„Unii oameni înfometați după afectivitate dezvoltă fixații asupra mâncării, în încercarea de a înlocui hrana emoțională cu cea fizică. Probabil pentru că acest lucru nu este posibil, satisfacția nu va fi niciodată totală”. – Jasmin Lee Cori 

Nevoia de a umple un gol este o expresie pe care o aud des în cabinet. Și o înțeleg foarte bine. Unii specialiști o numesc ”gol de atașament”. Cred ca este o descriere foarte bună. E un gol pe care nu poți să îl umplii, de aceea devine și o compulsie, pentru că nu are cu adevărat rezultatul dorit. Nu de puține ori, în generațiile trecute, nevoile emoționale nu erau cunoscute și împlinite. În schimb, multe erau despre a mânca. Iubirea însemna să ai mâncare pe masă. Sarbâtorile erau despre ciunșpe feluri de mâncare. Vorba unei cliente, ”mama și acum gătește de parcă vine sfârșitul lumii și ne prinde nemâncați”. Nu este deloc greu ca într-un astfel de context să asociezi iubirea cu mâncarea. Și astfel, când îți este ”foame de iubire” să te duci inconștient către mâncare. Nu potolește durerea. O iei de la capăt. Până înveți că există și alt drum.

Și atunci, ce ai putea să faci dacă acest gol nu se poate umple?

Să procesezi suferința produsă de acest gol, să construiești pe lângă el și astfel ”golul” se va simți mai mic. Exemplific adesea asta clienților mei. Folosesc o piatră adusă din Grecia … albă, compactă, rotundă. O așez pe rând pe un post-it, pe telefon, pe o agendă mică și pe o agendă mai mare. Piatra rămâne aceeași. Perspectiva, nu. E la fel ca în doliu. Așa este și cu procesarea doliului când pierdem pe cineva drag sau ceva drag. Pentru că, și când vine vorba despre acest gol avem de procesat o pierdere veche, pierderea celui care nu a fost acolo să avem de cine să ne atașam într-un mod sănătos … nu din supraviețuire.

De ce vorbesc despre procesarea acestui gol?

Pentru că în corpul nostru este înregistrată toată informația experiențelor noastre trecute. De aceea se simte golul (lipsa din trecut) și în prezent. Doar atunci când suntem în contact cu noi, cu adevărul nostru, cu emoțiile noastre, cu durerea noastră, vom fi și cu vitalitatea noastră. Atunci putem să modificăm acest mecanism inconștient. Pentru că nu putem să schimbăm ceea ce nu cunoaștem sau nu recunoaștem și nici ceea ce nu ne lăsăm să trăim.

Sursă poza: Artem Labunsky @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Mâncatul compulsiv nu este despre foame … ci despre foamea de iubire apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Copiii au nevoie să fim atenți la ce se întâmplă în ei!

Au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. Să îi înțelegem, să fim acolo, lângă ei, prezenți cu sufletul deschis. Să simtă că îi acceptăm cu toate ale lor, că îi iubim și când sunt la dungă și cu siguranță și când nu sunt. Să știe că se pot baza pe noi exact când le este mai greu. Și când le este greu cu ceva, se vede clar în comportamentul lor.

Știu, sunt situații în care pur și simplu par de neînțeles. De neînțeles în termenii noștri. Se trântesc și plâng prin magazine și aeroporturi. Smulg jucăriile din mâinile copiilor. Își împing frații. Le spun prietenilor preferați că nu mai vor să le fie prieteni dacă nu se joacă cum vor ei. Insistă să aranjeze o jucărie într-un anume fel și asta are prioritate în fața oricărui alt demers. Cer să poarte pantaloni de trening indiferent de ocazie. Iau note mici deși au stat cu orele cu ochii în caiet. Refuză să meargă la școală. Mănâncă prea mult sau deloc. Dar adevărul este că, dacă putem să privim viața din perspectiva lor, vom descoperi suficientă logică în comportamentele pe care le au. Ei reacționează.

Ce trebuie să facem este să ”intrăm” în mintea copiilor.

Să aflăm ce se întâmplă cu ei. Ce îi face să aibă aceste comportamente? La ce reacționează de fapt? Știu, comportamentul poate părea nejustificat, uneori. Pentru că asta e ceea ce vedem cu ochii. Adevărul este că au o justificare pentru orice. Ei reacționează în funcție de experiențele anterioare, în funcție de percepțiile lor despre lume sau ca un strigăt de atenție la nevoile care nu au fost îndeplinite. Dacă suntem suficienți de atenți să îi ”citim”, putem să venim în întâmpinarea acestor „dureri”.

Gabor Mate evidenția asta foarte clar și amuzant în prelegerea intitulată ”How emotions affects our cognitive functioning”:

”Când copiii se închid emoțional, au dificultăți în a învăța, în special din experiențele negative. Așa că repetă aceleași lucruri din nou și din nou și în ciuda consecințelor negative, ei nu învață nimic din asta. Și atunci adultul devine exasperat ”I-am spus de o mie de ori să nu mai facă asta și el tot o face”. Și răspunsul potrivit este: ”Dacă i-ai spus de o mie de ori și el încă o face, cine are o problemă de învățare aici?”. 

Data viitoare când veți vedea un comportament catalogat ca fiind ”greșit”, încercați să aflați ce vrea de fapt să vă spună. 

Poate este obosit sau plictisit. Poate îi este dor de cineva. Poate are nevoie de atenție sau este speriat de ceva. Poate îi lipsește ceva fundamental. Poate se simte neiubit și neînțeles. Poate, cândva, ceva i-a blocat capacitatea de a rămâne concentrat pe sarcină. Poate a trăit o experiență copleșitoare. Poate se simte singur într-o lume care îl sperie.

Copiii au nevoie de noi! Au nevoie ca noi să fim acolo cu empatie, înțelegere, încredere și răbdare. Au nevoie să știe că pot conta pe noi. Că îi luăm în serios când par iraționali și manifestă comportamente nedorite de cei din jur … de fapt, atunci au cel mai mult nevoie de noi! E strigătul lor de ajutor. Să îi ascultăm!

Sursă poza: Caroline Hernandez @ Unsplash

Articolul Copiii au nevoie să fim atenți la ce se întâmplă în ei! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Există copii alintați, când îi iubim și îi dezmierdăm și copii răsfățați, când suprasatisfacem dorințele lor.

Până în 3 ani … ai copilului, eu nu vorbesc despre copii răsfățați, ei încă nu știu cum e cu autoreglajul emoțional. Au nevoie de timp să își dezvolte această capacitate, și de prezența, susținerea și exemplul părinților pentru a învăța exact ce să facă. Iar ținutul în brațe, mângâierea, cuvintele frumoase, respectul, aprecierea, iubirea necondiționată, evitarea pedepselor și recompenselor, nu va face un copil să fie răsfățat. Îl va face să se simtă iubit, văzut, auzit, validat, acceptat … iar de asta avem în fapt nevoie toți.

Cum se manifestă copiii răsfățați?

– te înțelegi greu cu ei, pentru că nici nu te ascultă când le vorbești;
– îl rogi ceva și îți întorc imediat spatele;
– se plâng des și oricum sunt de cele mai multe ori nemulțumiți;
– rar sunt recunoscători pentru ceea ce au;
– caută foarte multă atenție;
– vor ca tot timpul să se facă așa cum cer ei și se supără dacă nu li se face pe plac;
– nu se joacă singuri (aici mă refer la copiii care au peste 4 ani);
– cer în permanență ajutor pentru sarcinile pe care le pot face singuri;
– doresc să fie lăudați sau recompensați pentru orice fac;
– sunt foarte dependenți de părinți (sau figura reprezentativă pentru ei);
– manifestă reacții exagerate când trăiesc situații frustrante, dar normale (devin agresivi dacă un copil le ia jucăria, țipă dacă pierd la un joc etc).

Acum, unele dintre cele de mai sus, cu o frecvență redusă, sau cu un răspuns pozitiv în urma explicațiilor voastre, intră totuși în capitolul normalitate mai ales dacă vorbim de copii de 4-6 ani. 

De ce ajung copiii să fie răsfățați?

– nu există reguli clare;
– nu sunt stabilite limite;
– nu există consecvență în aplicarea și respectarea regulilor și limitelor;
– este prezentă o permanentă teamă de gura lumii; 
– este prezentă o permanentă teamă de copil atunci când plânge sau are o criză de furie, așa că se cedează în fața comportamentului. Exemplu pentru ultimele 2 care ”merg bine” împreună: copilul vrea o înghețată când a plecat din parc, deși nu a mâncat cina încă și regula este desert după masă, refuzați să îi luați, el face o criză, voi cumpărați înghețată numai să tacă și să nu vă facă de rușine în parc.

Recomandări:

– stabiliți reguli și limite adaptate vârstei și dezvoltării copiilor;
– implicați copiii în crearea lor, pentru a încuraja participarea și dezvoltarea responsabilității;
– încercați să faceți o diferență între nevoile copiilor și dorințele lor. Fiți atenți să impliniți nevoile, este absolut în regulă să nu satisfaceți toate dorințele copiilor.
– fiți consecvenți în aplicarea regulilor și limitelor;
– implicați copiii în activitățile casei, astfel vor înțelege că este parte și din responsabilitățile lor;

– lăudați-i, mai ales atunci când observați o mică evoluție în comportament, de exemplu de data asta au zis ”te rog”, ”au pus șosetele la spălat”, ”au strâns masa” etc. Lauda pe o schimbare de comportament vine să întărească comportamentul pozitiv. Un mic secret, dacă îi lăudați tot timpul, pentru absolut orice, se va pierde din impactul laudei. 
– lăsați-i să aleagă atunci când este posibil asta și explicați-le când ceva nu se poate negocia și mai ales de ce (exemplu: ”poți să alegi dacă te încalți cu adidașii sau sandalele”, ”nu e negociabil să rămâi acasă azi, vei merge la grădiniță și eu la muncă”). Acum, dacă aveți bunici la colțul blocului și vreți să apelați la ei, e deja altă discuție . Este important pentru copii să înțeleagă până unde pot negocia și unde nu se poate negocia.
– încercați să rămâneți calmi în momentele tensionate, sunteți un exemplu pentru ei.

Nu uitați răsfățul nu vine din prea multă iubire, vine din lipsa regulilor, limitelor și a consecvenței. Și fiți încrezători în copiii voștri și propriile lor forțe!

În cadrul Programului ÎMPREUNĂ vom discuta într-o sesiune dedicată special acestui subiect, exact cum să punem limite și reguli care să ne ajute să avem un mediu sigur și susținător pentru copil, dar și o relație stabilă și bazată pe încredere.

Detalii despre program și înscriere găsiți în articolul special dedicat acestui program.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Răsfățul nu vine din prea multă iubire, vine din lipsa regulilor, limitelor și a consecvenței   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Poate ați fi tentați să vă întrebați ”De ce Dumnezeu e nevoie de o carte cu exemple de jocuri?”. Vă spun eu, pentru că, din păcate, pentru mulți adulți jocul nu mai este ceva natural. Poate vă sună și vouă cunoscută situația în care învârți pe podea mașinuța dată de copil și în timp ce el se joacă cu tine, tu te pierzi deja în gânduri.

Lawrence J. Cohen este un psihoterapeut specializat în jocul copiilor, terapia prin joc și parentaj sau parenting sau cum s-o spune. De curând a fost și în România și a vorbit părinților despre limite, conectare, atenție, empatie, conflicte, încredere, emoții, toate îmbinate cu jocul ca mijloc de reglare.

Cohen ne îndeamnă ca fiecare activitate pe care o facem cu copilul nostru să fie transformată într-un joc.

Jocul te salvează! Sincer! Fie că îți este greu să îl dai dimineața jos din pat, cum pățesc eu, de m-am tranformat în mama-macara și duc băietul în brațe până în cealaltă cameră, timp în care mă plâng de cât de greu e fiindcă a mâncat pietre. Și el râde. Fie că faci cumpărăturile, îl speli, pregătești masa, faci curat, strângi rufele și tot așa. Noi facem asta de multă vreme, și mă ajută să și termin activitățile astea casnice necesare, dar în același timp să petrec timp cu David, Avem jocurile noastre pentru orice am avea de făcut.

Cartea ”Rețete de jocuri. De ce și cum să te joci cu copilul tău” este structurată în 15 capitole cu teme diferite:

Capitolul 1. Valoarea jocului în conduita părintelui

Capitolul 2. Alăturaţi-vă copiilor în lumea lor

Capitolul 3. Crearea unei legături

Capitolul 4. Să încurajăm încrederea în sine a copilului

Capitolul 5. Mersul pe firul râsetelor

Capitolul 6. Învăţaţi să vă hârjoniţi

Capitolul 7. Suspendarea realităţii: inversarea rolurilor

Capitolul 8. Întăriţi puterea fetelor şi stabiliţi conexiunea cu băieţii

Capitolul 9. Lăsaţi-vă călăuziţi de copil

Capitolul 10. Preluaţi conducerea (la nevoie)

Capitolul 11. Învăţaţi să iubiţi jocurile pe care le detestaţi

Capitolul 12. Acceptaţi sentimentele puternice (ale lor şi ale voastre)

Capitolul 13. Să regândim disciplinarea

Capitolul 14. Rezolvaţi rivalitatea între fraţi prin joc

Capitolul 15. Încărcaţi-vă propriile baterii

Prin joc intri în lumea copilului și îi permiți lui să intre în a ta. Vă distrați mai mult cu copiii și ei își vindecă din răni sau își întăresc abilități de care au nevoie ulterior în viață. Și veți afla cum să deveniți parteneri de joacă și de viață ai copiilor voștri.

„Faptul că, în joc, copilului mai mic i se acordă rolul cu putere mai mare îi întărește încrederea în sine.”

Ca și alte cărți pe care vi le-am recomandat în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” și aceasta vă poate duce cu un pas mai aproape de voi înșivă și de copiii voștri.

Articolul ”Rețete de jocuri. De ce și cum să te joci cu copilul tău” – Lawrence J. Cohen – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Copiii greșesc din necunoaștere, nu din intenție, iar disciplinarea ar trebui să presupună în primul rând formarea, instruirea și educarea copiilor, într-un sens pozitiv. Când pedepsim, criticăm, amenințăm, ne folosim de fapt de emoții ca frica, rușinea, suferința, pentru a produce comportamente pozitive. Nu merge așa. Cu rău nu produci bine. Niciodată!

Printre cele mai des întâlnire reacții cu impact negativ pe termen lung sunt pedepsele, critica excesivă, reproșurile, cicăleala, amenințările, pedepsele abuzive, lipsa de consecvențã, lipsa feedback-urilor pozitive și negarea emoțiilor copiilor.

Când pedepsim, amenințăm, criticăm, reproșăm, de fapt îi penalizăm pentru comportamentele inadecvate pe care le au.

Pedepsele duc la stimă de sine scăzută, anxietate și vină. Pedepsele au un efect imediat, dar temporar. Nu elimină motivul unui comportament nedorit și nu îl face pe copil să înțeleagă cu adevărat cum se poate face altfel. În schimb, pe termen lung, pedepsele sădesc în sufletul copilului frică, nesiguranță, umilință și resentimentele.

Ce se poate face altfel, în loc de a pedepsi, este exprimarea consecințelor unui comportament.

Este indicat ca exprimarea consecințelor să fie legată de comportamentul copilului, nu de modul lui de a fi. Nu judecăm, nu etichetăm și nu jignim copilul. Este important și să îi explicăm ce poate să facă altfel și să îl asigurăm că este iubit și apreciat indiferent de comportamentele pe care le are. Și din curiozitatea sau neîndemânarea firească este imposibil să nu greșească niciodată.

Disciplinarea pozitivă presupune concentrarea pe comportamentele pozitive ale copilului, stabilirea şi impunerea regulilor în comportamentul copilului, stabilirea limitelor şi monitorizarea comportamentelor.

Și mai clar, cum poți să abordezi pozitiv comportamentele neadecvate ale copiilor?

–        Învață-i cum să construiască o relație frumoasă cu colegii lui, cum să colaboreze cu ei;
–        Învață-i cum să își controleze agresivitatea, să înțeleagă de unde vine de fapt;
–        Învață-i să fie atenți la ei înșiși și încrezători în ei;
–        Învață-i să ofere sprijin celor din jur și să primească sprijin la nevoie;
–        Învață-i să fie independenți și încrezători în forțele proprii;
–        Învaţă-i să fie atenți la ceea ce fac şi la consecinţele actelor lor;
–        Învaţă-i să fie prietenoși şi să înţeleagă sentimentele celor din jur şi în primul rând pe ale lor.

Și cum poți să reacționezi pozitiv la comportamentele neadecvate ale copiilor?

–        Pune limite!
–        Oferă îmbrățișări.
–        Stabilește o pauză (pauză pentru copil sau pauză pentru adulți)

Să nu uităm nici că au nevoie de limite. Într-o lume plină de necunoscut, limitele creează siguranță. Copiii au nevoie de limite impuse cu claritate și iubire în funcție de capacitățile vârstei lor. Limitele sunt importante pentru copii, încă de mici, pentru a înțelege regulile lumii, ale naturii și ale relațiilor cu ceilalți.

Și copiii și adulții au nevoie de iubire chiar și atunci, mai ales atunci, când trec prin situații dificile sau au comportamente care nu sunt acceptate de cei din jur. Îmbrățișarea copiilor îi ajută să se conecteze cu adulții și să se simtă iubiți.

Când copiii se comporta inadecvat și mai ales când devin furioși le puteți acorda o pauză, de exemplu să stea pe un fotoliu pentru a se calma, departe de situația generatoare de conflict. Este foarte important ca adultul să rămână aproape, pentru a nu se resimți ca un abandon sau respingere când copilul face ceva greșit.

Pentru adulți pauza poate însemna îndepărtarea de locul situației conflictuale și explicarea copiilor că are nevoie de câteva minute pentru a se liniști. Încercați să fiți blânzi când faceți această mișcare, dar sinceri și direcți. Este important să gestionați cu înțelepciune această pauză pentru a nu crea copilului senzația că fugiți de el când este ”rău”. Pe de altă parte dacă simțiți că se declanșează taifunul în voi, e clar timpul pentru o pauză.

Sursă poza: Patrick Fore @ Unsplash

* Articolul conține informații din ”Metodologia de lucru pentru dezvoltarea competențelor sociale și emoționale ale copiilor de vârstă școlară mică” elaborată de psiholog Cristina Buja și psiholog Oana Alexandra Budiș.

Articolul Cum poți să abordezi pozitiv comportamentele neadecvate ale copiilor? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În literatura de specialitate veți întâlni mai multe tipuri de clasificări. În lucrul cu părinții m-am axat pe 4 stiluri parentale diferite pe care le-am regăsit în parcursul meu profesional de 11 ani și în viața de zi cu zi: stilul sever, permisiv, nepăsător și antrenor. Niciun părinte nu este 100% într-un stil și străin total de alt stil, dar dacă analizați cu atenție veți vedea care stil vă este mai caracteristic.

Să le luăm pe rând și să analizăm și impactul asupra copilului:

Stilul sever:

Este stilul cunoscut bine de noi, pe pielea noastră, pentru că mulți am fost crescuți de părinți care:
– impun reguli fără a exista explicații și nici posibilitatea de a fi negociate (”așa zic eu”, ”eu decid, tu doar faci”);
– nu permit să fie întrebați ”de ce” și cu atât mai puțin să le fie puse la îndoială deciziile;
– aplică pedepse, de multe ori și corporale și asta fără prea multe explicații (pe principiul: nu e bine să umbli la priză – ai umblat – ți-a dat o palmă și o pedeapsă – atât);
– au foarte mari așteptări de la copii, mai mult, trăiesc prin realizările copiilor;
– critică, jignesc, acuză, insultă, reproșează;
– manipulează pentru a obține ce vor de la copii;

– amenință cu retragerea iubirii (dacă nu faci cum vreau eu nu te mai iubesc, dacă mă superi nu mai vorbesc cu tine etc);
– nu manifestă afecțiune, fiindcă văd afecțiunea ca pe un semn de slăbiciune (principiul ”pup copilul în somn să nu i se urce la cap”)
– nu le vorbesc copiilor despre emoții și nu le permit manifestarea celor pe care le consideră negative (”băieții nu plâng”,” hai că nu ai nimic, nu mai plânge, doar te-ai zgâriat puțin”, ”ți-am zis să nu te joci cu X, ai meritat palma” etc);
– sunt furioși, irascibili, închiși, triști, fără poftă de viață.

Cum sunt copiii crescuți de părinți severi?

– au o mare lipsă de încredere în propria persoană venită din lipsa exercițiului de a decide și din experiența de a li se impune absolut tot ce fac și din lipsa afecțiunii;
– sunt incapabili de autodisciplină și predispuși să intre în relația de adulți cu persoane care le vor domina și le vor trasa parcursul;
– au abilități sociale slabe, își fac cu greutate relații de prietenie sincere și profunde.

Stilul permisiv:

Este stilul pe care sunt expuși să îl adopte mare parte dintre adulți de azi, crescuți de părinții severi de ”ieri”. Sunt părinți care:
– impun foarte puține reguli, când nu lipsesc deloc, și oricum nu sunt foarte stricte;
– oferă libertate foarte mare copiilor de a lua propriile decizii, uneori fără un ghidaj;
– au un nivel de toleranță foarte ridicat, vor răspunde la întrebarea ”de ce” chiar dacă este pusă a 29 oară și părintele mai are puțin și leșină;
– ignoră comportamentele nedorite ale copiilor, preferă să nu vadă că scuipă pe jos, în loc să îi învețe să nu o mai facă;
– se tem de copiii lor, sunt intimidați de ei;
– au așteptări mici de la copii în ceea ce privesc comportamentele și realizările;

– sunt salvatorii copiilor când apar situațiile de criză, rar îi lasă să se descurce singuri;
– se plâng în fața copilului de cât de greu le este sau îi cicălesc permanent pentru a obține ce vor;
– manifestă foarte multă afecțiune față de copil, dar o condiționează (transmit indirect mesajul ”te iubesc când ești bun și ascultător);
– sunt instabili (foarte calmi și permisivi, dar explodează dacă li se ating limitele);

Cum sunt copiii crescuți de părinți permisivi?

– au încredere în propria persoană și își formează un mod propriu de a gândi pentru că au fost lăsați să gândească;
– întâmpină dificultăți în dobândirea autonomiei și independenței (pot rămâne dependenți de părinți și la vârsta adultă);
– sunt lipsiți de autodisciplină;
– au abilități sociale slabe, sunt nesiguri și neascultători, se adaptează cu greutate regulilor societății;

Stilul nepăsător:

– nu impun limite pentru că sunt pasivi;
– sunt nepăsători și neglijează nevoile copiilor (uneori se ajunge chiar la abuz când nu satisfac nici nevoile de bază);
– pasează autoritatea tutelară către altcineva (bunica, mătușa, vecina, fratele/sora mai mare etc);
– au foarte puține cerințe și așteptări de la copil;
– nu recunosc realizările și performanțele copilului; nu îl văd;
– în locul afecțiunii și a timpului petrecut împreună oferă cadouri sau libertatea deplină în fața televizorului sau timpul nemăsurat petrecut pe undeva cu prietenii;
– sunt instabili și extrem de preocupați de propria persoană.

Cum sunt copiii crescuți de părinți nepăsători?

– au o mare lipsă de încredere în propria persoană, emotivi, retrași, nu se văd nici ei cum nici părinții nu i-au văzut;
– au dificultăți în a se implica și adapta în orice domeniu (școală, relații de prietenie, muncă, relații intime);
– se implică în situaţii periculoase şi sunt predispuşi spre un comportament delicvent la maturitate.

Stilul antrenor:

– stabilesc limite și reguli clare; negociază acolo unde se poate cu copilul;
– explică clar și detaliat și oricând este nevoie care sunt motivele pentru care s-au stabilit aceste reguli;
– sunt flexibili, dar consecvenți în tot ce înseamnă reguli ce țin de binele fizic și psihic al copilului;
– le permit copiilor să ia propriile decizii, să aibă un punct de vedere, să aibă opțiuni;
– când apar comportamentele nedorite la copii, folosesc aceste ocazii ca pe o oportunitate de învățare;
– nu se tem de copiii lor sau de exprimarea emoțiilor dureroase;
– respecta nevoile și dorințele copiilor și fac o diferență clară între ele;
– sunt pozitivi în relația cu copilul, relație pe care o formează pe o bază solidă de respect reciproc;
– oferă iubire necondiționată și pun accent pe dezvoltarea emoțională a copilului lor;
– sunt calmi, deschiși, blânzi și optimiști.

Cum sunt copiii crescuți de părinți antrenori?

– au foarte multă încredere în propria persoană, se valorizează și se prețuiesc așa cum a făcut-o și părintele;
– au abilități sociale foarte dezvoltate și capacitatea de autodisciplină;
– se adaptează foarte bine la orice mediu și învață cu rapiditate lucruri noi.

Îmi place să cred despre mine că am ajuns în stilul antrenor. Știu că am stat o vreme destul de lungă în stilul permisiv din dorința de a-mi vedea veșnic copilul fericit, ceea ce este absurd, pentru că inconștient nu îi permiteam să își simtă durerea. Pentru că durerea lui de copil era și durerea mea de copil și eu nu știam ce să fac cu asta. Sunt în schimbare și într-un proces conștient de a fi un model sănătos pentru copilul meu.

Încă lucrez la mine și mai ales la rănile mele pentru a putea să delimitez copilul meu interior de copilul pe care îl cresc și lucrez să îl accept așa cum este și să îl ghidez să devină cea mai bună variantă a sa.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Stiluri parentale si impactul asupra copiilor apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dezvoltare fizică:

Au loc în continuare creşteri în înălţime şi greutate. Se dezvoltă sistemul osos şi muscular, crescând forţa musculară, precizia şi viteza motrică. Se intensifică calcifierea osăturii mâinilor şi se întăresc articulaţiile fiind un plus pentru învăţarea scrisului.

Pentru mulți dintre ei există o creștere a poftei de mâncare.

În ceea ce priveşte sistemul nervos, cresc lobii frontali care ajută la organizarea şi dezvoltarea legăturilor funcţionale implicate în citire şi scriere.

Dezvoltare cognitivă:

În această perioadă se va dezvolta sensibilitatea tactilă, vizuală şi auditivă. Au nevoie de toate în același timp !

Din punct de vedere intelectual are loc un salt în procesul gândirii, concretizat în apariţia operaţiilor logice. Fantezia infantilă se transformă în gândire logică şi are loc înțelegerea relaţiilor cauză – efect.

Crește capacitatea de a fi atent, dar există încă fluctuații. În general copilul de 6-7 ani nu va fi atent în cadrul unei activităţi, mai mult de 25-30 de minute.

Devine mult mai stabilă și clară percepţia spaţiului şi al timpului. Acum un copil poate aprecia corect durata de desfăşurare a evenimentelor.

La vârsta şcolară mică predomină memoria mecanică, cea involuntară şi cea de scurtă durată. Toate procesele memoriei înregistrează salturi evidente. Şcolarul poate învăţa şi memora uşor tot ceea ce i se oferă, aşa cum învaţă să meargă, să vorbească.

Limbajul copilului se modifică şi se îmbogăţeşte. Progresele evidente se înregistreză în ceea ce priveşte debitul verbal şi cel scris pe măsură ce se aproprie de sfârşitul clasei a –IV-a.

La vârsta şcolară mică elevul va fi un mare amator de basme, povestiri şi jocuri. Imaginaţia reproductivă îl va ajuta să înțeleagă atât timpul istoric al evenimentelor cât şi raportul dintre acestea.

Copiii de 6-9/10 ani sunt foarte energici și au imaginația dezvoltată. Reușesc să învețe mai ușor și mai rapid dacă procesul este defalcat pe pași astfel încât să poată avea satisfacția fiecărui pas realizat. Este important să le oferiți feedback pozitiv și încurajări pentru că sunt într-o perioadă în care sunt sensibili la critică. Este important ca activitatea pe care o efectuează să aibe sens pentru ei, așa că au nevoie să li se explice scopul activităților.

Dezvoltare comportamentală:

Viaţa emoţională a micului şcolar devine mai echilibrată şi apare sentimentul datoriei. Imitaţia adultului, dorinţa de a demonstra ca nu mai este mic, devine o cale de socializare afectivă (manifestă acte de curaj intrând într-o încăpere fără lumină, când se loveşte afirmă că nu îl doare etc).

Copiii devin mai selectivi în alegerea prieteniilor fiind întâlnită des expresia „cel mai bun prieten”. La această vârstă sunt întâlnite frecvent certurile, mai ales la nivel verbal. În cazul băieţilor apar şi implicaţii fizice, în funcţie de intensitatea certurilor şi de temperamentul celor implicaţi. În timpul anilor de şcoală, relaţiile sociale ale copiilor devin tot mai importante. Interesul lor crescut pentru legarea de prietenii este un semn al independenţei. Lumea lor se extinde. Ei invaţă despre cum gândesc, ce cred și cum se comportă ceilalţi.

În a doua perioadă a ciclului primar, copiii manifestă interes pentru cunoştinte, “demască” mai rar pe cei care încalcă regulile de comportare, folosesc tehnici intelectuale de învăţare, prezintă o atracţie pentru jocurile de competiţie şi o conturare treptată a mentalităţii realiste şi cu destrămarea credulităţii naive.

Dezvoltare emoțională:

Fiți atenți! Încep să depășească fixaţia afectivă pe care o au față de unul dintre părinți. La începutul acestei perioade este încă cumva ambivalent afectiv: și atașat de părinte și în căutare de independență. Se observă o mai mare stabilitate în manifestarea emoțiilor și exprimarea dorințelor.

Crește capacitatea de a înțelege emoții mai complexe, cum este rușina, mândria, datoria, empatia. Înțelege mult mai bine și emoțiile altor și de aici observăm și tendința de a judeca reacțiile oamenilor în anumite circumstanțe.

Se dezvoltă capacitatea de a ”ascunde” emoțiile care ar fi putut fi văzute cu un impact negativ.

Acest articol este realizat la invitația Minimarțieni, în cadrul campaniei ”Zi de zi, pas cu pas, până va crește mare” prin care ajută părinții să crească copii sănătoși.

Citește și:
Copilul intre 1-3 ani – repere ale dezvoltarii fizice, cognitive, comportamentale si emotionale

Copilul intre 3-6 ani – repere ale dezvoltarii fizice, cognitive, comportamentale si emotionale

Sursă poza: Ben Wicks @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copilul intre 6-9 ani – repere ale dezvoltarii fizice, cognitive, comportamentale si emotionale apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

” am realizat că am mulți cititori cu copii pe undeva pe lângă David . Asta judecând după mesajele nerăbdătoare să apară următoarea categorie, copilul intre 3-6 ani. 

Dezvoltare fizică:

În perioada de vârstă preșcolară, creşterea este mai lentă, dar cu detalii semnificative. În lungime crește cu aproximativ 6-8 cm pe an, iar în greutate cu aproximativ 2 kg pe an. Ca repere, la 6 ani copilul are în jur de 116-120 cm înălţime şi aproximativ 22-23 kg.

Ce am observat și iar este cât se poate de normal, se modifică configuraţia corpului. Știți burtica aceea în față și fundul înapoi la copii mici, de îți vine să îi muști de ambele părți? Dispar. Se schimbă și structura musculară, descreşte ponderea ţesutului adipos și destul de mulți copii par lungani și slăbănogi. Și structura feței se modifică. Pe la 6 ani copilul arată ca un adult în miniatură, relativ proporţionat.

Copilul merge fără probleme, urcă şi coboară scările, manevrează cu relativă abilitate obiectele. Mulți copii devin titirezi sau iezi pe adrenalină, cum îi spun eu mândrului. Depinde foarte mult și de temperamentul fiecărui copil. Grădinița îi ajută să mai controleze din nevoia permanentă de mișcare, dar ea tot există.

Abilitățile motrice sunt sigure și precise undeva după vârsta de 4 ani. Învață să mănânce singuri. Să se dezbrace și să se îmbrace singuri. Se spelă pe mâini când intră în casă și înainte de masă. Merg singuri la toaletă și altele. Devin din ce în ce mai independeți, își dezvoltă autonomia și capătă acuratețe în deprinderile formate.

Dezvoltare cognitivă:

Au un limbaj activ, tot mai îmbogățit de la an la an. Comunică cu cei din jur prin propoziţii şi îşi exprimă dorinţele. Nu vă așteptați totuși ca la 3 ani să vorbească în propoziții complicate. Spre 6 ani învaţă să pronunțe corect fonetic şi gramatical. Și turuie cu întrebări în toată această perioadă, de la ”De ce?” la ”Ce înseamnă asta?”. Eu sunt la a doua parte Nici nu știam că există!

Sunt foarte receptivi la a învăța cuvinte noi pe care le repetă pentru că se mândresc. Învață ușor și cuvinte urâte . Înțeleg și înmagazinează sensul propriu al cuvintelor, dar nu înțeleg sensurile figurate. De exemplu ”Ți-a mâncat pisica limba?”, când a fost întrebat asta de o vânzătoare ”drăguță”, David s-a uitat speriat la mine ”Pisicile mănâncă limbi de oameni?”.

Limbajul este puternic influenţat de mediul în care trăiesc. Veți observa cum folosesc clişeele verbale ale adulţilor. Sunt super amuzanți. Devin varianta noastră în miniatură. Asta îmi amintește de David la magazin, unde a văzut cipsuri, eu am apucat să îi spun doar că sunt nesănătoase și el a răspuns ”Adică, în niciun caz nu îmi iei, asta ai vrut să zici?”. Exact asta voiam să zic.

Imaginația lor explodează. Este perioada de vârstă în care se adaptează la jocuri complexe și inițiază jocuri complexe, își ”crează” tot felul de personaje și povești. De multe ori prin jocuri își expun și procesează durerile. Este un bun echilibru psihologic. Cooperează mult mai bine cu alţi copii, își fac prieteni, acceptă să împartă jucăriile, învaţă să-şi aştepte rândul la un joc.

Încă persistă egocentrismul în gândire. Veți vedea că încă raportează totul la propria persoană și cred că tot ce îi înconjoară este pentru ei sau are legătură cu ei.

Dezvoltare comportamentală:

Spre 4 ani veți observa o schimbare în comportamentul copilului. Crizele de furie sunt tot mai rare. Nu dispar pentru totdeauna. Să fim serioși, cunosc și adulți care au crize de furie așa ca David, la aproape 5 ani ai lui. Dar se diminuează considerabil și pot fi mai ușor de gestionat datorită capacității copilului de a exprima ce simte și de a înțelege ce îl frustrează … dacă am lucrat la asta.

În această perioadă are loc conturarea multor componente ale personalităţii care va fi influențată de dezvoltarea conştiinţei de sine şi a identităţii de sine. Vorbim aici de realizarea apartenenței la sex, simțul proprietății asupra obiectelor, apartența la un grup (inițial familia, apoi grădinița), identificarea cu părinții etc.

Jocul rămâne activitatea fundamentală la vârsta preşcolară. Jocul este cel care susţine dezvoltarea psihică a copiilor, prin antrenarea motorie, senzorială, intelectuală şi afectivă. Copii descoperă că pe plan imaginar îşi pot satisface orice dorinţă sau să se transpună în orice situaţie și asta îi poate ajuta foarte mult în gestionarea emoțiilor dureroase.

Dezvoltare emoțională:

În această perioadă, copiii reușesc să perceapă lumea ca pe o realitate din afara lor. De exemplu, părinţii nu mai sunt văzuți doar ca niște persoane care îndeplinesc dorinţele lor, ci au propriile nevoi, cerințe, dureri și plăceri.

Încă manifestă teamă de separare când se despart de persoanele semnificative din viaţa lor, mai ales în situaţii dificile pentru ei (de exemplu când schimbă grădiniţa, sau se schimbă educatoarele, sau când dorm în altă parte decât acasă).

Între 4-5 ani unii copii trec printr-o perioadă de diminuare a poftei de mâncare. Mie mi-a luat ceva până m-am calmat cu asta. Diminuarea are loc fie datorită monotoniaei regimului alimentar sau din cauza unor tensiuni afective. 

Începând cu 3 ani copiii încep să vorbească despre propriile emoţii. Este foarte important și exemplul nostru și suportul pe care îl oferim. Ei pot identifica emoțiile de bază (furie, tristeţe, frică şi bucurie, urmând ruşine, mândrie, vină) analizând expresiile faciale și tonul vocii și le numesc cu ușurință dacă au o dezvoltare emoțională deja în curs de realizare. Cum zice David ”Mami, ai fața aia când vrei să plângi. Ești tristă?”.

După 4-5 ani vor să exploreze și să înțeleagă emoţiilor celorlalţi. Întreabă de ce plânge mama, de ce e furios tatăl, de ce e trist colegul lui etc. De asemenea încep să înțeleagă impactul pozitiv sau negativ al exprimării diverselor emoţii.

O altă achiziţie importantă este dezvoltarea empatiei (abilitarea de a înţelege emoţiile celorlalţi). Își formează simţul moralităţii şi înţeleg regulile societății.

Tot după 4-5 ani apare autoreglarea emoțională.

Caută sprijin în adulții în care au încredere, apropiere (emoțională și fizică) de adulți. Identifică singuri soluții și modalități de calmare și descărcare a furiei. Analizează ce anume a produs o suferință. Îi ajută și faptul că în această perioadă interiorizează regulile sociale și familiale şi se supun cu o mai mare uşurinţă lor.

Da, este într-adevăr încurajator. Devine ceva mai simplu să crești un copil, în toată complexitatea lui. Nu vă amăgiți, nu va fi ca și cum mâncați câtă ciocolată vreți fără să vă îngrășați. Au în continuare mare nevoie de noi. Să se simtă iubiți, acceptați, valorizați, integrați așa cu tot ceea ce sunt ei, și când sunt adorabili și mai ales când ne fac creierul ca popcornul într-o oală.

Acest articol este realizat la invitația Minimarțieni, în cadrul campaniei ”Zi de zi, pas cu pas, până va crește mare” prin care ajută părinții să crească copii sănătoși.

Citește și:
Copilul intre 1-3 ani – repere ale dezvoltarii fizice, cognitive, comportamentale si emotionale

Copilul intre 6-9 ani – repere ale dezvoltarii fizice, cognitive, comportamentale si emotionale

Articolul Copilul intre 3-6 ani – repere ale dezvoltarii fizice, cognitive, comportamentale si emotionale apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

O gestionare pozitivă pleacă de la premiza că nu există copii răi. Chiar nu există! Ei sunt un aluat bun care așteaptă să fie modelat cu atenție, cu dragoste și răbdare.

Eu știu că nu-i ușor deloc să te împarți între toate rolurile pe care le ai și să faci față cu calm și tact la comportamentele copiilor explozive. Uneori facem greșeli și asta e normal. E în regulă să fie uneori. Este important în schimb să fim conștienți de ele și să lucrăm la noi, să înțelegem din ce răni vin, ce putem preveni, gestiona, îmbunătăți. Printre cele mai des întâlnire greșeli sunt: critica, reproșurile, cicăleala, amenințările, pedepsele, lipsa de consecvență, lipsa feedback-urilor pozitive și negarea emoțiilor copiilor.

Și copiii greșesc, știu asta. Dar greșelile lor apar din necunoaștere, nu din intenție. Și ceea ce putem noi să facem pentru ei este să îi formăm, să îi instruim și să îi educăm cu cu atenție, cu dragoste și răbdare. Când pedepsim, criticăm, amenințăm, folosim de fapt de emoții dureroase cum sunt frica, rușinea, suferința, pentru a produce comportamente pozitive. Nu merge așa. Cu rău nu produci bine.

Când pedepsim copiii, de fapt îi penalizăm pentru comportamentele inadecvate pe care le au.

Pedepsele duc la stimă de sine scăzută, anxietate, vină, frică, nesiguranță, umilință și resentimentele. Pedeapsa are un efect imediat, dar temporar. Nu elimină motivul unui comportament nedorit și nu îl face pe copil să înțeleagă cu adevărat cum se poate face altfel.

Ce se poate face altfel, în loc de pedeapsă, este exprimarea consecințelor unui comportament.

Este indicat ca exprimarea consecințelor să fie legată de comportamentele copiilor, nu de modul lor de a fi. Nu judecăm, nu etichetăm și nu jignim copilul. Este important și să îi explicăm ce poate să facă altfel și să îl asigurăm că este iubit și apreciat indiferent de comportamentele pe care le are. Și din curiozitatea sau neîndemânarea firească este imposibil să nu greșească niciodată.

O modalitate pozitivă de a ne disciplina copiii înseamnă:

– Să ne concentrăm pe comportamentele pozitive ale copilului, să le validăm, să le încurajăm.
– Să stabilim reguli clare și limite la fel adaptate vârstei copiilor. Într-o lume plină de necunoscut, limitele creează siguranță. Copiii au nevoie de limite impuse cu claritate și iubire în funcție de capacitățile vârstei lor. Limitele sunt importante pentru copii, încă de mici, pentru a înțelege regulile lumii, ale naturii și ale relațiilor cu ceilalți.
– Să avem așteptări realiste cu privire la abilitățile și nevoile copiilor.
– Să fim un bun exemplu despre cum se gestionează emoțiile dureroase.
– Să acceptăm toate emoțiile copilului nostru.
– Să le fim sprijin continuu.
– Să îi iubim și când par că merită mai puțin și să le spunem că îi iubim. Și copiii și adulții au nevoie de iubire chiar și atunci, mai ales atunci, când trec prin situații dificile sau au comportamente care nu sunt acceptate de cei din jur.
– Să îi îmbrățișăm. Îmbrățișarea îi ajută să se conecteze cu adulții și să se simtă iubiți.

Sursă poza: Bermix Studio @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Modalitati pozitive prin care putem gestiona comportamentele copiilor … alea care nu ne plac apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Copilul intre 1-3 ani – repere ale dezvoltării fizice, cognitive, comportamentale și emoționale:

Dezvoltare fizică:

Este perioada în care înfățișarea copilului se schimbă, sau cum am auzit eu despre David ”Vai! Nu mai arată ca un bebeluș, zici că e un băiețel” . Ritmul de creștere este intens și cumva inegal, cert este că de la an la an cam schimbați și toată garderoba copilului.

Creșterea în greutate este mai lentă față de perioada de bebeluș. Ca o medie vorbim de aproximativ 2,5-3 kg/an, iar în lungime 10-12 cm/an. Teoretic se zice că un copil de 3 ani va cântări aproximativ 15 kg. David a atins pragul la 4 ani și jumătate, asta apropo de cât de unic este fiecare copil sau cât de mici îi sunt părinții.

Se definitivează dentiţia provizorie, așa numiții dinți „de lapte”. Marea distracție cu măsele și plânsul copilului.

Dezvoltarea motorie este intensă. Până la 3 ani copilul va dobândi un mai mare grad de independenţă prin faptul că deja merge foarte bine, aleargă și se cațără peste tot, spre stopul cardiac al inimilor noastre.

Se dezvoltă motricitatea fină. Poate apuca jucării mai mici, poate manevra tacâmuri, poate închide și deschide sertare și multe alte activități care îl ajută să devină independent.

Dezvoltare cognitivă:

După vârsta de un an, uneori un an și jumătate, copilul manifestă memoria verbală. Îi repeți de zeci și sute de ori un nume, de exemplu, și el îl reproduce. Mai mult pe limba lui la început. Voi evita să vă fac o listă cu câte cuvinte trebuie să pronunțe copilul în funcție de vârstă. Este mult mai importantă capacitatea lui de a înțelege, de a recunoaște, de a executa ”sarcini” decât capacitatea de a le numi.

Copilul are o gândire egocentrică, în sensul că veți vedea că se plasează în centrul atenției și totul se învârte în jurul său.

Dezvoltare comportamentală:

Pentru copilul intre 1-3 ani este perioada în care explorează mediul, acţionează spontan şi uneori necontrolat. Se frustrează uşor atunci când nu poate realiza o acțiune sau nu obține ce dorește. Mulți copii sunt hiperactivi explorând continuu mediul. Este gelos pe frați sau pe cei care primesc atenție părinților. Rar se joacă singur și cere ca părinţii să participe la jocurile lui.

Dezvoltare emoțională:

Se manifestă un atașament strâns față de mamă, anxietatea de separare fiind încă pronunțată. Copilul devine selectiv faţă de membrii familiei sau față de prieteni. Se observă atașament și față de obiectele preferate.

Apare manifestarea emoțiilor prin crize de furie. Își exteriorizează emoțiile pozitive și pe cele negative, trecând uneori foarte ușor de la râs la plâns și invers. Este perioada în care începe să înțeleagă conceptul de emoții și diversitatea lor și crește numărul termenilor utilizați pentru a descrie ce simte. Este capabil să înțeleagă și emoțiile celor din jur. Identifică și diferențiază expresiile faciale ale emoțiilor de bază (furie, tristețe, frică și bucurie). Este o bună perioadă în care îi poți explica despre cauzele și consecințele sentimentelor lor.

Anxietatea și agresivitatea sunt normale la această vârstă. Sunt neputințele copilului de a face față mediului extern și a cerințelor multiple. Este perioada în care copilul intră în colectivitate și schimbă modul în care era obișnuit să trăiască.

Veți observa că după 2 ani copilul devine dominant, impulsiv și de multe ori neînțelegător. Aceste reacții apar din dorința și nevoie de independență într-un timp în care încă este dependent de adulți. Este o contradicție internă pe care va învăța în timp să o gestioneze.

Acest articol este realizat la invitația Minimarțieni, în cadrul campaniei ”Zi de zi, pas cu pas, până va crește mare” prin care ajută părinții să crească copii sănătoși.

Sursă poza: Ben @ Unsplash

Citește și:

Copilul intre 3-6 ani – repere ale dezvoltarii fizice, cognitive, comportamentale si emotionale

Copilul intre 6-9 ani – repere ale dezvoltarii fizice, cognitive, comportamentale si emotionale

Articolul Copilul intre 1-3 ani – repere ale dezvoltarii fizice, cognitive, comportamentale si emotionale apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.