Mi-a rămas în minte un mesaj pe care l-am citit cândva și care mi se pare că surprinde atât de bine esența unei legături autentice: „Femeile au nevoie de alte femei în viețile lor care să creadă că sunt minunate. Fără competiție, fără gelozie, fără ură, doar: «Te iubesc, sunt aici pentru tine, cred în tine, vei reuși».” Această energie de susținere și siguranță emoțională este, de fapt, fundamentul oricărei relații reale, fie că vorbim despre prietenie, familie, parteneriate de viață sau terapie. Și de asta avem nevoie și noi, femeile, dar și bărbații.

Ce înseamnă să fii autentic?

Autenticitatea nu e despre a spune orice, oricum. Nu e un soi de sinceritate crudă sau de revărsare fără sfârșit a nemulțumirilor. Autenticitatea reală presupune să fii tu însuți, cu tot ce e în tine, dar cu blândețe. Înseamnă să fii acolo, cu adevărul tău, dar și cu inima deschisă să primești adevărul celuilalt. Înseamnă să asculți, să spui lucruri importante, chiar dacă uneori inconfortabile, dar într-un fel care construiește, nu rănește. Pentru că adevărul spus cu grijă poate fi o punte, nu o sabie.

Prietenia – o relație cu două sensuri

O prietenie autentică nu cere perfecțiune, cere prezență. Cere disponibilitatea de a fi acolo, dincolo de like-uri, reel-uri sau mesaje automate. E despre a asculta cu adevărat și a vorbi sincer. Despre a fi oglindă uneori și umăr alteori. Despre a fi acolo în momentele grele, dar și a celebra împreună momentele bune.

Cum construim relații care contează?

Spune adevărul cu blândețe.
Nu e suficient să fii sincer, contează și cum transmiți. Un adevăr spus cu compasiune poate deschide uși pe care duritatea le-ar fi închis.

Evită competiția.
Relațiile autentice nu sunt niciodată despre cine are mai mult, mai bine, mai repede. Sunt despre bucuria împărtășită și despre susținere sinceră.

Nu hrăni victimizarea.
Ascultarea e valoroasă, dar la fel este și capacitatea de a încuraja. Uneori, cel mai mare act de iubire este să reamintești omului de lângă tine cât de multă forță are în el. Și cât de mult rău își face când stă în loc, în greul lui, fără să pornească această forță din el.

Fii prezentă.
Prezența nu se măsoară în timp, ci în calitatea atenției. Fii acolo cu totul cu inima, cu gândul, cu privirea, cu buna intenție.

De ce contează toate astea?

Pentru că avem nevoie de oameni care ne văd. Avem nevoie de relații! De legături în care nu trebuie să ne ascundem. Pentru că în relații ne rănim și în relații ne vindecăm. Relațiile autentice sunt acele spații rare în care putem respira din nou din plin, putem fi vulnerabili și, în același timp, în siguranță. Asta ne vindecă!

Sursă poza: Becca Tapert @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Relații care vindecă: despre prietenie, adevăr și conexiune reală apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Odihnă. Conectare. Alegeri personale.

Poate că ai avut ani în care ți-ai epuizat energia în goana după „să fie ca la carte”: curățenie impecabilă, ouă roșii vopsite doar în Joia Mare, mâncare cât pentru un regiment. Poate ai simțit și tu acel „trebuie” apăsător care umbrește bucuria. Poate nu era neapărat al tău, cât ți se transmisese din generație în generație ca o rețetă secretă, spusă pe un ton grav, de parcă ouăle roșii vopsite în altă zi ar aduce ghinion cosmic. Ți-o amintești din privirea critică a bunicii, din alergătura mamei cu mătura într-o mână și cozonacul în cealaltă, din expresia aceea faimoasă: „nu ne facem de râs la Sărbători!”. Așa că ai preluat și tu ștafeta: curățenie de muzeu, meniu cât pentru trei sate și ouă vopsite fix la timp, cu o ușoară stare de epuizare festivă. Dar ce-ar fi să schimbi ceva anul acesta? Ce-ar fi ca Sărbătorile să însemne, în primul rând, odihnă pentru tine? O pauză reală, în care să nu te mai simți tras(ă) în toate direcțiile. Poate chiar să fie despre tihnă, despre reconectare cu cei dragi în felul vostru, cu joacă, râsete, povești, cu timp petrecut împreună, nu în stres.

O întâmplare (foarte) personală: despre ouă, tradiții și libertate.

Zilele trecute vorbeam cu cineva din familie care, cu multă convingere, spunea: „Ouăle trebuie să fie roșii și vopsite în Joia Mare, așa se face!” Inițial am zâmbit, dar mi-a trecut pe măsură ce insista mai mult. Am simțit cum se trezește în mine partea aceea care are nevoie să respire adânc și să numere . Să numere mult!  Așa că i-am spus, cu câtă blândețe am putut: „Pentru tine, poate așa e. Pentru tine este important să respecți această tradiție și e ok. Tu vrei să fie așa ouăle pe masă. Noi avem altă nevoie … să le vopsim împreună, să creăm, să ne jucăm, să fim împreună și atât, nu după un trebuie, ci după cum simțim. Și putem să punem în coș, pe masă și ouăle tale și pe ale noastre”.

A urmat o tăcere lungă. Apoi, ceva a înmuiat tonul: „Păi… Hmm… bine, le punem pe toate. Roșii, colorate, cum vreți voi. E important să fim împreună!”

Poate că tocmai asta e frumusețea: când masa e plină nu doar de mâncare, ci și de acceptare. Pe masa noastră de Paște au loc toate ouăle, roșii, albastre, pictate, simple, cu sclipici sau stropite cu aur. Nu că am avea aur ! Pentru că nu e despre reguli rigide. E despre libertatea de a trăi sărbătoarea în armonie cu valorile noastre. E despre a face loc și celuilalt, chiar dacă ne e diferit. Poate mai ales atunci.

Despre limite și libertate în relații.

E în regulă să alegi să nu mergi la toate vizitele. Să spui „nu” dacă un program te epuizează. Să păstrezi un ritual al tău, chiar dacă ceilalți nu îl înțeleg. Și e la fel de important să nu impunem valorile noastre celor din jur. Asta înseamnă iubire matură, relație sănătoasă: să-l vezi pe celălalt așa cum este, nu cum ai vrea tu să fie. Poate că despre asta ar trebui să fie Sărbătorile Pascale: despre acceptare, spațiu, alegeri conștientă. Despre a onora ce contează pentru noi, fără a-i răni pe cei din jur. Despre a face loc și ouălor altfel vopsite și gândurilor care nu se așază mereu în același fel.

Să ne fie sărbătoarea un prilej de liniște, nu de ceartă. De conectare autentică, nu de validare a cine „știe mai bine”. Să ne dăm voie să fim. Și să îi lăsăm și pe ceilalți să fie.

Sursă poza: Hannah Tasker @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Sărbătorile Pascale: între odihnă, conectare și respectarea diferențelor apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Opusul dependenței de relații și de oameni, nu este însingurarea, este conexiunea.

Unul dintre efectele pe termen lung al traumelor este deteriorarea capacității de a te conecta cu alții. Este așa, cumva, pe drumul nostru în viața asta, am învățat că, să te conectezi cu cineva înseamnă să te doară. Conectarea = relație = durere. Și atunci, ce a spus o parte din noi pentru a ne asigura supraviețuirea? ”Pentru a evita durerea, mai bine eviți relațiile. Rămâi pe cont propriu, doar cu tine, și gata, asta e suficient”. Problema e că nu are cum să fie suficient.

Pentru a nu mai avea nevoie de relații, adică de conexiune cu alții, trebuie să amortești sau să blochezi capacitatea de a simți.

Mânați de această dorință de a nu mai simți durere, ridicăm ziduri. Evităm oameni, blocăm intimitatea, investim tot timpul în tot felul de activități mai mult sau mai puțin productive sau sănătoase. Și facem asta, purtând acel gol în noi. Și oricât am face în exterior, noi doar cu noi și pentru noi, nu se va umple golul, nu vom simți efectul în interior. Pentru că nu este despre asta. Faptul că ne menținem singuri, cu această iluzie că ”și în siguranță”, nu înseamnă că nu simțim durerea. Și dacă totuși reușim să nu simțim durerea, adică să blocăm capacitatea de a simți, atunci nu mai simțim nimic … nici fericirea. E un cerc vicios oricum o dai.

Sigur că atunci când ne permitem să simțim și să ne conectăm într-o relație, devenim și vulnerabili. Dar conexiunea profundă și adevărată cu o altă ființă umană nu are cum să aibă loc fără această vulnerabilitate. Și tocmai atunci când ne permitem vulnerabilitatea într-o relație, adică să ne arătăm așa cum suntem cu adevărat – (nu cum ne străduim să părem, ca să ne apărăm) – atunci găsim conexiunea de care avem nevoie. Și atunci devenim de fapt și mai puternici. Și mai plini.

Când suntem deschiși să stabilim conexiuni reale cu ceilalți, de fapt creăm o conexiune cu noi înșine. 

De ce? Pentru că ne lăsăm să fim văzuți și iubiți pentru cine suntem, pentru cum gândim și ce simțim, și așa învățăm că este în regulă să fim exact așa cum suntem. Iar la această iubire de sine autentică și puternică nu putem să ajungem fără a avea relații cu alții. Dacă nevoia noastră umană de bază este să avem relații, atunci cea mai importantă parte a vindecării rănilor noastre emoționale este tocmai să ne permitem să ne deschidem din nou. Până la urmă și rănile tot în relație cu alții s-au produs, tot în relație cu alții se pot vindeca. În fiecare dintre noi există această nevoie arzătoare de a fi iubiți așa cum suntem. Important este să găsim oamenii potriviți să o facă, deschiși să se conecteze cu noi cei reali și să se arate pe ei, cei reali, cei de dincolo de ziduri.

Sursă poza: Jude Beck  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Nevoia de a avea relații este o nevoie umană de bază, nu un semn de slăbiciune apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.