Faptul că nu suntem tot timpul de acord cu motivele și acțiunile ce le urmează, nu înseamnă că nu sunt importante pentru ei.

Există acest risc de a avea așteptări nerealiste de la copiii noștri. Există situații și contexte în care noi, adulții, greșim, ne agităm, îi încurcăm, îi limităm, deși nici nu ne dăm seama. De exemplu, când le dăm de mici un pic de ciocolată pe buze, că nu le face rău o frimitură. Și nu le face. Dar ei se entuziasmează de simțuri, descoperă un gust nou, adictiv, că doar știm toți cum este cu ciocolată. Apoi ei refuză ciorba de legume și noi nu mai știm ”ce să facem cu ei”. Sau spunem că ne testează limitele când deschid la nesfârșit sertarul cu lucruri periculoase, când strică tocmai globul pe care i-am rugat să nu îl sfărâme, când măzgălesc peretele cu mâna la spate. Dar ei nu ne testează pe noi. Sunt doar foarte curioși, atât de autentici în curiozitatea lor încât nu prea contează ce urmează. Uneori nici nu întrevăd ce urmează … știți ce vă spuneam cu privirea de ansamblu.

Nu luăm copiii în brațe de teamă să nu se învețe și așa refuzăm să le fim alături când au cel mai mult nevoie de noi.

Pentru ei foamea, frigul, căldura, umezeala sub fund, chiar și plictiseala la sol, în căruț, pătuț sunt treburi serioase, nu mofturi. În ciuda sfaturilor bătrânești, dacă îi lași să plângă nu fac plămâni, nu devin rapid independenți. Ei doar renunță să mai ceară iubirea și grija de care au nevoie. Nu sunt neapărat independenți, cât înțeleg că sunt pe cont propriu. Deși copiii prin natura lor sunt vulnerabili și depedenți de adulți pentru a-și putea satisface nevoile.

Ne speriem când îi vedem trântindu-se pe jos, țipând, urlând, lovind, mușcând, aparent fără motiv.

Pentru ei de multe ori e doar modul de a-și descărca supărările, fie cele de moment, fie cele adunate cu câteva ore înainte, fie cele și mai vechi ascunse bine. Poate plânge fiindcă portocala nu e portocalie. Nu înseamnă musai că despre asta e vorba și nici că rezolvăm criza dacă îi repetăm vehement că e portocalie maxim. Au nevoie de exemple de la noi pentru a gestiona furia și au nevoie de sprijinul nostru până își dezvoltă capacitatea de autoreglare.

Ne enervăm că le spunem de mii de ori un lucru, sau îi rugăm să facă ceva și ei reacționează de parcă n-ar auzi bine de fel sau au uitat să se spele în urechi.

Dar nici asta nu o fac din dorința de a testa câtă răbdare mai zace în noi. Pentru ei este mult mai important ce fac ei atunci, față de ce anume le cerem noi. Uneori copiii ignoră pentru că noi i-am învățat să răspundă abia după ce am țipat sau i-am amenințat. Alteori fiindcă se simt deconectați de noi și asta le îngreunează capacitate de a ne asculta. Iar soluția tot la noi, adulții, se află. Nu zic că este ușor. Părintele este un om și el. Cu timp limitat și resurse limitate, cu griji și nevoi, cu propriile răni nevindecate. Și nu au nevoie să fim părinți perfecți, este în regulă că mai greșim uneori. Dar copiii au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. Să încercăm să îi înțelegem și să căutăm soluții să le satisfacem nevoile.

Sursă poza: Benjamin Manley @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Te iubesc orice ai face” – despre iubirea nesfârșită a mamelor și nevoia copiilor de a ști asta.

Dintre toate este preferata noastră. Asta în primul rând pentru că, pe fetița din poveste, o cheamă Ema. Ca pe Emma a noastră. Și a fost publicată în anul în care am pierdut-o, așa că a fost refugiul meu. De multe ori am privit imaginile cu Ema, realizate de Lavinia Trifan, întrebându-mă dacă așa ar fi fost și ea. Multe cărțile o au ca personaj, dar aceasta a fost prima carte cu ea și o știm într-un totul. 

Este o carte despre iubirea nesfârșită a mamelor și nevoia copiilor de a ști asta. Ema face tot felul de experimente la finalul cărora vrea să se asigure că mama o iubește orice ar face. Este scrisă într-un mod blând, specific Ioanei și pe alocuri amuzant. Poate fi de mare folos atunci când vrei să te conectezi cu copilul. 

”Băiețelul cu aripă de fluture” – despre nevoia noastră de acceptare, iubire și compasiune.

Este o carte cu un băiețel pe nume David. Da, da, știu, o carte cu Ema, avem și una cu David . Ioana a scris o poveste incredibilă despre puterea de a accepta faptul că suntem diferiți. David s-a născut diferit, cu o aripă de fluture în loc de mână și se simte fericit exact așa special cum este.

Până la urmă fiecare dintre noi este diferit și are ceva special, chiar dacă nu are o aripă în loc de mână. Unii suntem timizi, alții tăcuți, alții vorbim mult, unii sunt înalți și alții scunzi, unii prea slabi și alții mai grăsuți. Dar indiferent cum arătăm la exterior important este de fapt câtă iubire avem în interior pentru noi înșine. Este o carte despre nevoia noastră de acceptare, iubire și compasiune.

”Împreună, soluții de joacă și iubire la probleme mari și mici” – soluții jucăușe pentru situații dificile.

Renunțarea la suzetă, începerea grădiniței, renunțarea la scutec, apariția unui frate, crizele de furie, spălatul pe dinți, refuzul de a sta în scaunul auto, conflictele cu alți copii, mersul la culcare și spusul de minciuni. 

Poveștile sunt amuzante, David se distrează mereu pe seama lor și eu cu el. Iar soluțiile sunt blânde și jucăușe. Exact pe sufletul meu. 

Vă recomand cu încredere cărțile scrise de Ioana Chicet Macoveiciuc. Eu am mai urcat câteva în wish list și sunt convinsă că le vom îndrăgi la fel de mult. Ioana scrie cu suflet, cu blândețe și cu foarte mult talent … probabil știți asta deja .

Recomandări de cărți și materiale pentru copii găsiți în categoria numită fix așa ”Cărți și materiale pentru copii” .

Articolul Cărțile scrise de Ioana Chicet Macoveiciuc – Cărți pentru copii apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Copiii au nevoie să fim atenți la ce se întâmplă în ei!

Au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. Să îi înțelegem, să fim acolo, lângă ei, prezenți cu sufletul deschis. Să simtă că îi acceptăm cu toate ale lor, că îi iubim și când sunt la dungă și cu siguranță și când nu sunt. Să știe că se pot baza pe noi exact când le este mai greu. Și când le este greu cu ceva, se vede clar în comportamentul lor.

Știu, sunt situații în care pur și simplu par de neînțeles. De neînțeles în termenii noștri. Se trântesc și plâng prin magazine și aeroporturi. Smulg jucăriile din mâinile copiilor. Își împing frații. Le spun prietenilor preferați că nu mai vor să le fie prieteni dacă nu se joacă cum vor ei. Insistă să aranjeze o jucărie într-un anume fel și asta are prioritate în fața oricărui alt demers. Cer să poarte pantaloni de trening indiferent de ocazie. Iau note mici deși au stat cu orele cu ochii în caiet. Refuză să meargă la școală. Mănâncă prea mult sau deloc. Dar adevărul este că, dacă putem să privim viața din perspectiva lor, vom descoperi suficientă logică în comportamentele pe care le au. Ei reacționează.

Ce trebuie să facem este să ”intrăm” în mintea copiilor.

Să aflăm ce se întâmplă cu ei. Ce îi face să aibă aceste comportamente? La ce reacționează de fapt? Știu, comportamentul poate părea nejustificat, uneori. Pentru că asta e ceea ce vedem cu ochii. Adevărul este că au o justificare pentru orice. Ei reacționează în funcție de experiențele anterioare, în funcție de percepțiile lor despre lume sau ca un strigăt de atenție la nevoile care nu au fost îndeplinite. Dacă suntem suficienți de atenți să îi ”citim”, putem să venim în întâmpinarea acestor „dureri”.

Gabor Mate evidenția asta foarte clar și amuzant în prelegerea intitulată ”How emotions affects our cognitive functioning”:

”Când copiii se închid emoțional, au dificultăți în a învăța, în special din experiențele negative. Așa că repetă aceleași lucruri din nou și din nou și în ciuda consecințelor negative, ei nu învață nimic din asta. Și atunci adultul devine exasperat ”I-am spus de o mie de ori să nu mai facă asta și el tot o face”. Și răspunsul potrivit este: ”Dacă i-ai spus de o mie de ori și el încă o face, cine are o problemă de învățare aici?”. 

Data viitoare când veți vedea un comportament catalogat ca fiind ”greșit”, încercați să aflați ce vrea de fapt să vă spună. 

Poate este obosit sau plictisit. Poate îi este dor de cineva. Poate are nevoie de atenție sau este speriat de ceva. Poate îi lipsește ceva fundamental. Poate se simte neiubit și neînțeles. Poate, cândva, ceva i-a blocat capacitatea de a rămâne concentrat pe sarcină. Poate a trăit o experiență copleșitoare. Poate se simte singur într-o lume care îl sperie.

Copiii au nevoie de noi! Au nevoie ca noi să fim acolo cu empatie, înțelegere, încredere și răbdare. Au nevoie să știe că pot conta pe noi. Că îi luăm în serios când par iraționali și manifestă comportamente nedorite de cei din jur … de fapt, atunci au cel mai mult nevoie de noi! E strigătul lor de ajutor. Să îi ascultăm!

Sursă poza: Caroline Hernandez @ Unsplash

Articolul Copiii au nevoie să fim atenți la ce se întâmplă în ei! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dincolo de faptul că are 6 ani și consider că este bine pentru el să facă un sport, am avut și un alt obiectiv pe creier. Îmi doresc să îl învăț să fie perseverent și să nu renunțe când ceva devine doar un pic mai greu. Da, cred că este la fel de important să nu îl forțez și să îi respect nevoile și dorințele. Vă explic mai în detaliu imediat.

De ce cred că perseverența este o valoare importantă?

Pentru că te ajută să nu renunți la scopurile tale atunci când dai de greu. Până la urmă în viață se va lovi și de momente dificile, știu asta. Satisfacția pe care o simți când poți depăși blocajele este cea mai mare răsplată pe care o primești pentru eforturile depuse. Iar încredere în sine crește ca aluatul la dospit când simți și vezi că ai depășit impasurile. Pentru că, acum este despre o activitate simplă, extrașcolară, mâine poate fi despre o materie grea la școală, despre o facultate cu multe provocări, despre un loc de muncă cu responsabilități mai mari.

Cum poți să îl înveți să fie perseverent?

1. Cea mai de preț regulă este să alegi activități care crezi că sunt potrivite pentru el. Să îți cunoști bine copilul, să îi știi dorințele și preferințele. De exemplu, David este foarte energic și îi plac luptele. Dacă îl duceam la pictură pe lemn, mă aștept să fi fost mai puțin atractiv pentru el. De ce karate? Asta se cere un articol în sine. Să alegi activități pentru el înseamnă să fii pregătit și să renunțe. Să testeze, să fii atent la el (detalii mai jos) și să îi permiți să renunțe dacă activitatea nu îi face plăcere.

2. Reglează-ți așteptările și alege pentru el, nu pentru tine. Dacă părintele este un bun muzician nu e musai și copilul să aibă aceleași înclinații. Sau poate le are, dar nu manifestă interes pentru acest domeniu. Și mie îmi place dansul la nebunie și deși aș fi visat să fiu o mare dansatoare mă abțin să proiectez asta asupra lui.

3. Evită să îi încarci timpul cu foarte multe activități. Copiii au nevoie și de timp pentru joacă liberă, să le meargă mintea să inventeze jocuri, să se plictisească, să se joace cu părinții, să alerge în parc. 

4. Realizează un program structurat pe care copilul să îl știe. Ce activități face, când, la ce oră, cu cine, cine îl duce. De multe ori un program clar, ordonat și previzibil îi oferă liniște și singuranță.

5. Alege activități care sunt potrivite nivelului de dezvoltare fizică și intelectuală la care a ajuns.

6. Ajută-l să își dezvolte sau să își mențină motivația intrinsecă. Motivația venită din interior este alimentată de interesul propriu, curiozitatea și entuziasmul de a face o anumită activitate. Ea scade atunci când un copil este obligat, mituit, șantajat, recompensat să facă un anumit lucru. 

7. Învață-l că nu este un capăt de lume să greșești. Eșecul și greșelile ne pot oferi cele mai bune lecții. Cel mai mare eșec pe care am putea să îl avem, ar fi să nu încercăm! Doar atunci când nu încercăm putem să fim siguri că nu vom obține nimic! Încurajează-l atunci când depășește o dificultate și sprijină-l atunci când se împotmolește.

8. Observă dacă mediul este unul bun pentru el și dacă a realizat o conexiune cu profesorul. Sunt mulți copii care vor să renunțe pentru că nu au creat o legătură cu profesorul/antrenorul sau pentru că sunt tratați cu respect și atenție.

Încearcă să nu încurajezi renunțarea la activitate dacă toate cele de mai sus sunt îndeplinite. 

Atât timp cât este o activitate potrivită vârstei, îi place cu adevărat ce face, este tratat cu respect și atenție, nu are programul foarte încărcat, atunci este posibil să vrea să renunțe doar pentru că așa este mai comod. Va învăța că poate renunța la orice, oricând și va fi tentat să o facă des și cu orice tip de activitate. 

Încearcă să amâni momentul renunțării și să îi vorbești despre ”de ce este important să meargă”. Caută soluții pentru a-i dezvolta motivația intrinsecă.

Observă dacă nu cumva este un pattern acesta de a renunța:

– evită să înceapă diferite acțiuni pentru că el crede că nu va reuși

– solicită foarte des recompense, laude, încurajări

– dacă este în situații care cer un minim de efort se descurajează imediat

– nu își asumă greșelile 

– preferă să renunțe în loc să rezolve problemele

Când copilul renunță ușor la activități dar este în regulă?

Dacă lipsește bucuria de a face respectiva activitate. Dacă devine stresant pentru el. Dacă mediul este problematic (profesori, locație, colectiv). Dacă îți dai seama că cerințele sunt mult prea mari față de ce poate oferi copilul tău acum. Dacă a încercat dar nu este înclinat spre asta și nu are rezultate care să îi mențină motivația intrinsecă.

Este important ca un copil să învețe să renunțe la medii care sunt toxice pentru ei!

Sursă poza: Aaron Burden @ Unsplash

Articolul Copilul renunță ușor la activități? Cum să îl înveți să fie perseverent apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dar ce putem să facem, mai concret, când este furios?

În primul rând să manifestăm empatie și să îi validăm trăirea. ”Observ că ești furios”, ”Te înțeleg că te doare să nu poți acum să o vezi pe mama ta”, ”Te înțeleg că te înfurie că ți-a luat jucăria” ”Vreau să fiu alături de tine și să te ajut și pentru asta am nevoie să înțeleg ce te înfurie / ce te supără / ce ai nevoie / ce îți lipsește” etc Este valabil pentru orice emoție dureroasă. Uneori durerea nu vine din nesatisfacerea unei nevoi, vine din invalidare.

Când nu ne este clar care este acea nevoie neîmplinită, putem pur și simplu să întrebăm ”Ce ai nevoie?”, ”Ce te supără?”, ”Ce te înfurie?”, ”Cu ce te pot ajuta?” etc 

Inteligența emoțională ne ajută să fim în contact cu noi înșine și să avem relații sănătoase cu cei din jur. 

Este important și foarte util să ajutăm copilul să își dezvolte inteligența emoțională și capacitatea de a fi în contact cu sine însuși. Mai simplu spus, să învețe care sunt emoțiile, cum se numesc, cum se simt în interiorul nostru și să poată fi cu adevărat atent la el, la nevoile lui, la ce simte când nevoile nu sunt împlinite și cum poate să gestioneze sănătos neîmplinirea lor. 

Ca exercițiu de început putem să îi reformulăm propoziția în termeni de nevoi și de dorințe. Aici, șmecheria este să facem noi diferența între nevoi și dorințe. Nevoia este o necesitate care se cere a fi satisfăcută pentru a asigura sănătatea fizică, emoțională și psihică. Despre nevoile de bază am scris aici. Dorința este ”ceva” la care o persoană râvnește dar fără de care poate trăi fără a-i pune în vreun fel în pericol sănătatea fizică, emoțională și psihică. 

De obicei copii se exprimă scurt și direct în termeni de ”vreau ceva”. De exemplu: 

Fiți atenți să impliniți nevoile, este absolut în regulă să nu satisfaceți toate dorințele copiilor .

Sursă poza: Ryan Franco @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să vorbești cu copilul tău când este furios apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Într-o zi am realizat că băiețelul meu știe foarte bine când mai am puțin și explodez. Mi-a spus chiar el, sincer și deschis, așa cum am învățat noi doi să creștem unul cu celălalt, ”Mami, faci o altfel de față și eu știu că o să te superi tare și o să țipi”. Nu că asta s-ar fi întâmplat des, dar și o singură dată este suficient ca un copil să știe că nu îi place fața ta atunci . Așa am

Primul lucru pe care l-am făcut atunci a fost să verific ce simte el în astfel de momente. Bănuiam și mi-a confirmat că fața mea îl sperie. Nimic în neregulă cu asta, a fost de fapt un punct de creștere pentru fiecare dintre noi. De altfel a fost și un semn bun că este capabil să identifice emoțiile dureroase în alții. Mai mult de atât are capacitatea de a se apăra prin faptul că îmi spune, ”Mami, faci fața aia care mă sperie și tu mi-ai zis că nimeni nu are voie să țipe la mine”. După ce l-am ascultat cu atenție, i-am explicat ce simt și eu înăuntrul meu. De aici s-a născut acest ”Se trezește balaurul”.

Tehnica este foarte simplă și incredibil de utilă. Cum să procedați?

Când simțiți că vă înfuriați foarte tare îi spuneți copilului doar atât: ”David, simt că se trezește balaurul”. David fiind înlocuit cu numele copilului vostru . De aici vă adaptați la situația de moment, de exemplu: ”David, am nevoie de o mică pauză în care (…..) să se culce balaurul la loc”. 

(…..)  ce puneți aici între paranteze este opusul situației care v-a adus în starea de furie, de exemplu ”am nevoie să mănânci stând la masă, să te oprești din aruncat mașinuțele, să stai liniștit pe canapea, să vorbești mai încet” etc.

Tehnica poate fi folosită și invers, pentru copil.

Cum îl vedeți sau îl simțiți că frustrarea e la cote maxime și va începe în curând să urle, îl întrebați ”Se trezește balaurul, așa-i?”. ”Spune-mi, ce putem să facem, să liniștim împreună balaurul?”.

Pe lângă exersarea reglării emoționale, tehnica ajută și la dezvoltarea capacității de a găsi soluții în momente tensionate. 

Sigur, ajută mai ales la început să întăriți tehnicile pe care le folosiți prin discuții purtate cu copilul. Vorbiți după ce trece criza, întotdeauna după ce trece, despre emoții și reacțiile pe care le avem când simțim anumite emoții. Este important să îl faceți să înțeleagă care este modul uman de a funcționa, să îl ajutați să se cunoască și să dezvolte toate abilitățile de care are nevoie pentru a trăi cu bine și iubire și când părinții nu sunt lângă el. Veți vedea că după o vreme de folosit această tehnică, devine chiar mult mai simplu, este suficient să spuneți ”Se trezește balaurul” .

Sursă poza: FotoCredit: Максим Власенко  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul ”Se trezește balaurul” – o tehnică de ajutor pentru a nu mai țipa la copil apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Am râs cu toții, dar copilul vorbea serios pentru că, exact asta am făcut … plus încă ceva. Sigur, el nu e nici acum genul de copil care rade două feluri de mâncare și apoi îl cere pe al treilea , dar măcar mănâncă și el normal la o masă.  Mândrul era până de curând un copil care mai mult frunzărea decât mânca. Iar ăsta a fost un subiect destul de tensionat pentru mine. Înainte de vară am cedat când am realizat că e posibil ca cea mai des folosită expresie a mea să fie ”David, mănâncă!” . Și asta deși știu sigur că îi spun de cel puțin un miliard de ori pe zi că îl iubesc. 

Ce am făcut a fost foarte simplu, în 2 pași, deși nu am gândit asta ca o strategie:

1. Nu i-am mai dat mai mult de 2 gustări mici, între mese și am lăsat să treacă 5 ore între cele 3 mese principale. Sigur, cu excepții, că doar nu lăsam copilul să miorlăie de foame pe lângă mine. Dar am zis că na, ce-ar mai fi de pierdut să încerc asta? Cu cât să mănânce mai puțin? Ideea e că, dacă trec cam 5 ore între mesele principale, apăi chiar i se face foame și chiar mănâncă.

2. L-am dus să facă un sport. O oră și jumătate de sport, de 2 ori pe săptămână și copilul are și mai multă poftă de mâncare.

Ce s-a întâmplat de când am făcut schimbarea asta? 

David a luat 1 kg în greutate. Sigur, s-a și înălțat de a trebuit să îi schimb toate hainele, mai puțin 2 perechi de chiloți. Iar eu … eu … eu pot să fiu liniștită acum când, cea mai des folosită expresie a mea este cu siguranță ”Te iubesc, David!”.

O strategie mai complexă și mai detaliată găsiți și pe blogul Florinei Badea care a scris despre ”Cum conving copilul să mănânce”. 

Sursă poza: Hannah Tasker @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să determini copilul să mănânce – fără stres, fără pedepse, fără recompense apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Eu am folosit tehnica aceasta când îi era mai greu să rămână la grădiniță. După cum spune David așa de frumos, ”Mie îmi este greu cu despărțirea, mami”. Și încă o folosesc din când în când. 

Cum procedez?

Mă aplec pe vine, să fiu la nivelul lui, sau mă așez pe bancă și îl iau pe picioarele mele și îi spun: 

„Imaginează-ți că mă faci mică, mică, mică de tot, așa, cum ai împături un șervețel„.

Îi exemplific cu mâinile, cum împăturesc și apoi apuc ce a rezultat, ca și cum aș ține un fir de praf între degetul mare și arătator.

„Acum, când sunt mică, mică, mică de tot, pune-mă aici, în inimioara ta„.

El apucă ”firul de praf” și îl pune pe inimioară. Uneori îl pun eu. 

„Și eu te pup, aici, pe inimioară, să simți și mai bine că sunt cu tine. Și când ți se va face foarte dor de mine, pune mânuța aici pe inimioară și mă vei simți cu tine. Pentru că iubirea mea e mereu tine„.

La final ne îmbrățișăm și îi spun … mai mult pentru mine și el știe asta :

 „Hai să ne îmbrățișăm inimă pe inimă, să îmi umplu și eu inima cu tine, să îmi țină până mă întorc de la serviciu„. 

”Fă-mă mică și pune-mă în inima ta” este o tehnică pe care aș aplica-o și în lucrul cu copiii, individual sau în cabinet, adaptată nevoii copilului (copiilor). Mă gândesc să o testez și cu adulții în cabinet, ca tehnică experiențială, chiar dacă în cazul oamenilor mari gândirea magică nu mai are aceeași dimensiune ca la copii .

Sursă poza: Isabel Lenis @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul ”Fă-mă mică și pune-mă în inima ta” – o tehnică pentru despărțire apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Joi, David a început prima zi de grădiniță din ultimul an. Nu că aș avea idee când a crescut atât de mare! Și nici când a devenit mai ușor dusul la grădi, dar a devenit.

Începerea grădiniței nu este o poveste despre copil, este o poveste despre întreaga familie. 

Uneori călătoria este ușoară, am întâlnit și astfel de povești, dar de cele mai multe ori, este, în schimb, cu ceva dureri sufletești. Și e normal să fie așa. Este o schimbare importantă în dinamica familiei și orice schimbare aduce tensiune până se găsește un nou echilibru. 

Ce am știut ca psiholog și nu mi-a ieșit ca mamă

Ce am știut eu, ca psiholog, când băiatul meu a început creșa la 2 ani și 2 luni, a fost că, dacă părinții sunt calmi, împăcați cu schimbarea, încrezători în locul în care își duc copilul, disponibili emoțional pentru a-l susține cu adaptarea, atunci copilul va accepta cu ușurință noul mediu. Dar ca mamă, asta nu mi-a ieșit întocmai, și nu mi-e rușine să recunosc. Atât am putut eu atunci, într-o vreme în care deja puteam prea mult. Atunci, eu nu eram pregătită să mă despart atâtea ore pe zi de puiul meu, deși înțelegeam că era necesar să o fac.

Sigur, nu doar nivelul de anxietate al părinților influențează adaptarea copilului la grădiniță. Contează și alți factori, cum ar fi vârsta copilului, temperamentul lui și oamenii pe mâna cărora își lasă marea iubirea. 

O adevărată distracție în echilibrul familei!

Odată cu prima zi de grădiniță a urmat o perioadă de câteva luni de adaptare pentru toți. De astea obișnuite, viruși, plâns, somn agitat, schimbări de comportament, crize de furie, ale lui, că eu mă abțineam, deși aș fi vrut. Unde mai pui că, de cele mai multe ori, intrarea copilului în colectivitate coincide și cu reîntoarcerea mamei la muncă. O adevărată distracție în echilibrul familei! Și nu știu cum a fost la voi, dar să găsim un echilibru tot în brațele mele a căzut. 

Dupa câteva luni am schimbat o creșă privată cu o grădiniță de stat si am luat-o de la capăt. Numai ca de data asta am avut marele noroc să găsesc 2 educatoare foarte tinere, blânde și atât de iubitoare încât le-am simțit dorul în vacanța asta lungă. 

Am lucrat mult cu mine, să reduc anxietatea mea și am stat la prindere pentru el. 

Așa îmi place mie să spun când sprijini pe cineva să treacă printr-o perioada dificilă, stai la prindere. Am căutat strategii potrivite pentru noi, am folosit jocuri de rol, jocuri de conectate, povești terapeutice, timp împreună după grădiniță, multe explicații și mai ales multă iubire. Am mai scris despre asta pe blog.

Plânsul este normal!

Copiii sunt diferiți, așa și părinții lor. Dar vreau să înțelegeți că este normal să plângă la început chiar dacă e un copil prietenos și l-ați pregătit dinainte și ați mers la cursuri și conferințe doar să aflați cum să faceți asta. E normal să plângeti și voi ascunși prin baia de la birou. Vinovată! E normal să plângă chiar dacă îi place și grădiniță și  educatoarea și și-a făcut prieteni. Chiar dacă el singur a cerut să meargă la grădiniță!  E la fel de normal și să nu plângă, deși realitatea arată că asta se întâmplă mai rar. Vă doresc să va lovească norocul ăsta. Pe mine m-a ocolit. 

Mesajul meu pentru voi, dupa 3 ani de grădiniță și o adaptare cu plâns?

Aveți răbdare o vreme! Cu ei și cu voi. Nu ați făcut nimic greșit, nu e nimic în neregulă cu copilul vostru pentru că plânge și nici cu voi, pentru că vă este greu. Amintiți-vă că este doar o nouă schimbare în viața voastră la care trebuie să vă regăsiți echilibrul. Și o veți face! Vă promit!

Sursă poza: BBC Creative @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Mesajul meu pentru voi, dupa 3 ani de grădiniță și o adaptare cu plâns apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Stiu, părinților le este teamă să își piardă din mână frâiele. Dar nu există frâie atât timp când nu încercăm să ne controlăm copilul ci să îl îndrumăm cu atenție și respect. Când ne bazăm pe relația pe care o creăm cu el și nu pe frica pe care i-o inducem.

Diferența o face stilul parental pe care alegi să îl adopți. Să recunoaștem, toți vrem un copil care să ne asculte de fiecare dată când îi interzicem un lucru, numai că un părinte sever va deveni agresiv pentru a obține ce își dorește, unul prea permisiv va renunța el și unul mai de mijloc (nu că ar exista fix un mijloc) va căuta să pună o limită cu empatie. Știți, de fapt, nu putem obliga pe nimeni, inclusiv un copil, să facă ce vrem noi. Și totuși de ce ne ascultă? Din frică, situație care da, funcționează pe moment până nu mai funcționează și ești nevoit să crești intensitatea ei, sau din dragoste, copilul având încredere în părinte și relația dintre ei. Fiecare alege.

Cum să pui limite care să funcționeze, dar să nu apelezi la frică, pedeapsă, forță și constrângere? 

1. Conectează-te cu copilul tău. El are nevoie să știe că îl înțelegi și ești mereu de partea lui. Tipul interacțiunii dintre voi doi depinde de cât de puternică este relația pe care o creezi în timp.

2. Înainte de a pune limita, asigură-te că te ascultă. Ajută să îl privești în ochi, să vorbești de la nivelul lui și chiar să îl atingi pentru a-i capta atenția, de exemplu să îl mângâi pe umăr.

3. Când impui limita fă-o cu calm, blândețe și empatie. „Pare foarte distractiv ceea ce faci, dar mă tem că te vei răni„. „Eu nu țip la tine, te rog să nu țipi nici tu la mine. Cred că ești foarte supărat dacă folosești acest ton. Vrei să îmi spui ce s-a întâmplat? „.  „Știu că nu este ușor să te oprești din joacă și să intri în casă, dar acum este momentul să facem baie„.

4. Oferă-i opțiuni pentru a se simți mai puțin controlat. „Foarfeca este periculoasă pentru copii. Vrei să tai legume cu cuțitul tău sau să te joci cu mașinile?„.

5. Dă-i timp înainte de a-l lua de la ceea ce face. „Mai stăm 10 minute și apoi plecăm acasă și ne luăm la revedere de la parc„. Ajută și să obții acordul asupra limitei printr-un simplu „Hai să batem palma„. Limitează negocierele, încercând să rămâi calm chiar dacă el nu respectă înțelegerea. Dacă cedezi frecvent va ști că nu e musai să respecți ce ai spus.

6. Nu înseamnă că va reacționa cu bucurie oricât de calm și blând vei fi tu.

Continuă să îi arăți empatie fără a schimba limita pusă: „Știu că nu îți place să plecăm din parc când alți copii mai rămân. Acum trebuie să ajungem acasă, să mâncăm și să dormi pentru că ești obosit, te-ai trezit foarte devreme azi„.

 „Părintele are întotdeauna puterea să oprească furtuna sau să creeze o tornadă”

Laura Markham

7. Când nu îi poți îndeplini o dorință în realitate, îndeplinește-o în imaginație. „Cred că atunci când vei fi mare vei sta toată ziua în parc„.

8. Formulează nevoia sau sentimentul care determină comportamentul și „ascultă-i” supărarea. „Știu, plângi fiindcă ți-ar plăcea să mai stăm în parc. Sunt aici iubirea mea, să te îmbrățișez oricât vrei tu„.

9. Evită să ai o atitudine punitivă. Impunerea limitelor este suficientă pentra a-i învăța pe copii despre societate și regulile lor. Țipătul, lovirea și amenințările provoacă rezistență și îi învață cum să devină buni mincinoși  pentru a evita pedepsele.

10. Când copilul te sfidează acordă o mai mare atenție relației mai degrabă decât disciplinei. Nu zic să accepți atitudinile nepoliticoase din partea lui, dar nu uita că orice comportament neadecvat are la bază o nevoie esențială care nu este împlinită. Uneori nevoia este doar de a avea o relație mai bună cu tine, de a se conecta.

11. Și partea mea preferată: când nimic nu funcționează, încearcă să îl imbrățisezi. Asta nu înseamnă că îi susții comportamentul ci că încerci să te reconectezi pentru a-i da un motiv să își schimbe comportamentul nedorit și că îi oferi siguranță să își consume supărarea.

Sursă poza: Mali Desha @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum sa punem limite cu blandete  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.