoțiile, cum se numesc, cum se simt în interiorul nostru și să poată fi cu adevărat atent la el, la nevoile lui, la ce simte când nevoile nu sunt împlinite și cum poate să gestioneze sănătos neîmplinirea lor. 

Ca exercițiu de început putem să îi reformulăm propoziția în termeni de nevoi și de dorințe. Aici, șmecheria este să facem noi diferența între nevoi și dorințe. Nevoia este o necesitate care se cere a fi satisfăcută pentru a asigura sănătatea fizică, emoțională și psihică. Despre nevoile de bază am scris aici. Dorința este ”ceva” la care o persoană râvnește dar fără de care poate trăi fără a-i pune în vreun fel în pericol sănătatea fizică, emoțională și psihică. 

De obicei copii se exprimă scurt și direct în termeni de ”vreau ceva”. De exemplu: 

Fiți atenți să impliniți nevoile, este absolut în regulă să nu satisfaceți toate dorințele copiilor .

Sursă poza: Ryan Franco @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să vorbești cu copilul tău când este furios apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Am râs cu toții, dar copilul vorbea serios pentru că, exact asta am făcut … plus încă ceva. Sigur, el nu e nici acum genul de copil care rade două feluri de mâncare și apoi îl cere pe al treilea , dar măcar mănâncă și el normal la o masă.  Mândrul era până de curând un copil care mai mult frunzărea decât mânca. Iar ăsta a fost un subiect destul de tensionat pentru mine. Înainte de vară am cedat când am realizat că e posibil ca cea mai des folosită expresie a mea să fie ”David, mănâncă!” . Și asta deși știu sigur că îi spun de cel puțin un miliard de ori pe zi că îl iubesc. 

Ce am făcut a fost foarte simplu, în 2 pași, deși nu am gândit asta ca o strategie:

1. Nu i-am mai dat mai mult de 2 gustări mici, între mese și am lăsat să treacă 5 ore între cele 3 mese principale. Sigur, cu excepții, că doar nu lăsam copilul să miorlăie de foame pe lângă mine. Dar am zis că na, ce-ar mai fi de pierdut să încerc asta? Cu cât să mănânce mai puțin? Ideea e că, dacă trec cam 5 ore între mesele principale, apăi chiar i se face foame și chiar mănâncă.

2. L-am dus să facă un sport. O oră și jumătate de sport, de 2 ori pe săptămână și copilul are și mai multă poftă de mâncare.

Ce s-a întâmplat de când am făcut schimbarea asta? 

David a luat 1 kg în greutate. Sigur, s-a și înălțat de a trebuit să îi schimb toate hainele, mai puțin 2 perechi de chiloți. Iar eu … eu … eu pot să fiu liniștită acum când, cea mai des folosită expresie a mea este cu siguranță ”Te iubesc, David!”.

O strategie mai complexă și mai detaliată găsiți și pe blogul Florinei Badea care a scris despre ”Cum conving copilul să mănânce”. 

Sursă poza: Hannah Tasker @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să determini copilul să mănânce – fără stres, fără pedepse, fără recompense apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Există copii alintați, când îi iubim și îi dezmierdăm și copii răsfățați, când suprasatisfacem dorințele lor.

Până în 3 ani … ai copilului, eu nu vorbesc despre copii răsfățați, ei încă nu știu cum e cu autoreglajul emoțional. Au nevoie de timp să își dezvolte această capacitate, și de prezența, susținerea și exemplul părinților pentru a învăța exact ce să facă. Iar ținutul în brațe, mângâierea, cuvintele frumoase, respectul, aprecierea, iubirea necondiționată, evitarea pedepselor și recompenselor, nu va face un copil să fie răsfățat. Îl va face să se simtă iubit, văzut, auzit, validat, acceptat … iar de asta avem în fapt nevoie toți.

Cum se manifestă copiii răsfățați?

– te înțelegi greu cu ei, pentru că nici nu te ascultă când le vorbești;
– îl rogi ceva și îți întorc imediat spatele;
– se plâng des și oricum sunt de cele mai multe ori nemulțumiți;
– rar sunt recunoscători pentru ceea ce au;
– caută foarte multă atenție;
– vor ca tot timpul să se facă așa cum cer ei și se supără dacă nu li se face pe plac;
– nu se joacă singuri (aici mă refer la copiii care au peste 4 ani);
– cer în permanență ajutor pentru sarcinile pe care le pot face singuri;
– doresc să fie lăudați sau recompensați pentru orice fac;
– sunt foarte dependenți de părinți (sau figura reprezentativă pentru ei);
– manifestă reacții exagerate când trăiesc situații frustrante, dar normale (devin agresivi dacă un copil le ia jucăria, țipă dacă pierd la un joc etc).

Acum, unele dintre cele de mai sus, cu o frecvență redusă, sau cu un răspuns pozitiv în urma explicațiilor voastre, intră totuși în capitolul normalitate mai ales dacă vorbim de copii de 4-6 ani. 

De ce ajung copiii să fie răsfățați?

– nu există reguli clare;
– nu sunt stabilite limite;
– nu există consecvență în aplicarea și respectarea regulilor și limitelor;
– este prezentă o permanentă teamă de gura lumii; 
– este prezentă o permanentă teamă de copil atunci când plânge sau are o criză de furie, așa că se cedează în fața comportamentului. Exemplu pentru ultimele 2 care ”merg bine” împreună: copilul vrea o înghețată când a plecat din parc, deși nu a mâncat cina încă și regula este desert după masă, refuzați să îi luați, el face o criză, voi cumpărați înghețată numai să tacă și să nu vă facă de rușine în parc.

Recomandări:

– stabiliți reguli și limite adaptate vârstei și dezvoltării copiilor;
– implicați copiii în crearea lor, pentru a încuraja participarea și dezvoltarea responsabilității;
– încercați să faceți o diferență între nevoile copiilor și dorințele lor. Fiți atenți să impliniți nevoile, este absolut în regulă să nu satisfaceți toate dorințele copiilor.
– fiți consecvenți în aplicarea regulilor și limitelor;
– implicați copiii în activitățile casei, astfel vor înțelege că este parte și din responsabilitățile lor;

– lăudați-i, mai ales atunci când observați o mică evoluție în comportament, de exemplu de data asta au zis ”te rog”, ”au pus șosetele la spălat”, ”au strâns masa” etc. Lauda pe o schimbare de comportament vine să întărească comportamentul pozitiv. Un mic secret, dacă îi lăudați tot timpul, pentru absolut orice, se va pierde din impactul laudei. 
– lăsați-i să aleagă atunci când este posibil asta și explicați-le când ceva nu se poate negocia și mai ales de ce (exemplu: ”poți să alegi dacă te încalți cu adidașii sau sandalele”, ”nu e negociabil să rămâi acasă azi, vei merge la grădiniță și eu la muncă”). Acum, dacă aveți bunici la colțul blocului și vreți să apelați la ei, e deja altă discuție . Este important pentru copii să înțeleagă până unde pot negocia și unde nu se poate negocia.
– încercați să rămâneți calmi în momentele tensionate, sunteți un exemplu pentru ei.

Nu uitați răsfățul nu vine din prea multă iubire, vine din lipsa regulilor, limitelor și a consecvenței. Și fiți încrezători în copiii voștri și propriile lor forțe!

În cadrul Programului ÎMPREUNĂ vom discuta într-o sesiune dedicată special acestui subiect, exact cum să punem limite și reguli care să ne ajute să avem un mediu sigur și susținător pentru copil, dar și o relație stabilă și bazată pe încredere.

Detalii despre program și înscriere găsiți în articolul special dedicat acestui program.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Răsfățul nu vine din prea multă iubire, vine din lipsa regulilor, limitelor și a consecvenței   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Plânsul este un mesaj.

Indiferent că ai în fața ta copilul, mama, soțul, prietena sau colegul, plânsul este un mesaj. E valabil de la mic la mare, indiferent de sex sau apartenență religioasă. Emoțiile dureroase sunt cele care spun cele mai ascunse detalii despre noi înșine. Să le ascultăm!

Ce poți să zici în loc de “Nu mai plânge”?

Este în regulă să fii trist. Te înțeleg!

Este foarte greu pentru tine acum. Te înțeleg!

Sunt aici lângă tine.

Spune-mi ce te doare.

Cu ce pot să te ajut?

Te ascult.

Asta a fost într-adevăr înspăimântător, trist, dureros etc

E normal să simți asta.

Vreau să te ajut să găsești o soluție.

Vreau să fiu aici pentru tine.

Stau aici, aproape de tine, poți să îmi povestești când ești pregătit/ă

Sursă poza: Jonathan Borba @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce poți să zici în loc de “Nu mai plânge” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Copiii greșesc din necunoaștere, nu din intenție, iar disciplinarea ar trebui să presupună în primul rând formarea, instruirea și educarea copiilor, într-un sens pozitiv. Când pedepsim, criticăm, amenințăm, ne folosim de fapt de emoții ca frica, rușinea, suferința, pentru a produce comportamente pozitive. Nu merge așa. Cu rău nu produci bine. Niciodată!

Printre cele mai des întâlnire reacții cu impact negativ pe termen lung sunt pedepsele, critica excesivă, reproșurile, cicăleala, amenințările, pedepsele abuzive, lipsa de consecvențã, lipsa feedback-urilor pozitive și negarea emoțiilor copiilor.

Când pedepsim, amenințăm, criticăm, reproșăm, de fapt îi penalizăm pentru comportamentele inadecvate pe care le au.

Pedepsele duc la stimă de sine scăzută, anxietate și vină. Pedepsele au un efect imediat, dar temporar. Nu elimină motivul unui comportament nedorit și nu îl face pe copil să înțeleagă cu adevărat cum se poate face altfel. În schimb, pe termen lung, pedepsele sădesc în sufletul copilului frică, nesiguranță, umilință și resentimentele.

Ce se poate face altfel, în loc de a pedepsi, este exprimarea consecințelor unui comportament.

Este indicat ca exprimarea consecințelor să fie legată de comportamentul copilului, nu de modul lui de a fi. Nu judecăm, nu etichetăm și nu jignim copilul. Este important și să îi explicăm ce poate să facă altfel și să îl asigurăm că este iubit și apreciat indiferent de comportamentele pe care le are. Și din curiozitatea sau neîndemânarea firească este imposibil să nu greșească niciodată.

Disciplinarea pozitivă presupune concentrarea pe comportamentele pozitive ale copilului, stabilirea şi impunerea regulilor în comportamentul copilului, stabilirea limitelor şi monitorizarea comportamentelor.

Și mai clar, cum poți să abordezi pozitiv comportamentele neadecvate ale copiilor?

–        Învață-i cum să construiască o relație frumoasă cu colegii lui, cum să colaboreze cu ei;
–        Învață-i cum să își controleze agresivitatea, să înțeleagă de unde vine de fapt;
–        Învață-i să fie atenți la ei înșiși și încrezători în ei;
–        Învață-i să ofere sprijin celor din jur și să primească sprijin la nevoie;
–        Învață-i să fie independenți și încrezători în forțele proprii;
–        Învaţă-i să fie atenți la ceea ce fac şi la consecinţele actelor lor;
–        Învaţă-i să fie prietenoși şi să înţeleagă sentimentele celor din jur şi în primul rând pe ale lor.

Și cum poți să reacționezi pozitiv la comportamentele neadecvate ale copiilor?

–        Pune limite!
–        Oferă îmbrățișări.
–        Stabilește o pauză (pauză pentru copil sau pauză pentru adulți)

Să nu uităm nici că au nevoie de limite. Într-o lume plină de necunoscut, limitele creează siguranță. Copiii au nevoie de limite impuse cu claritate și iubire în funcție de capacitățile vârstei lor. Limitele sunt importante pentru copii, încă de mici, pentru a înțelege regulile lumii, ale naturii și ale relațiilor cu ceilalți.

Și copiii și adulții au nevoie de iubire chiar și atunci, mai ales atunci, când trec prin situații dificile sau au comportamente care nu sunt acceptate de cei din jur. Îmbrățișarea copiilor îi ajută să se conecteze cu adulții și să se simtă iubiți.

Când copiii se comporta inadecvat și mai ales când devin furioși le puteți acorda o pauză, de exemplu să stea pe un fotoliu pentru a se calma, departe de situația generatoare de conflict. Este foarte important ca adultul să rămână aproape, pentru a nu se resimți ca un abandon sau respingere când copilul face ceva greșit.

Pentru adulți pauza poate însemna îndepărtarea de locul situației conflictuale și explicarea copiilor că are nevoie de câteva minute pentru a se liniști. Încercați să fiți blânzi când faceți această mișcare, dar sinceri și direcți. Este important să gestionați cu înțelepciune această pauză pentru a nu crea copilului senzația că fugiți de el când este ”rău”. Pe de altă parte dacă simțiți că se declanșează taifunul în voi, e clar timpul pentru o pauză.

Sursă poza: Patrick Fore @ Unsplash

* Articolul conține informații din ”Metodologia de lucru pentru dezvoltarea competențelor sociale și emoționale ale copiilor de vârstă școlară mică” elaborată de psiholog Cristina Buja și psiholog Oana Alexandra Budiș.

Articolul Cum poți să abordezi pozitiv comportamentele neadecvate ale copiilor? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pentru ei este mult mai important ce fac ei atunci, față de ce anume le cerem noi.

Da, de multe ori ei au ceva mai important de făcut pentru ei, fie că învârt ceva nou, fie că bat mingea de fotbal sau doar se joacă un meci pe Xbox. Și e de la sine de înțeles că nu va fi altceva mai important pentru ei atunci. Chiar dacă întârziem la o întâlnire sau se răcește mâncarea din farfurie sau apa din cadă. Nu au aceleași priorități ca și noi și este perfect în regulă. 

Ce ajută?
Conectarea prin contact fizic, privitul în ochi și coborârea la nivelul lor pentru a ne percepe ca pe un egal. Ajută explicațiile oferite cu fermitatea, dar fără a țipa. Și negocierea unei perioade de timp pentru a trece de la activitatea lor, la cerințele noastră. ”Te mai poți juca 10 minute și apoi vom pleca. Este în regulă? Ai nevoie de 10 minute sau 15 minute?”.

 Cortexul prefrontal este încă în dezvoltare, iar el este responsabil cu autoreglarea și autocontrolul.

Ce se întâmplă de fapt când noi îi rugăm să oprească joacă pentru a merge la somn pentru că regula spune că la ora 22:00 ne punem în pat? Ei trebuie să aleagă să renunțe la ce vor ei, pentru ce vrem noi. Când relația cu noi este mai importantă față de ce fac fix atunci, ne vor asculta. De fiecare dată când au capacitatea de a alege singuri raportarea aceasta, își consolidează căile neuronale ale creierului care crează autodisciplina. Autodisciplina este atunci când aleg pentru că așa simt ei, nu pentru că am țipat și i-am amenințat cu ceva. Când țipăm și îi amenințăm, ei aleg să facă ce le cerem, din frică. Este o mare diferență.

Ce ajută?

Să avem reguli și limite clare pe care le respectăm cu consecvență. Să răspundem cu empatie și răbdare momentelor în care aleg că este mai important ce fac ei, fix atunci.

 Uneori copiii ignoră pentru că noi i-am învățat să răspundă abia după ce am țipat sau i-am amenințat.

Copiii sunt deștepți, ei știu că pot câștiga mai mult timp pentru ei dacă ne ignoră. Și uneori noi îi învățăm indirect că vorbim serios abia când ridicăm tonul. Aceea devine frecvența pe care o percep.

Ce ajută?

Să fim blânzi cu ei și cu noi. Eu folosesc tehnici de respirație pentru a mă calma atunci când simt că mai am puțin și îmi vor ieși flăcări pe nas.

 Se simt deconectați de noi și asta le îngreunează capacitate de a ne asculta.

Ei se deconectează când stau multe ore departe de noi, când trecem prin momente încărcate emoțional sau când trec prin situații care le activează emoțiile dureroase și nu știu ce să facă cu asta.

Ce ajută?
Să ne reconectăm cu ei prin atenție, empatie și joc. Vă recomand câteva jocuri de inversare a puterii și 5 jocuri de conectare pentru copii energici. Copiii mici înțeleg mult mai repede și ușor dacă le vorbim în limbajul lor, limbajul jocului. Să discutăm cu ei despre ce simțin noi și despre ce simt ei.

 Sunt OAMENI și stă în natura oamenilor să se împotrivească controlului, să spună ”Nu”, să facă ce le produce plăcere.

Este important să aibă încredere în noi, să știe că atunci când le spunem ”Nu” avem un motiv întemeiat. La fel și atunci când îi rugăm ceva, chiar și de ciunșpe ori. Să știe că îi iubim și când ne ascultă și când ne ignoră. Să știe că avem datoria de a-i proteja și de a-i învăța despre viață. Toți ne dorim să creștem copii care au autodisciplină și își asumă responsabilitatea pentru faptele lor și noi suntem primul exemplu pe care îl vor urma. 

Ce ajută?
Să evităm luptele pentru putere și pentru asta avem nevoie de reguli și de rutină. Asta ne va ajuta și să nu intrăm în pielea personajului cel rău care îi spune mereu ce să facă. ”Regula este să ne spălăm pe mâini imediat ce intrăm în casă”. Și mă spăl și eu cu el. ”Regula este că putem mânca înghețată după ce mâncăm mâncare”. Eu nu mănânc înghețată . ”Este ora 22:00 este timpul să ne așezăm în pat”. Toată lumea face asta. ”Dacă ne grăbim vom avea mai mult timp să stăm cu prietenii noștri” etc. Ați prins ideea, da?

Sursă poza: Laurent Pignault @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce copiii nu fac ce îi rugăm de prima dată când le spunem? Și ce putem face? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.