Aș vrea să vorbim mai mult și despre asta. Pentru că experiențele traumatice, da, ne rănesc profund și de multe ori ne încurcă mult și mult timp. În același timp noi avem în interiorul nostru și resurse. Și avem cu siguranță și în exteriorul nostru. Unii mai mult, alții mai puțin. Dar cu toții avem. Și asta este bine să cunoaștem. Atât pentru a ne întoarce la ele în procesul nostru de reglare emoțională și așezare internă, cât și pentru a știi ce este bun în noi și să lucrăm să creștem asta. 

În weekend am participat la cea de a VII-a ediție a Conferinței Internaționale de Psihotraumatologie, organizată de Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei (ISTT), locul unde m-am format ca specialist în psihotraumatologie. Am notat pentru voi esența prezentării lui Michael Ungar, PhD, despre creșterea capacității oamenilor de a face față adversității extreme. Mi-a plăcut teribil de mult atât ceea ce ne-a spus, dar și cum ne-a spus. A crescut în mine perspectiva pozitivă asupra vieții și a viitorului. Și de asta avem nevoie toți. 

Cum să ne creștem reziliența? PhD Michael Ungar a cercetat și a scris mult despre reziliență și a cuprins-o în acești 12 piloni importanți:

– Structură – un mediu care oferă limite clare și structuri predictibile. A vorbit despre ritualuri pe care să le menținem: să facem exerciții la aceeași oră, să ne cumpărăm cafea din același loc, să plimbăm cățelușul în aceeași zonă, să mergem la aceeași sală etc. 

– Responsibilitate – Să ne simțim doriți și responsabili. Să fie cineva care are nevoie de noi (animal de companie, copil, partener, prieten, loc de munca etc). 

– Iubire – Să ne simțim cu adevărat iubiți și să iubim. Conectarea reală ne ajută în reglarea noastră emoțională. 

– Relații bune de suport – Legăturile strânse cu familia, prietenii, colegii sau comunitatea pot oferi sprijin emoțional și practic în momentele dificile.

– Identitate puternică – Când o persoană are o conștiință solidă a identității sale, acest aspect poate oferi o ancoră în momentele dificile și poate contribui la capacitatea de a face față adversității lor. 

– Simțul controlului – avem nevoie să simțim că avem un control asupra noastră și a vieții noastre. Este important să vedem ce putem gestiona cu adevărat în viața noastră. Aceasta poate implica dezvoltarea abilităților de luare a deciziilor, stabilirea obiectivelor realiste și cultivarea unei atitudini pozitive față de propria capacitate de a influența evenimentele vieții.

– Apartenență familială/culturală – A avea aparența la o familie, și/sau o bază spirituală, o conexiune cu comunitatea mai largă. 

– Cunoașterea și respectarea drepturilor – drepturile individuale și respectarea acestora sunt fundamentale pentru construirea unei societăți reziliente și a unor indivizilor rezilienți, oferind protecție, sprijin și o bază solidă pentru a face față provocărilor vieții.

– Nevoi umane de bază împlinite – Atunci când nevoile fundamentale sunt satisfăcute, oamenii au resursele necesare pentru a face față stresului și provocărilor. Cum le spun adesea clienților mei, întotdeauna celor care sunt și părinți:

„Dacă ai paharul gol de unde să dai apă când ți se cere?”. 

– Psihic sănătos – un psihic mai degrabă sănătos oferă o fundație puternică pentru construirea și menținerea rezilienței, facilitând abordarea pozitivă a vieții și adaptarea la schimbări și provocări. Este important să ne îngrijim de sănătatea noastră mentală pentru a ne consolida reziliența și a ne crește calitatea vieții. 

– Stabilitate financiară – Accesul la resurse financiare și materiale ne consolidează sentimentul de stabilitate și predictibilitate. 

– Gândire pozitivă – Este foarte important să înțelegem că gândirea pozitivă nu înseamnă ignorarea problemelor sau negarea emoțiilor dureroase, ci mai degrabă reprezintă o abordare constructivă în gestionarea acestora. Susținută cu alte strategii și abilități, gândirea pozitivă poate contribui semnificativ la construirea și menținerea rezilienței individuale.

Roata aceasta, cu acești piloni, este un Domino în cerc. Așa merge modelul.

Dacă scoatem o piesă din cerc, va fi greu. Dacă scoatem iubirea părinților din cerc va fi greu, dar putem găsi un alt om care să o ofere, care să compenseze pierderea. Sau mergem către un alt pilon să îl întărim. Poate lipsește sentimentul de aparență la o familie, dar uite, mergem și ghidăm să contribuim o casă „acasă”, prieteni apropiați („familia pe care ne-o alegem”), voluntariat către o comunitate etc. 

Creșterea rezilienței ne ajută să gestionăm mai eficient stresul și să facem față dificultăților, și celor minore, și celor cu potențial traumatic. La acești piloni ar trebui să ne uităm fiecare dintre noi, să ne ghidăm copiii și să nu îi uităm în lucrul cu clienții noștri. 

Sursă poza: Jackson David @ Unsplash

Articolul Cum să ne creștem reziliența – Capacitatea de a face față adversității  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Fiecare boală și fiecare criză are legătură cu trauma. Este important să înțelegem ce este trauma. Trauma nu e ceea ce se întâmplă cu tine (boală, abuz, moartea cuiva drag, război etc) ci ceea ce se întâmplă în tine ca un rezultat a ceea ce ai trăit.

Trauma nu este despre trecut, ci despre prezent. Poate că s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, dar important este ce a rămas, azi, încă prezent în tine. Sunt două tipuri de traume – „Trauma cu T mare”, evenimente mari (abuz, moarte, violență, război, dezastre naturale etc) și „trauma cu t mic” (când nevoile copiilor nu sunt împlinite).

Orice traumă este stresantă, dar nu orice este stresant este și traumatic. 

Trauma face ca persoana să se comporte rigid, nu flexibil. Reziliența și libertatea se găsesc în flexibilitate. Flexibilitatea ne dă libertatea de a alege cum să răspundem, să nu fim reactivi. Suntem reactivi când răspundem din partea traumatică.

Un efect al traumei este deconectarea de propriul corp. Acesta este un mecanism de supraviețuire. Este ceva ce cândva te-a salvat, dar astăzi te încurcă.

Trauma ne face să trăim în umbra trecutului. În loc să fim în prezent încă reacționăm ca și cum trecutul ar fi prezent. Trauma ne distorsionează lumea, ne facem să fim agresivi, defensivi, să căutăm să fim mari și puternici ca nimeni să nu se pună cu noi, pentru că lumea e un loc periculos.

Trauma e transgeneratională, se transmite de la o generație la alta. Poți să fii furios că mama și tata nu au făcut ceva, sau au făcut ceva anume și astfel te-a rănit. Furia este o emoție naturală, o reacție firească la a fi rănit. Învinovățirea e o altă poveste. În terapie oamenii sunt disperați să nu își învinovățească părinții, deci cred că nu pot fi furioși. Nu trebuie sa învinovățim ca să ne dăm voie să fim furioși. E o diferență importantă.

De cele mai multe ori reacționăm la interpretări, nu la ce se întâmplă. Dintre toate posibilitățile de interpretări o alegem pe cea mai rea. 

Dacă ai fost rănit într-o relație semnificativă, când erai mic, nu te-ai simțit în siguranță. Atunci este firesc să îți fie teamă de a fi într-o relație, de a rămâne în relații. Nu pentru că ești nebun, ci tocmai pentru că nu ești. E un răspuns firesc ținând cont că ai trăit ceea ce ai trăit.

Când vine vorba de diagnosticul de boli autoimune și cancer sunt câteva caracteristici întâlnite: grija automatică și compulsivă față de nevoile altora, identificarea rigidă cu roluri și responsabilități, multitasking-ul bazat pe convingerea că trebuie să ne justificăm existența prin a face și a dărui, reprimarea furiei sănătoase și credința că nu ar trebui să dezamăgească și că sunt responsabili de cum se simt alții.

Când reprimi emoții, reprimi sistemul imunitar, normal că te îmbolnăvești. Să reprimi înseamnă că o ignori atât de mult încât nici nu mai știi că e acolo.

  Când reprimi furia, unde se duce? Se evaporă? Nu. Rămâne în tine sub formă de depresie, boli, ură față de sine.

Când nu știm să spunem „Nu” este un mod în care nu suntem autentici și conectați la noi înșine. Observă unde nu ești autentic. Ajungem să simțim resentimente față de oamenii cărora nu le spunem „Nu”. Alegem să nu spunem „Nu” ca să salvăm relația și de fapt o sabotăm. Când noi nu spunem ”Nu” va spune corpul în locul nostru.

Când vorbim de boli psihice este chiar mai vagă cauza decât atunci când vorbim de bolile fizice. Diagnosticul de boală psihică nu este o explicație a ceva, este doar o descriere. De exemplu depresia, cum știm că cineva este deprimat? Că are o stare de tristețe profundă și se izolează. De ce cineva are o stare de tristețe profundă și se izolează? Răspunsul este că este deprimat. Și cum știm că este deprimat? Înțelegeți? Răspunsul, cauza, este ce s-a întâmplat cu omul în viața sa. „Depress” în traducere înseamnă că ceva a fost reprimat (push down feelings). De ce? Pentru că nu am avut voie să simțim. Să nu simți a fost un mecanism de supraviețuire

Studiile în psihoza și tulburare bipolare arată că cu cât există mai multe experiențe traumatice în copilărie cu atât există riscul mai mare să dezvolți aceste tulburări. Un răspuns normal la ceva anormal ce ai trăit. Este întotdeauna o explicație. Nu este adevărat că depresia este cauzată de lipsa de serotonină din creier. Este o poveste pe care ne-am spus-o de mult timp, dar nu a fost demonstrată științific. Nu înseamnă că medicamentele nu funcționează, doar că nu asta este cauza. Dacă iei aspirina fiindcă te doare capul, poți să spui că durerea de cap este cauzată de lipsa de aspirină din creier?

Dependență nu este o alegere și nici nu este moștenită genetic.

Dependența este orice comportament în care o persoană găsește o ușurare sau o plăcere temporară și după care, prin urmare, tânjește, dar care, pe termen lung, îi aduce sieși și altor persoane consecințe negative și, cu toate acestea, persoana refuză sau este incapabilă să renunțe la el.

Dependența este doar o formă prin care oamenii în durere încearcă să se descurce cu ceea ce simt. Să rezolve efectul traumei, deconectarea de sine. Cu cât există mai multe experiențe traumatice cu atât există un risc mai mare pentru a dezvolta dependențe. Când oamenii află cauza și scopul și învață lecțiile, atunci pot vindeca și schimba.

Ce se transmite în familii nu sunt dependențele, de exemplu alcoolism, ce se transmite sunt traumele și asta e un lucru bun. Dacă era alcoolismul în gene nu aveai ce să faci, în afară, poate să nu mai faci copii. Dacă ține de traumă asta poți să vindeci.

Sursă poză (Pagina de Facebook ISTT)

Articolul Gabor Maté – Despre bolile fizice și psihice și cum sunt ele legate de traumă  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce se întâmplă apoi cu noi? Pe termen scurt și lung apar deteriorări în 3 planuri ale vieții: vitalitate (câtă energie avem), identitate (imagine despre sine), autoregrare (fizică și psihică). Consecințele care se văd cu ochiul liber sunt bolile sau tulburări psihice de orice tip.

Diferă traumele la copii față de adulți? 

Ca proces intern, cum se simte inauntru, nu. Vorbim despre aceeași ruptură internă, aceeași copleșire urmată de neputința care blochează funcționarea noastră, frica intensă și vulnerabilitate fără protecție. În schimb, diferă cauzele și efectele.

Care sunt evenimentele care produc traume pentru copii?

Copiii pot percepe ca traume atât evenimentele care sunt evidente pentru adulți, cum ar fi abuzul, violența, decesul unui părinte. Dar pot fi traumatizante evenimentele ”obișnuite”, cum ar fi nașteri dificile, separarea de mamă, absența emoțională a mamei, căzăturile, accidentele, intervențiile medicale, divorțul, mutarea, bătăile, umilirea.

În cazul copiilor vorbim de 3 tipuri de traume:
– traumele existenţiale – când viaţa lor este pusă în pericol
– traumele de pierdere – pierderea cuiva drag, probleme de funcționare fizică, dispariția unor obiecte sau locuri semnificative
– traumele de relaţie/de iubire – separarea de părinți, violență, lipsa de iubire sau de dorinţă de a fi cu copilul (copilul simte asta).

Cum se vede trauma la exterior?

Copiii manifestă anxietăți, fobii, se retrag. Devin singuratici, prezintă probleme de comportament, inclusiv agresivitate, hiperactivitate. Și, pe măsură ce cresc, dezvoltă adicții de diferite tipuri. Au probleme de adaptare școlară și de creare a unor legături de atașament. Sunt copiii despre care profesorii spun fie că sunt neastâmpărați, că vorbesc compulsiv și nu stau în bancă, sau chiar intră în conflicte, inclusiv bătăi, fie că sunt absenți, mereu obosiți, nu se pot concentra și par că visează cu ochii deschiși (disociere). Sunt irascibili și prezintă afecțiuni somatice (dureri de cap, de burtă), se îmbolnăvesc des, sunt deprimați și nu manifestă încredere în propriile forțe.

Oamenii au o capacitate înnăscută, fantastică, de a se vindeca, să depășească o experiență traumatică. Iar ceea ce putem să facem noi, ca părinți, este să ne ajutăm copiii să acceseze această capacitate. Să fim pentru ei stâlpul de încredere, calm și plin de iubire pe care au nevoie să se sprijine. Credeți-mă, de traume nu veți putea să îi feriți! Ele vor exista la un moment dat, într-o formă sau alta.

Este important să validăm reacțiile emoționale și fizice ale copiilor, în timp ce rămânem calmi și iubitori și cu adevărat prezenți. Ceea ce au nevoie copiii să simtă, atât la nivel conștient cât și inconștient, este că:
– vor fi în siguranță pentru că vom avea grijă de ei și de nevoile lor
– înțelegem prin ce trec
– este normal ce simt
– știm cum să îi ajutăm, că avem soluții
– răul a trecut, situația va fi mai bună în curând
– suntem lângă ei atât timp cât au nevoie.

Când efectele traumei sunt tulburări severe, apelați la un terapeut!

Și nu doar când sunt severe, și când simțiți că situația vă depășește, că oricât de mult sunteți prezenți, și atenți, și implicați ceva nu se potrivește, că ați obosit. Fiți sinceri cu voi!

În octombrie, pe 2 și 3 octombrie mai exact, are loc Conferința Internațională de Psihotraumatologie organizată de ISTT,  numită ”Trauma complexă și tulburările disociative”.

Se va discuta despre PTSD (Tulburarea de stres posttraumatic) și PTSD Complex la adulți și la copii. Vor fi și alte subiecte atinse, pe care le găsiți aici, în agenda evenimentului.

Vă spun încă de pe acum că la conferință Carlijn de Roos va povesti despre metodele de intervenție în cazul copiilor care trăiesc evenimente traumatice. Carlijn de Roos, Ph.D. este psiholog clinician, psihoterapeut la Centrul de Traumă și Familie din Olanda, formator EMDR, presedinta Asociației Olandeze de EMDR și trainer EMDR.

Evenimentul îl găsiți și pe Facebook, aici. Înscrierile se fac DOAR pe site-ul ISTT, accesând link-ul https://www.istt.ro/event/cinpt-editia-a-v-a-trauma-complexa-si-tulburarile-disociative-2-3-octombrie-2019/

Sursă poza: Jason Rosewell @ Unsplash

Articolul Cum pot să îmi ajut copilul să depășească o experiență traumatică? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Termenul de ”depresie” pare cel mai cunosc pentru cei care nu sunt formați în domeniul psihoterapeutic. Cum se pune diagnosticul depresiei și cum se simte am scris în articolul ”Depresia – acest balaur care iti ia toate simturile si te lasa gol”.

PTSD influențează modul normal de a funcționa, până în punctul în care nu mai ești capabil să realizezi nici cele mai banale sarcini din viața ta.

PTSD nu e așa, ca o răceală, te dărâmă un pic 3 zile, dar bagi un pic de ceai de ghimbir și ești ca nou. Este o tulburare care îți afectează capacitatea de a lucra, de a menține relații sănătoase cu oamenii pe care îi iubești și chiar de a face o simplă activitate de zi cu zi. Nici să îți iei o gogoașă de la patiserie nu mai vrei, nu mai poți, nu o mai faci. Te acaparează cu totul amintirile de simți că retrăiești aceeași traumă în fiecare zi. Te autosabotezi apelând la alcool și droguri, asta când nu vrei să te arunci de pe cea mai înaltă clădire din orașul tău. Și încerci atât de tare să nu mai gândești și să nu mai simți, până chiar reușești să nu mai simți nimic. Și totul se reduce la NIMIC!

Dar, dar, e suficientă o mică pâlpâială de dorință de a retrăi iar și cu un tratament adecvat ai șansa să te întorci la o funcționare normală.

Ce este tulburarea de stres posttraumatic (PTSD)? 

PTSD este un termen recent introdus în clasificarea tulburărilor psihice. Prima dată a fost menționat în 1980 în ”Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, ediția a III-a (DSM-III)”. Are o istorie lungă, dacă mă gândesc de exemplu la veteranii de război, dar a fost denumită sub diverse alte forme.

PTSD se poate dezvolta după expunerea la evenimente înspăimântătoare sau după o experiență traumatică prelungită, de tipul:
– agresiune fizică sau sexuală;
– abuz (inclusiv abuzul din copilărie);
– accidente grave;
– evenimente care presupun moartea, vătămarea sau amenințarea altor persoane;
– probleme grave de sănătate;
– moartea neașteptată a unui membru al familiei sau a cuiva foarte apropiat;
– război;
– tortură;
– atac terorist.

Care sunt simptomele tulburării de stres posttraumatic (PTSD)?

Simptomele pot varia foarte mult de la un individ la altul, dar în mare se încadrează în următoarele categorii:

Retrăirea evenimentului traumatic, în mod involutar, sub formă de:

– amintiri permanente ale evenimentului (detalii, imagini, sunete, mirosuri etc)
– flashback-uri;
– coșmaruri;
– senzații fizice în momentul amintirii evenimentului (durere, transpirație, tremur, senzație de rău etc);
– senzații emoționale în momentul amintirii evenimentului (teamă, vinovăție, rușine, tristețe, nervozitate etc).

Evitarea și amorțirea emoțională:

– încercarea de a evita stimuli care reamintesc de evenimentul traumatic (locuri, persoane, obiecte etc);
– pierderi de memorie;
– izolarea față de oameni;
– amorțirea emoțională (încercarea de a nu simți nimic, deloc);
– pierderea interesului pentru activități care altă dată produceau plăcere;
– senzația de vid interior;
– neîncrederea într-un viitor pozitiv.

Supraexcitarea sistemului nervos autonom:

– neliniștire, imposibilitatea de a te relaxa;
– iritabilitate;
– nervozitate;
– insomnie, somn agitat;
– dificultăți de concentrare;
– căutarea permanentă a unor semne de pericol.

Alte elemente somatice întâlnite la persoanele care suferă de PTSD:

– depresie, anxietate sau fobii;
– comportamente auto-distructive (consum de droguri, alcool etc);
– dureri de cap, amețelile, durerile toracice, durerile de stomac;
– inadaptare la locul de muncă;
– ruperea relațiilor cu oamenii dragi.

Diagnosticul PTSD este complex și poate fi realizat doar de un specialist (psihoterapeut sau psihiatru). Tot un specialist te poate ajuta și să te vindeci, cu psihoterapie, și uneori, dacă este nevoie și medicamentație.

Specialiștii vorbesc și despre sindromul PTSD Complex care poate fi diagnosticat la adulți sau copii care au fost expuși în mod repetat la evenimente traumatice.

Mai multe despre PTSD și PTSD Complex voi merge și eu să aflu la cea de a V-a ediție a Conferinței Internaționale de Psihotraumatologie organizată de ISTT,  numită ”Trauma complexă și tulburările disociative”. 

Evenimentul va avea loc la Hotel Ramada Nord, Sala Diamond, pe 2 și 3 octombrie, între orele 09:00 și 17:00.

Lectori vor fi:
– Suzette Boon, Ph.D., psiholog clinician, psihoterapeut, cofondator al Societății Europene pentru Traumă și Disociere, cu peste treizeci de ani de experiență în domeniul sănătății mentale.
– Ad de Jongh, Ph.D., psiholog clinician, profesor la catedra de Tulburări de Anxietate și Comportamentale, Universitatea din Amsterdam și formator EMDR, directorul Centrului de Psihoterapie și Psihotraumă din Bilthoven, Olanda.
– Carlijn de Roos, Ph.D., psiholog clinician, psihoterapeut la Centrul de Traumă și Familie din Olanda, formator EMDR, presedinta Asociației Olandeze de EMDR, trainer EMDR.

„Este necesar să vorbim despre traumă pentru că ea se-ntâmplă, e un fapt de realitate și, așa cum cu toții știm, dacă ignorăm realitatea, nu poate să ne fie bine. Dacă vorbim despre traumă, înțelegem că, pe de o parte, nu suntem perfecți, iar pe de alta parte, că putem deveni mult mai buni și mai dezvoltați decât suntem, înțelegând ce s-a întâmplat cu noi.” – Conf. Dr. Univ. Diana Vasile, președinte ISTT

Evenimentul îl găsiți și pe Facebook, aici. Înscrierile se fac DOAR pe site-ul ISTT, accesând link-ul https://www.istt.ro/event/cinpt-editia-a-v-a-trauma-complexa-si-tulburarile-disociative-2-3-octombrie-2019/

Articolul Ce este tulburarea de stres posttraumatic și cum îți încurcă viața apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Claudia Matei, psiholog și vicepreședinte ATCA, ne vorbește despre ce este ABA, importanța ABA în România și importanța Conferinței Internaționale ABA în țară  

•  Ce este ABA si cu ce este ea diferita fata de toate celelalte terapii?

Deși nu ne amintim momentul în care ne naștem și primii ani de viață, putem să observăm modul în care mediul ne modelează ulterior comportamentul și cum învățăm, prin experiențe noi, plăcute sau negative, forme prin care ne adaptăm mai bine contextelor sociale, de comunicare sau relaționare. Cel mai plăcut este să urmărim evoluția unui copil. Cum învață să vocalizeze ca reacție la prezența mamei, să ridice mâinile deoarece îi place să fie ridicat și învârtit în aer, să deseneze pentru că părinții sunt fericiți și zâmbesc de fiecare dată când primesc un desen, să citească sau să exploreze informații noi.

ABA descrie funcțional toate aceste relații dintre comportamentul uman și factorii din jur, având ca scop îmbunătățirea calității vieții fiecărui individ. Precum medicina, a cărei evoluție ne permite astăzi proceduri complexe de tratament și recuperare ce salveaza vieți, principiile și tehnicile ABA, aplicate eficient, permit dezvoltarea comportamentelor adaptative și dezirabile. Este responsabilitatea noastră, ca specialiști, să facem bine ceea ce facem. Căci nu există loc pentru erori în recuperarea unui copil. ABA este o știință, iar acesta este avantajul suprem pe care ni-l oferă, în comparație cu alte abordări empirice, cu interpretări subiective.

• De ce este ABA eficienta in recuperarea copiilor cu autism sau alte probleme comportamentale?

Statistica din centrele noastre arată că 8 din 10 copii reușesc să dezvolte limbaj, abilități de joc și autonomie personală, învață concepte și pot face față cerințelor sociale de bază.

ABA este singura intervenție care oferă șanse reale de recuperare unui număr mare de copii diagnosticați cu tulburare de spectru autist deoarece asigură un mediu structurat și intensiv de predare. Se centrează pe consolidarea motivației copilului de a învăța. Pe stimularea continuă a tuturor ariilor de dezvoltare. Pe crearea unui parteneriat între părinte-copil-terapeut. Fiecare rezultat depinde însă de câțiva factori extrem de importanți, precum diagnosticarea precoce, intervenția timpurie (vârsta 1-2 ani), programul intensiv de terapie (20-30 de ore pe saptamana), implicarea familiei, respectiv gradul de afectare sau diagnosticele asociate.

Putem privi ABA ca fiind un joc sistematic de tehnici pozitive ce întăresc comportamentele adecvate ale copilului cu autism sau tulburări comportamentale. Fiecare copil are un mod propriu de exprimare și de dezvoltare, cu toții avem motivații și interese diferite. Așadar, programele ABA de terapie sunt individualizate, fiecare plan de recuperare urmărind obiective specifice, adaptate copilului.

• ABA este dedicata exclusiv in recuperea din spectrul autist sau se poate aplica si in alte domenii/medii?

În orice direcție privim, observăm comportamentele celorlați. Așadar, ABA poate fi aplicată peste tot. Terapia are un impact extraordinar în recuperarea copiilor cu autism, acesta fiind motivul asocierii directe cu segmentul educației speciale. Putem folosi însă principiile ABA atât în școală, cât și pe stradă, acasă sau la muncă. Putem modela comportamentul altor persoane sau pe al nostru, prin tehnici de self-management, pentru a citi mai mult, pentru a petrece timp de calitate cu familia, pentru a fi mai organizați și a atinge obiective mai repede și eficient. Cred în continuare că dacă toți am aplica ABA, am fi mai fericiți!

• ABA se poate aplica si in familie, in cazul copiilor tipici? De ce?

A stabili obiective împreună cu propriul copil, a-l ajuta să învețe, a descoperi ce îi place și a folosi acest lucru în avantajul său, a crea arii de interes și a-l lăuda când reușește să rezolve o problemă – asta înseamnă ABA în familie, pentru orice copil. Copiii cu dezvoltare tipică au nevoie de un mediu care să le stimuleze interesele, de reguli clare și oneste, de consecințe imediate, care să le ofere feedback din partea adultului. Au nevoie să fie motivați și să se simtă apreciați.

În situația în care părintele interpretează greșit cauzele comportamentelor neadecvate ale copilului, acestea pot deveni probleme reale. Niciun copil nu este răsfățat, leneș sau rău. Acestea sunt etichete ce reflectă comportamente nepotrivite, întărite neintenționat de către adult. De exemplu, este important să-i ofer atenție copilului pentru un comportament pozitiv, nu și atunci când țipă. Să-l redirecționez către un comportament dezirabil, dar nu să-l păcălesc sau să-i promit o recompensă ca „momeală”. Să-l învăț moduri adecvate pentru a negocia timp extra pentru jocuri sau calculator, nu să-i ofer mai mult doar pentru a scăpa de protestul lui.

Așadar, ar fi ideal ca părinții să aplice o parte din tehnicile ABA acasă, nu doar pentru a crește performanțele copilului, ci mai ales pentru a-i oferi echilibru și siguranță.

• De ce este importanta o Conferinta Internationala ABA in Romania?

Conferința Internațională ABA a devenit cel mai mare eveniment din sud-estul Europei dedicat analizei aplicate a comportamentului, oferind specialiștilor oportunitatea de a aduce calitate intervenției și profesionalism. Adună anual peste 500 de participanți, psihologi, medici, părinți, cadre didactice, așadar construiește o punte de comunicare între factorii implicați în educația și sănătatea copilului. Fiind un domeniu tânăr în România, experiența specialiștilor acreditați internațional și noile cercetări adaugă un plus de valoare și stabilesc criterii clare de abordare și eficacitate.

• De unde a pornit ideea si care este scopul evenimentului?

Acum 10 ani, la înființarea asociației noastre – ATCA, ne-am propus să construim în România un cadru specializat. Să oferim servicii de terapie la nivelul standardelor internaționale. Trebuia să construim un nucleu. Să direcționăm atenția tuturor spre intervenții de succes, valide din punct de vedere științific, care să aibă rezultate.

Aflată la cea de-a VII-a ediție, Conferința Internațională ABA și-a atins obiectivul inițial și evoluează înspre domenii de aplicabilitate noi și orizonturi mai ample.

• Ziua a 3-a este dedicata autismului, in timp ce primele 2 zile sunt dedicate specialistilor. Care este diferenta dintre cele doua si de ce sunt ele separate?

Primele două zile marchează mai multe arii de aplicabilitate ABA. Cuprind prezentări și cercetări științifice, în care terminologia are o nuanță tehnică, specializată. Un alt element distinctiv este faptul că toți lectorii au acreditare internațională în analiza aplicată a comportamentului. Fiind condiție esentială de prezentare. Evident, părinții pot participa la toate cele trei zile ale conferinței. Însă ziua a treia atinge, în mod special, subiecte de interes în ceea ce privește tulburările de spectru autist. Am încercat să oferim o abordare multimodală a intervențiilor în ziua a treia, astfel încât să cuprindem logopedia, utilizarea tehnologiei în terapie, sfaturi de parenting și consiliere, într-o formă cât mai interactivă și prietenoasă.  

• Cu ce ii ajuta pe oamenii din afara mediului de specialitate sa participe la Conferinta, in mod special pe parinti?

Împreună, informându-ne și comunicând eficient unii cu ceilalți, putem stabili obiective comune. Care să depășească cele trei zile ale conferinței și să aibă impact social. A înțelege mai bine comportamentul uman. A găsi soluții pentru a face sistemul de învățământ modern și adaptat copiilor noștri. A-i ajuta pe cei mici să dezvolte abilități noi. Sau a ne modela comportamentul propriu, toate acoperă subiecte de interes general, dincolo de mediul de specialitate. Este precum a citi o carte bună despre educație și comportament, apoi a împărtăși experiența și cunoștințele cu prietenii.

Claudia Matei
Psiholog BCaBA
Vicepreședinte ATCA

Detalii despre Conferința ABA găsiți aici: http://conferinta-aba.ro/editia-2018/

Articolul Conferinta Internationala ABA 2018 – Interviu cu Claudia Matei, vicepresedinte ATCA apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Partea bună a vremurilor noastre este că nu ne lipsește informația, o găsim peste tot. Ține apoi de noi cum o integrăm și cum o aplicăm. De la somn, la diversificare, la dezvoltare emoțională și cognitivă, la crize de furie și plâns, la joacă și relaxare. Și unde mai pui că parentingul modern te aduce cumva și mai aproape de tine ca om, crescându-ți copilul cu afecțiune, blândețe și calm. Tot ce avem de fapt fiecare nevoie de la viață. Nu mă mai lungesc, că nu m-aș mai opri nici mâine.

Sigur, oricâte informații am avea și oricâte curente de parenting ar exista, nu vor dispărea provocările. Doar că învățăm să le facem față cu mai multă ușurință, fiecare cu limitele lui. Despre presiunile parentingului modern v-am mai scris și altă dată.

Dacă vreți să aprofundați noțiunea de parenting modern, să vă așezați informațiile și să mai adăugați și altele, vă invit la evenimentul ”Parenting modern. Totul despre limite, disciplină, plânsul, furia și învățarea cu blândețe”, pe care am plăcerea de a-l modera, așa că ne putem cunoaște și dincolo de blogul acesta unde mă citiți.

Evenimentul este gratuit și se va organiza săptămâna viitoare pe 31 ianuarie, ora 18:00, Hotel Marshal Garden, iar înscrierile se fac aici.

Agenda evenimentului este:

1. Attachment parenting și co-sleeping – Corina Manole – Consilier pe probleme de somn ale copilului acreditat Institulul Național pentru Somn Blând
2. Disciplina, crizele de furie, plânsul și limitele – Mihai Manole – Psihoterapeut autonom specializat în hipnopza clinică și terapie eriksoniană
3. Provocarea de a crește gemeni sau multipleți – Nina Sofian, Psiholog, Asociația Prematurilor

Și vă mai rețin cu un singur detaliu, la eveniment voi merge cu o colegă de la ONG-ul la care lucrez și anume Fundația Principesa Margareta a României, colegă care vă poate prezenta activitatea noastră ca fundație și cu care, dacă doriți, puteți să completați formularul 2%. Nu te costă nimic să completezi un formular 2%, dar nici nu îți poți imagina ce impact puternic poate avea gestul tău. Fiecare formular înseamnă în medie 73 de lei, bani care ajung la copii din familii foarte sărace. Mai mult de atât, aceste formulare completate la eveniment vor intra la tombola pe care o organizez unde voi extrage un câștigator care poate veni la o ședință de consiliere cu mine, pe orice subiect de parenting care îi macină sufletul .

Sper să ne vedem pe 31 ianuarie ! Eu voi fi acolo sigur !

Articolul Despre parentingul modern – un eveniment unde ne putem cunoaste apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Oana Moraru are 20 de ani experiență în învățământul privat și public. Este fondator și manager al Școalii Helikon, consultant educațional, învățător și profesor.

1. Sistemul actual de învățământ (de stat) pare prea rigid. Cât este adevăr și cât sunt părinții sceptici și temători?

E puțin spus rigid. E învechit, disfunctional și abuziv. Pentru că mediocritatea s-a generalizat, reflexul comun este să ne adaptăm cu toții la ce există deja. Să găsim excepții frumoase. Să vorbim în șoaptă despre dezastru, pentru că ar însemna că lovim în prea mulți oameni. Suntem ca în povestea broaștei care a fiert treptat în oală. Nici nu știm când a survenit sfârșitul; din punctual meu de vedere suntem acum în perioada post-tragedie, când unii și alții încă ne târâm, mai peticim, mai ne facem că nu știm ce se întâmplă.

De ce sunt atât de vehementă? Pentru că politețurile sunt ridicole când o țară întreagă bâjbâie de atâți ani și asistă nepăsătoare la statistici despre 90% copii martori ai unei agresiuni sau umiliri în școală, despre cel mai mare nivel de violență școlară, despre 42% analfabeți funcționali, despre facultăți de carton unde studenții nu știu să scrie românește corect. O spun cu toată responsabilitatea. Suntem 100 de ani în urma țărilor dezvoltate în educație. Avem o școală profund birocratizată, cu o pedagogie după ureche, susținută doar de sistemul de meditații și eforturile individuale ale familiilor, acasă. Și nimeni nu vorbește despre asta pentru că amploarea jenei au făcut ca sistemele de referință calitativă să devină periferice și invizibile.

2. Fiecare părinte își conturează o proprie filozofie de viață care este posibil să nu se suprapună cu sistemul de învățământ actual. Cum să echilibrezi balanța? Cum dezvolți o relație sănătoasă familie-copil-școală?

Părinții români treziți oarecum au o misiune grea. Vor exista mereu duplicitate, dublu standard și concesii în relația familie-școală. Singurul lucru pe care îl pot promite familiilor este că un copil iubit necondiționat acasă, văzut pentru ceea ce este el, apreciat și validat ca om, dincolo de rezultate școlare sau performanțe exterioare, trece mai elegant prin sistem.  E încărcat pe interior și mai greu de rănit. Nu e reactiv. Are o înțelepciune: înțelepciunea și echilibrul omului iubit. Mai mult, părinții trebuie să fie conștienți că fără ajutorul lor, fără educația caracterului întru reziliență, răbdare, ascultare activă și hărnicie, nu există creștere adevărată în niciun sistem, oricât de bun ar fi el.

3. De câtă direcționare, poate chiar împingere de la spate, are nevoie un copil pentru a învăța și de câtă libertate?

Împinsul de la spate este control. E ca și cum telecomanda stă în mâna altcuiva, iar eu, ca identitate, nu exist fără celălalt, superior mie. Expresia ”împinsului de la spate” a apărut ca rezultat al unui sistem care toarnă în copii fără să formeze matca gândirii. Părinții lor au trebuit să preia acasă teme și recuperări de explicații pierdute în clasă – fie din nepriceperea dascălului, fie din stufoșenia programei – și de aici a apărut expresia cu năduf al lui ”eu trebuie să îl împing de la spate, că altfel nu merge!”. Sigur că generații întregi se simt mânate din urmă în sensul că inerției lor carateristice li se așază din spate ambițiile și speranțele parentale. Numai că nepăsarea sau dezangajarea copiilor vine din ora aia în care învățarea se pretinde fără implicarea lor emoțională, pragmatică, personală, fizică și socială. De aici apatia copiilor și agitația ”împingătorilor de la spate”.

Sigur că unii copii trebuie sprijiniți mai mult, iar alții sunt mai siguri și mai autonomi. Sprijinul parental trebuie să existe, din umbră, în sens inspirațional și ocrotitor.

4. Cum descoperim talentele copilului nostru și vocația lui?

Talentele sunt naturale, nu trebuie descoperite. Tot ce e natural iese singur la iveală. Dacă noi nu le vedem adesea este pentru că ne orbesc fricile sau ambițiile de împlinire prin copii. Sau pentru că stăm uneori prea aproape. Prea în ceafa lor, ca să mai prindem vreodată o imagine de perspectivă a adevăratului lor spirit. Fiecare suflet vine pe lumea asta cu o misiune, cu o vocație. Fiecare om este aici ca să crească. Învățarea însăși este un fenomen natural, pe care omenirea l-a instituționalizat și șablonizat din interese pur economice. Talentul copiilor devine vizibil dacă sunt lăsați suficient de autonomi să își construiască vocea proprie. Adică felul în care ei vorbesc cu sine în propriul gând despre lume și viață. Despre ce le face plăcere sau nu.

Talentul iese la suprafață dacă în primii lor ani copiii au avut șansa să fie martorii unor oameni pasionați, entuziaști, care ard ei înșiși în talentul lor. Copiii se contaminează de energia noastră. Dacă noi suntem părinți cu vibrație interioară vie, cu angajament total în ceea ce facem, dacă suntem suficient de jucăuși și creativi, de flexibili și prezenți, este imposibil pentru copil să nu audă glasul propriei vocații.

Cei care rătăcesc în viață au trăit probabil în ape fie tulburi acasă, fie liniștite, sigure și subțirele, fără volburi, fără cascade de inspirație, pasiune și aventură.

Dacă vreți să aflați mai multe despre cum să trasam linia fina dintre libertate si sustinere atunci când vine vorba despre educația copiilor noștri, vă invit să participați la conferința ”Liber la educație sau educație la liber?”, organizată pe 11 iunie. În cadrul conferinței vor veni ca speakeri Oana Moraru, Gyorgy Gaspar și Carmen Lica, iar Special Guest va fi Larisa Petrini. Întregul eveniment va fi moderat de Alice Nastase, redactor-șef al revistei Marea Dragoste-Tango. Mai multe detalii despre eveniment, găsiți aici.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Educatia si linia fina dintre libertate si sustinere (interviu cu Oana Moraru)   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.