Scopul terapiei este să îți recunoști propriul adevăr pentru a putea să diminuezi sau să elimini o anumită suferință.

Până nu faci asta, nu te uiți sincer la ce ai trăit, cum ai trăit și ce a produs asta în tine, nu ai cum să te vindeci. Scopul terapiei este să înțelegi despre tine azi, ca rezultat a ceea ce ai trăit până acum. Să analizezi trecutul pentru a înțelege prezentul. Și mai mult de atât discuțiile despre copilărie apar în cadrul ședințelor de terapie doar atunci când au legătură cu momentul actual al clientului. Cumva ghidarea spre trecut vine natural atunci când ne dorim să identificăm originea unui simptom, de exemplu un anumit tipar de comportament.

Terapia nu este despre a-ți judeca părinții, este despre a te înțelege pe tine.

Părinții au făcut atât cât au putut ei. Asta știu sigur despre orice părinte, fără să cunosc toate poveștile. La fel de adevărat este că unele acțiuni sau lipsă de acțiuni rănesc. Sigur că un părinte care își bate copilul când face o prostioară, îl bate pentru că se simte neputincios. Și pentru că își pierde controlul și nu știe cum altfel să facă … sau chiar crede că asta îi face bine. Dar asta nu face să fie mai puțin adevărat că un copil care este bătut se simte umilit, rănit, neputincios, furios … furios pe el însuși și pe părinte. Și la fel de adevărat este că ajunge un adult în care rămân înregistrate toate aceste informații.

De fapt, cred că pe mulți oameni această teamă inconștientă îi ține departe de terapie, deși ar avea nevoie de un sprijin. Pentru că o parte din ei știu adevărul a ceea ce au trăit, dar le este greu să pună în cuvinte și să lase să se evapore iluzia pe care și-au creat-o pentru a putea supraviețui … iluzia părinților buni.

Sursă poza: Roman Kraft @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Mituri despre terapie – Terapia înseamnă să îți judeci părinții apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tipul de experiențe relaționale pe care le-am avut în copilărie determină modul în care ”privim” relațiile la vârsta adultă, în trei mari direcții:

1. Capacitatea de a recunoaște adulții potriviți și disponibili.
2. Așteptările pe care le avem de la ceilalți. Ne „așteptăm” să fie conform tiparului pe care îl cunoaștem.
3. Capacitatea de a iniția și menține relații sănătoase.

Toate aceste aspecte influențează tipul de persoană cu care alegem să intrăm în relație și modul în care aceasta din urmă ne tratează.

Teoria atașamentului, una dintre cele mai cercetate teorii din domeniul psihologiei relaționale, descrie în detaliu cum tipul de atașament pe care l-am avut cu părinții noștri, ne dezvoltă în noi ideea despre ”cum arată dragostea” și așteptările pe care le avem de la cei cu care intrăm într-o relație. Mai mult de atât ”familiaritatea” este reconfortantă. Se pare că mergem până într-acolo unde confundăm ”chimia” relației cu ceea ce este de fapt familiaritatea copilăriei noastre.

Conform teoriei atașamentului, dezvoltăm un stil de atașament sigur (securizant), cel care ne ajută să creăm relații sănătoase, dacă părinții noștri au fost receptivi și disponibili la nevoile noastre în copilărie, făcându-ne să ne simțim iubiți și în siguranță. Ca adulți reușim să dezvoltăm relații sănătoase în care avem capacitatea de a ne recunoaște și verbaliza propriile nevoi și de a ni le satisface, dar și de a fi deschiși la nevoile celuilalt. Avem încredere în oameni, în lume. Suntem disponibili să ne arătăm vulnerabilitățile pentru a crea o relație cu adevărat intimă și știm să percepem și față de cine putem face asta. Nu intrăm în relații abuzive. Ne trasăm limite și granițe clare. Ne permitem să simțim și să manifestăm iubire. Creăm relații baze pe conexiune reală.

Când părinții nu au fost receptivi și disponibili, dezvoltăm un stil de atașament nesigur, manifestat ca atașament anxios, evitant sau dezorganizat. Cum se manifestă aceste tipuri de atașament nesigur la copii și ulterior la vârsta adultă?

Atașamentul evitant.

Se dezvoltă atunci când părinții au neglijat nevoile copilului. Acești copii dezvoltă convingerea că nimeni nu este acolo pentru a le satisface nevoile. La vârsta adultă tratează conflictele tot în mod evitant. Manifestă o atitudine fie pasivă, fie de retragere, deși în interior trăiesc o furtună. Ca adulți se manifestă ca fiind foarte independenți. Între noi fie vorba, independența nu este opusul la ”a nu depinde de cineva”. Este mai degrabă manifestarea de tipul ”pe alții nu mă pot baza așa că nici nu îi mai caut”. Opusul dependenței este de fapt autonomia.

Atașamentul ambivalent (anxios).

Se dezvoltă atunci când părinții au fost inconsecvenți în a fi receptivi și disponibili, situație care face copilul să nu mai știe la ce să se aștepte de la părinte, simțindu-se confunz și nesigur în mediul lui. Ca adult are tendința de a se lega de partenerul în care de fapt nu are cu adevărat încredere pentru că, inconștient, se ”așteaptă” la inconsecvență și de la el. Față de conflictele care apar în relație are o atitudine de exacerbare venită din teama de a nu fi respins.

Atașament dezorganizat.

Se dezvoltă atunci când copilul trăiește într-un mediu abuziv în care învață să îi fie frică de părinții lui pe care îi percepe ca fiind o amenințare. Copilul trăiește într-un mediu plin de nesiguranță, durere și incertitudine. Pentru a face față unui astfel de mediu, de cele mai multe ori, copiii se disociază încercând să blocheze experiențele traumatice din conștiință. Acești copii ajung adulți cu o autoreglare emoțională deficitară. Uneori cu manifestări violente de furie. Uneori par ca fiind lipsiți de empatie și compasiune. Crează de obicei relații conflictuale și haotice tocmai pentru că nu au încredere în cei din jur și percep lumea ca fiind un loc periculos. Conflictele inevitabile care apar în cadrul relațiilor sunt tratate cu furie și uneori chiar violență.

Bine, bine și acum ce facem dacă am avut un atașament nesigur în copilărie? Îl putem schimba?

Da! Nu o să vă mint că este ușor, e nevoie de mult efort, dar vă spun sigur că se poate. Terapia individuală poate fi de mare ajutor. Este important ca mai întâi să conștientizați care este tipul de atașament în baza căruia funcționați și în baza căruia faceți alegeri și acțiuni în relațiile pe care le aveți. Apoi mergeți către următorul pas, cel de rescriere interioară.

Sursă poza: Simon Rae  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Relațiile din copilărie influențează modul în care ne creăm relațiile la vârsta adultă apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Eram la curs. Exercițiul de introducere ne îndemna să ne gândim la câteva momente care ne aduc fericire. Și m-am gândit. Zău că nu mă puteam opri din înșiruit, iar asta mă încânta la maxim. Nici nu eram conștientă de câte acțiuni și activități trăiesc în fiecare zi și îmi aduc fericire. M-am oprit în sinea mea la David. Mi-am zis că timpul petrecut cu el îmi aduce bucurie. Doar că voiam să înțeleg mai mult, să vizualizez ce mai exact îmi place mie cel mai mult. Care este momentul special? Că, să fim serioși, să îl rog de ciunșpe mii de ori să mănânce, numai plăcere nu e. Am descoperit mai multe momente, totuși m-am oprit la cel pe care îl simțeam cu adevărat special.

Care este momentul special pe care îl am eu cu copilul meu? Care e momentul care îmi aduce cea mai mare bucurie?

Când îl pun la somn. Wait for it … Gata? V-ați oprit din râs? Ador momentul în care mă pun cu David la somn. Ucidem becul și aprindem veioza care face lumină atât cât să pot să citesc. Își pune capul pe umărul meu și ascultă povestea. Apoi, momentul cu adevărat important pentru mine, cel pe care îl aștept … își pune capul pe burta mea și vorbim.

Atunci vin toate întrebările din una în alta. Și durerile, și dorul, și temerile. Și îi răspund. O întrebare aduce altă întrebare și eu atunci știu ce stă în sufletul lui. Atunci am șansa să îl înțeleg, să îl cunosc, să știe că îl accept și îl iubesc cu toate. Atunci pot să îi pun încredere și iubire în suflet, să îi creez mediul calm și total prezent în care să își ventileze greutățile și abia apoi să afle ce ar putea să facă cu ele.

Vin și plăcerile din ziua pe care ne pregătim să o ducem la culcare, și activitățile de la grădiniță, și noile prietenii și deciziile de a se căsători cu colega lui de la scrimă.

Apoi își mută capul pe pernă, își pune năsucul lui cald pe năsucul meu rece și mă roagă să îi povestesc ceva de când eram eu mică. El află continuu că și mama lui a trăit părți din ce trăiește el. Eu mă centrez pe ce am trăit plăcut în copilărie, sau ce am învățat din ea. Nu am vorbit cu el despre cele mai profunde dureri, le păstrez pentru terapie. Dar îi vorbesc și despre frici și suferințe și cum m-am descurcat sau nu.

E momentul meu cu el, când construim fiecare în sufletul celuilalt ceea ce fiecare om are nevoie: încredere, acceptare, iubire.

Și vă îndemn să vă gândiți care e momentul special pe care îl aveți cu copilul vostru? Ce vă aduce acel moment? Cât de des îl trăiți?

Sursă poza: Picsea @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Care este momentul special pe care îl ai cu copilul tău? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Traumele te modelează.

Nu te definesc, te definești singur, după ceva muncă, dacă devii conștient de ce războaie se dau prin tine. Cu terapie înțelegi ce au produs traumele, ce au rupt, pe unde au rupt și cum ai reușit să cicatrizezi ce nu a fost vindecat de la sine. Dar și cum poți să înveți să trăiești cât mai aproape de tine. Să te iubești așa cum ai fi avut nevoie să fii iubit, să te valorizezi așa cum ai fi avut nevoie să fii valorizat, să te auzi, să te vezi, să te sprijini așa cum, poate, nu ai fost.

De ce este important să vorbim despre traumă? Pentru că ea se întâmplă fiecăruia dintre noi. Este o realitate. Să ne uitam la ea ca atare. Ea există, se produce în interiorul nostru. Așa cum ne îngrijim trupul și ne ducem, la un moment dat la medic, să rezolvam nu știu ce pete de pe noi, așa ar trebui să ne pansam și rănile din suflet. Dacă nu vorbim despre traumele noastre ele tot lucrează pe ascuns și se agravează. Îmbătrânim prematur, ne îmbolnăvim, pierdem pofta de a trăi, construim relații nesănătoase, dezvoltăm dependențe, ne prelungim o suferință inutilă pe care am putea să o oprim.

Să vă explic altfel.

Știți, într-o dimineață mi-am rupt un os de la picior. E o poveste cât se poate de amuzantă și de penibilă. Am coborât din pat, am vrut să iau rapid telefonul care mă trezea din somn, m-am împiedicat sau m-am lovit de marginea patului. Nici nu mai știu exact cum, dar mi-am rupt un os de la picior. Evident, nu știam că este rupt.

Mă durea, nu mai puteam să calc bine, aveam o întâlnire și am zis că mă duc. Cum, eu sunt puternică, mă descurc cu durerea! M-am îmbrăcat, m-am încălțat și mi-am dat seama că nu pot să merg, că mă doare groaznic. M-am dus la urgență. Nu vă mai povestesc și amuzamentul de acolo, că nu m-a luat nimeni în serios, nu se vedea nimic, piciorul meu era ca nou. Dar mă durea groaznic. Asta știam cu adevărat doar eu. Am zis că mă descurc eu cu puterile mele, am înțeles că de fapt nu pot și că e o durere și o agravare pe care o pot evita și m-am dus la medic.

Cu ruptura din suflet nu e foarte diferit, ca proces. Ca vindecare, e altceva, pentru că te duci la medic când te doare piciorul, puțini acceptă să meargă la medic când îi dor sufletele. Dar te doare. Iți zici că te descurci singur că doar ești puternic, șchiopătezi o vreme. Mai bagi un calmant (alcool, țigări, prieteni, orice iți poate lua atenția de la durere). Și o duci așa și o viață dacă nu ți se sfărâmă sufletul de tot. Nici măcar nu se vede cu adevărat la exterior. Si piciorul meu părea ca nou. Dar se poate trăi și altfel și cu mai mult bine decât schiopătând. Va zic, e nasol rău să conduci cu un os rupt la picior!

E nasol să trăiești o viață cu sufletul rupt!

Articolul De ce este important să vorbim despre traumă? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

• să fie copii buni
• să fie copii răi
• să fie copii invizibili.

Copiii buni sunt cei pe care toți par că și-i doresc.

Învață bine, tac mult din gură, fac totul corect până la dungă. Par atât de bine pentru toți cei din jur. Nu greșesc niciodată, nu supără pe nimeni, niciodată. Sunt veseli peste măsură, plini de un entuziasm, entuziasm cu care vor să acopere toată tensiunea de acasă.

Copiii răi sunt cei pe care toți par că nu și-i doresc.

Sunt rebeli, intră în tot felul de acțiuni delicvente, creează probleme, probleme care distrag cu ușurință atenția de la adevăratele suferințe ale familiei. Nimeni nu se mai uită la ce se întâmplă cu părinții sau între ei, toți se uită la ce să facă cu copilul problemă pe care îl au. Copii care se sacrifică în voința inconștientă și dureroasă de a salva familia în care trăiesc.

Copiii invizibili sunt cei pe care toți par că nu îi văd.

Nu cer nimic, nu fac necazuri, vorbesc puțin. Fac tot ce trebuie fără măcar să li se ceară. Nu vor să aducă nicio cerință în plus familiei care nu pare să poată să rezolve nimic. Stau cuminți în casă, lipiți de vreun perete. Treaba lor e ca nimeni să nu știe că există. Și în interiorul lor urlă disperați ca cineva să îi vadă.

Și când devin adulți, mare parte dintre ei nu se dezic de rolul pe care și l-au luat. Încă speră ca prin sacrificiul lor să salveze familia … de multe ori familia pe care și-au creat-o unii dintre ei, la indigo, cu cea pe care nu au putut să o salveze.

Unii deschid ochiii și luptă să se caute dincolo de ce au învățat în copilărie că e treaba lor să facă. Unii își schimbă haina și rolul și se ridică privind limpede spre viață. E liniște când nu mai lupți să salvezi ce nu poate fi salvat și ce nu stă în mâinile tale să faci. Abia când renunți la rolul de salvator trăiești cot la cot în familia pe care o ai așa cum e. Trăiești așa cum ești. Un om.

Sursă poza: Oscar Keys @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii salvatori si suferintele ascunse apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Chiar dacă tu, ca părinte, simți că duci o luptă grea pentru binele copilului tău, nu înseamnă că îi oferi tot ce are nevoie.

Chiar dacă deciziile tale par în interesul lui, nu înseamnă că așa se dovedesc a fi. Tu simți că faci mult și celălalt primește puțin. Ați auzit de părinți uimiți că ei s-au sacrificat pentru a-și crește copiii și copiii îi ignoră sau îi învinovățesc pentru diverse? Uneori au amândoi dreptate. Părinții au făcut, poate chiar cu un mare efort, tot ce au știut ei mai bine, dar copilului nu i-au fost satisfăcute cu adevărat nevoile. Cele mai multe nevoi neîmplinite sunt cele care nu se văd așa ușor cu ochiul liber. Iubire, afecțiune, acceptare, valorizare, încredere etc. Dacă te uiți la viață ca la un film, din exterior, poți să înțelegi tumultul fiecăruia. Dar în viața ta, ești în interior și nu este despre ceea ce vezi și ce înțelegi cu mintea. Este despre ceea ce simți, tot ceea ce ai simțit cu sufletul.

Noi, adulții de azi, venim din vremuri în care părinții munceau foarte mult, inclusiv sâmbăta, mamele se întorceau la serviciu atunci când bebelușul avea 3-4 luni, nu existau teorii de parenting, cărți, ateliere și conferințe. Iar părinții părinților noștri vin din vremuri în care au trăit revoluții, războaie, deportări, violuri, sărăcie gravă. Dar adevărul acesta nu șterge cu nimic suferința copilului care nu a primit conectare, siguranță, acceptare, timp, nu a fost ascultat, îmbrățișat, înțeles. Nu au trăit cu adevărat împreună, ci mai degrabă doar prezenți în aceeași casă!

 Lipsa conexiunii și ascunderea iubirii, cum credeți că dau în sufletul unui copil ?

Noi, adulții de azi, venim din vremuri în care părinții nu au fost învățați să se exteriorizeze. Mai mult chiar, au fost crescuți sub zicala ”copilul se pupă în somn, să nu i se urce la cap”. Și lipsa conexiunii și ascunderea iubirii, cum credeți că dau în sufletul unui copil? Realitatea unui copil poate fi extrem de diferită de cea a unui adult. Adultul de acum nu gândește în aceeași termeni ca atunci când era copil. Dacă acum înțelege la nivel de logică, faptele părinților din copilărie, emoțional poate duce încă o luptă, și una grea, pendulând între copilului în suferință și adultul vinovat că își judecă părintele. Și logica nu șterge niciodată emoționalul. Rămân răni.

Nu e suficient să îi spui unui adult ”părintele tău te-a bătut frecvent și dur și umilitor pentru că atât știa și putea el, dar te iubea” și nici ”dacă nu se întâmpla asta, poate nu ai fi ajuns cine ești azi”. Când oferi o scuză pentru o acțiune care cauzează atât de multă suferința, pentru o traumă, minimalizezi și din durerea omului din fața ta. Adulții care încă își duc aplecați suferințele nu au cum să vadă ceva pozitiv în urma unei traume. Pentru că nu există nimic cu adevărat pozitiv. Chiar dacă pot înțelege limitarea părinților, tot simt suferința, pentru că nu este vorba despre scuzele celuilalt, ci despre propria suferință. Suferința copilului nevăzut, neiubit, neprotejat.

Și ce putem face ca părinți, să ne creștem altfel copiii? Să ne vindecăm!

Nu putem schimba trecutul, nici părinții, nici ce am trăit. Dar, dacă vrem să creștem copii bine cu ei, este nevoie să fim noi bine cu noi și să ne vindecăm rănile. Pentru că ceea ce facem de fapt nu este să îi învățăm pe copiii noștri ceea ce știm, achizițiile, teoriile și noțiunile noastre. În profunzime noi îi învățăm ceea ce suntem. Știți vorba cu copilul, oglinda părintelui? Dacă ești un părinte trist, anxios, agitat, pesimist, fără curaj și inițiativă și vrei un copil vesel, sociabil, curajos, încrezător, este ca și cum ai vrea să alergi când nu ai picioare.

Fericirea nu este o teorie, e o stare, o simți, și dacă o trăiești, tu ca părinte, o transmiți mai departe și copilului tău. Altfel nu prea ajută să vorbești din cărți, să adopți un zâmbet forțat și să încerci să profesezi fericirea. Și fericirea ca stare, nu ca teorie, se lovește de zidurile traumelor trăite și nevindecate.

Sursă poza: Kristina Tripkovic @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Fericirea se oprește în zidurile traumelor trăite și nevindecate apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.