Pe Ana am cunoscut-o acum 5, poate chiar 6 ani. Pe vremea când amândouă aveam o cu totul altă viață,  viața dinante de copii . Eu lucram la Centrul Comunitar Generații și ea venise voluntar. Apoi au trecut anii peste noi și schimbările. Și printre altele s-au strecurat în inimile noastre și bloggurile pe care le avem. Ea scrie acum pe blogul ei – Zana Scutecel. 

Cand mi-a propus Cristina sa scriu acest articol am stat si m-am gandit ce as putea spune despre mine si blogul meu … In definitiv sunt o femeie normala. Mama de 2 copii, sotie si pui de scriitoare (puiul mamei mele, EA fiind scriitoare).

Acum un an nici nu visam sa am un blog. Ma pregateam de venirea pe lume a lui Alexandru. Si ma intrebam speriata cum voi face fata cu doi.

Ce este blogul pentru mine? 

Terapie pentru suflet. Locul unde-mi impartasesc gandurile si experientele. In timp a ajuns si locul de unde mamicile pleaca cu informatii si ajutor. Dar sa va povestesc cum am inceput.

Pasionata de scris sunt de mica, pe la 10 ani scriam poezii si vroiam sa infiintez revista scolii. Pe la 12 ani scrisesem 2 scenarii de film (inca ascunse si doar pentru sufletul meu, nici sotul nu le stie). Apoi o lunga perioada am facut pauza, citind cartile si revistele scrise de mama. Nu m-am simtit suficient de buna sa continui cu scrisul.

M-am reapucat acum 4 ani cand, lucrand intr-o multinationala, am infiintat impreuna cu o colega revista companiei, denumita simplu ‘Health helps you fly’, o revista de sanatate dar in care ne si cunosteam mai bine intre noi colegii, luand cate un interviu lunar oricui dorea sa povesteasca despre el. Dupa aproximativ 2 ani am intrat in primul concediu prenatal si am renuntat sa ma ocup de acest proiect.

Cum s-a nascut visul Zana Scutecel?

Inca din primul an in care am stat acasa, sotul stiind ca imi este dor sa scriu, imi tot spunea sa ma apuc blogging. Raspunsul meu era simplu “ce as aduce eu nou intr-o piata destul de mare de bloggeri?”. Si uite asa am uitat de idee pana cand am nascut al doilea copil si sotul mi-a spus iar de blog.

Am stat m-am gandit si i-am spus ca daca imi gaseste un nume cu care sa ma identific incep, dar sa tina cont de faptul ca imi plac zanele … De aici, pana la Zana Scutecel a fost doar un pas (pe vremea aia schimbam toata ziua scutece … ).

La inceputul lunii octombrie am dat drumul proiectului “Zana Scutecel”, cu un blog ad-hoc: erau 2 poze si cam atat …

Din februarie de cand deja ajunsese sa fie activitatea mea zilnica, am investit (timp, pentru ca de site s-a ocupat sotul) intr-un site nou si o promovare asa cum l-a dus capsorul pe sotul meu. Caci el este partea tehnica a acestui blog.

De unde ma intrebam cine o sa ma citeasca si pe mine, am ajuns la 13.000 de utilizatori pe luna. Pentru mine este uimitor ca atat de multi oameni care nu ma cunosc, isi rup 5 minute din viata lor, sa ma citeasca pe mine, un om asa simplu. Cea mai mare multumire o am cand imi scriu mamici care imi spun ca empatizeaza cu ceea ce scriu. Ma face sa ma gandesc ca nu scriu chiar degeaba.

De scris, scriu cand apuc. Viata mea este o rutina, pentru ca de asta au nevoie copiii mei.

Cine sunt picii mei? 

Maria are 2 ani si 5 luni si Alexandru are 10 luni, ambii nascuti intr-o zi de 23, la fel ca tatal lor. Se si amuza Alex cateodata ca este foarte simplu pentru el ca barbat sa retina datele de nastere , doar eu sunt pe 28. Maria nu merge la gradinita, doarece mi-am dorit sa-si construiasca o relatie solida cu fratele ei si abia dupa sa plece la gradinita.

E ceva mai greu cand sunt 2, sau mai bine zis, a fost, in primele luni. Acum au acelasi program, iar eu la pranz am 2 ore de “pauza” cat dorm ei. Si toate stim cum sunt “pauzele” mamicilor: spal, fac mancare, intind rufe, sau cum e in cazul meu: stau si scriu. (Ca si acum cand ei sunt la somnic).

In afara de blog, de cateva saptamani “coc” niste produse gandite de mine si “desenate” de sotul meu pentru mamici si copii. Abia astept sa fie totul gata si sa dam drumul la partea doua a site-ului “boutique-ul” unde exista si blogul Zana Scutecel.

Sper ca aceste produse sa ajute cat mai multe mamici noi sau pentru mamicile cu experienta sa le ajute sa pastreze cat mai multe ‘amintiri’ frumoase. Nu va spun mai mult, dar merita asteptarea!

Multa grija si iubire, mamici!
Ana, Zana Scutecel

Articolul Zana Scutecel – calatoria de la un job la un vis!  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Buna, sunt Amina Tomescu si am un blog . O sa imi spuneti, probabil, “imi pare bine, dar ce-mi spui mie?”. Spun asta oricui ma intreaba pentru ca e parte din mine, nimic din ce am facut pana acum nu m-a definit atat de bine.  Asta pentru ca blogul a devenit o casa plina de cuvinte despre viata noastra in patru. Despre emotie, ganduri, povesti si experiente.

Povestea blogului a inceput intr-o seara, cu telefonul in mana si cu fetita mea (de 2 ani pe atunci) care incerca sa adoarma cu nasul in mine. Scrisesem multe articole pana in acel moment, toate doar pentru mine si pentru sufletul meu. Era forma mea de terapie, un jurnal modern in notepad-ul telefonului.

Nu stiam nimic despre bloguri, campanii, site-uri, cu alte cuvinte eram eu si cu mine.

Cautam demult un loc in care sa pot salva toate scrierile mele, sunt recidivista in pierdut telefoane si acte importante, asa ca mi-am facut un cont in wordpress (ce o mai fi fost si aia nu stiam, dar parea un loc mai sigur decat o agenda a telefonului) si am inceput sa salvez unul dupa altul, fiecare amintire pe care o aveam scrisa. O citeam mult pe Ioana in acea perioada, si ea trecea printr-un moment de regasire si scria mult despre asta si despre cat de bine i-a facut ei sa scrie si  sa ajute oameni. Am mers la prima ei lansare de carte, am scris un review ce se voia a fi doar pentru ochii ei, dar care a ajuns share-uit.

Nu stiu nici pana azi daca a facut-o din politete, daca a crezut ca merita sa continui pe drumul asta, habar n-am, la un moment  dat am sa imi fac curaj si am sa o intreb. Cert este ca din acel moment am intrat intr-un carusel cu viteza, am dansat printe cuvinte si inca o fac, am cunoscut o groaza de oameni buni de pus la rana si la zambet (cum este si posesoarea blogului pe care am onoarea sa scriu, nu-i putin lucru sa iti citesti povestea acolo unde candva doar priveai cu admiratie).

Cred ca daca ar trebui sa raspund la intrebarea “De ce un blog?”, raspunsul ar fi clar: pentru oameni.

Pentru cei care ma citesc, pentru gasca frumoasa din spatele online-ului care este intr-un mare fel, pentru ca am strans in jurul meu oameni care scriu emotie, nu texte. Nu e putin lucru in ziua de azi sa gasesti oameni care sa te ridice cand nu te vad bine, fara ca macar sa te cunoasca.

Acum, la mai bine de 2 ani de la publicarea primului articol, nu as mai putea trai fara scris. Ma intreba cineva de curand de unde mai gasesc timp, intre doi copii si o afacere, sa scriu. Nu am stiut ce sa raspund, scrisul e in mine. Nu trebuie sa imi fac timp pentru ceva ce e mereu cu mine.

Stiti scenele acelea de Oscar, cand un mare actor urca pe scena si multumeste? Asa e si blogul pentru mine, o multumire adusa tuturor  lucrurilor frumoase care se intampla in jurul meu.

Alte povești cu și despre bloggeri găsiți aici.

Articolul “Sunt Amina si am un blog” – Amina Tomescu apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Am rugat-o pe Loredana Dinu să adune într-un text povestea blog-ului ei Mama de Matei. Când l-am citit prima reacție a fost, “hey, povestea asta seamănă cu a mea“ . Pe Loredana am cunoscut-o la o petrecere și știți ce mi-a plăcut cel mai mult la ea? Blândețea din vorbe și din privire. Asta veți regăsi și în scrierile ei.

Până să intru în concediul de maternitate, am fost o persoană foarte activă. Munceam mult, citeam mult, mă plimbam mult. Faptul că deodată mă trezisem prinsă doar între patul meu, pătuțul  lui și parcul din fața blocului, mă făcea să simt că bat pasul pe loc. Și din nevoia de a face ceva, am început să aștern gânduri pe hârtie. Despre viața mea de mamă, despre temeri, despre iubire, despre viața de cuplu, despre nou. Apoi m-am întrebat: ceea ce simt eu și sentimentele mele sunt împărtășite de alte mame sau toate sunt doar în mintea mea? Și m-am gândit…Ce ar fi dacă rândurile mele ar pleca online?

Așa că mi-am făcut curaj și mi-am creat un blog. Sau mai degrabă un jurnal online.

Nu sunt un blogger influent, sunt doar o mamă care ține un jurnal online în care își notează emoțiile de zi cu zi, fricile, dar și ce mai află nou din sănătate și psihologie, și desigur, prin ce aventuri a mai trecut cu cel mic. Numele blogului a venit natural aș spune, și deși teoretic a fost o lipsă de inspirație, practic m-a descris pe mine așa cum simțeam că eram în momentul acela: mamă de Matei. Pe atunci Matei avea doar 3 luni. Între timp, peste o lună jumătate, vom serba cei doi anișori deja …

Am început să scriu în online. Nu a știut nimeni din familie și nici dintre prieteni. M-au bucurat nespus cele 100 vizualizări de la primele două articole. Cineva citise și mi se părea un trafic wow!  Al treilea a avut 5000 de vizualizări( de necrezut!!!) și asta pentru că s-a propagat destul de rapid pe facebook, al șaselea a înregistrat 10.000 de vizualizări până la sfârșitul anului, asta însemnând în aproximativ trei luni. Eram fericită peste măsură și în același timp nu îmi venea să cred. Nu mă așteptam. Am primit reacții și mesaje de la mame care s-au regăsit în rândurile mele iar din momentul acela mi-am dat seama că mi-am găsit într-adevăr vocația. Aceea de a fi aproape de oameni, de a încuraja, de a empatiza și de a le arăta că nu sunt singuri. În lumea asta mai este cineva care simte la fel ca ei.

Am mers mai departe cu blogul, am investit în el timp și emoții, am evoluat, asta o văd chiar eu recitind articolele de debut.

Am simțit însă nevoia să fac mai mult. Așa că am început să merg la cursuri de parenting, la conferințe, să mă documentez mai temeinic. Simțeam că am obligația de a transmite informații bazate pe surse reale și susținute. Între timp am devenit și studentă la Facultatea de Pishologie, iar peste peste o lună voi termina deja primul an.

Uitându-mă acum în spate, realizez cât de mult a însemnat pentru mine faptul că am devenit mamă.

Maternitatea m-a reinventat. Am luat ce a fost mai bun din această nouă și continuă experiență astfel încât am reușit să ajung la mine, am aflat ce îmi place cu adevărat să fac, dar mai ales, am primit ocazia și șansa de a face ceea ce îmi place cel mult: să alin, să îmbrățișez, să văd oameni fericiți, să scriu, să împărtășesc experiența mea fără să pretind vreodată că eu dețin adevărul absolut. Din contră. Învăț multe din comunitatea mea de mame.

Nu este ușor, precum poate pare, să ții un blog. Uneori înseamnă nopți foarte târzii, pentru că în restul  zilei ne ocupăm de familie, de casă și de copii și poate și de job. Alteori înseamnă să primești și reacții care îți atacă persoana în mod direct și personal și nu articolul prezentat. Am avut momente în care simțeam că nu pot să merg mai departe pentru că vorbele și răutatea dor. Însă am trecut prin mesajele frumoase pe care le-am primit și mi-am spus că dacă o există măcar o singură persoană căreia îi este de folos munca mea, atunci blogul nu se va închide niciodată și își va aștepta bucuros oaspeții.

Am vorbit atât de mult despre blog și nici măcar nu m-am prezentat. Sunt Loredana Dinu, Mamă de Matei. Îmi iubesc copilul și familia, îmi iubesc blogul și comunitatea de mame reunite acolo. Iubesc ceea ce fac acum, mă străduiesc să transmit prin articole iubire, toleranță, empatie.

Aș vorbi mai multe, aș putea să scriu pagini întregi dacă mă stârnesc. Însă voi mai spune doar atât. Că într-un mediu online, unde poate scrie oricine și poate spune orice, îndreptați-vă atenția către cei care își dezgolesc sufletul în fața voastră ( e nevoie de mult curaj și asumare pentru asta!), căci ei sunt cei care transmit adevărata emoție. Avem mare nevoie de emoție în zilele în care trăim astăzi …

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

Articolul Povestea Loredanei si a blogului ei, Mama de Matei apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În decembrie 2013, de Moș Nicolae mi-am făcut singură un cadou mai special. Așa ar putea începe povestea blogului meu lansat pe 5 decembrie.

Ideea de a-mi face un loc al meu în online exista în mintea mea de ceva vreme. Îl vedeam ca pe  extensie a mea,  un spațiu în care să pot lăsa scrise povești și experiențe care să le fie eventual de folos și altora, un colțișor în care să pun la păstrare amintiri și, recunosc, a fost și un exercițiu de consolidare a brandului personal (de asta pagina mea se cheamă cristinaotel.ro și nu altfel ).

 Sursă poză: arhiva personală

După primele două săptămâni eram deja obosită și frustrată!

Organizată cum sunt, la început îmi propusesem să scriu după un algoritm și să am cam același număr de articole în fiecare categorie de postări: din experiența de trainer, din experiența de mamă, activități pentru copii și rețete încercate cu success. După primele două săptămâni eram deja obosită și frustrată! Eram atât de preocupată de echilibrul ăsta încât mă forțam să găsesc subiecte din fiecare categorie. Era de vis să fac un desert numai de dragul de a avea ce să postez. Mă apucă râsul ori de câte ori îmi amintesc. Noroc că m-am trezit repede la realitate că altfel m-aș fi lăsat rapid de scris pe blog.

Azi văd blogul ca pe ceva organic și viu, o oglindă a celui care scrie. E ceva foarte personal sau așa ar trebui să fie. Toate momentele mele importante se simt și se reflectă și pe blog. Înainte de a rămâne însărcinată cu Sara și de a intra în concediu scriam mult (și nu numai pe blogul meu) despre dezvoltarea personală și experiențele mele de trainer. Mai apoi a urmat o perioadă lungă în care scriam aproape exclusiv din postura de părinte și blogului i s-a dus vestea ca fiind unul de parenting. De ceva vreme, într-un mod natural și neplanificat, am început să mă preocup din nou de zona de dezvoltare personală, pentru că simt că acolo îmi pot pune la treabă abilitățile în folosul cui are nevoie.

Cu timpul blogul a crescut și am făcut loc unor proiecte dragi mie.

Conversațiile cu Alex sunt printre preferatele multor cititori și am primit chiar și întrebări despre conversațiile cu Sara. Mai așteptați-ne puțin, vă rog. La cum se conturează personalitatea domniței noastre nu vă va dezamăgi! Inspirația săptămânii are deja 40 de ediții (acum îmi dau seama că în curând face un an proiectul!) și tot mai multă lume așteaptă serile de vineri ca să vadă cine ce a mai scris. Îmi doresc tare ca și cel mai recent proiect, Pauza de bine, să prindă aripi și să fie de folos. Eu îmi pun mari speranțe în el.

Așa cum am mai spus pe blog, scriu ca să dau lumii înapoi, să contribui la ceva mai mare decât mine, să ajut cu stropul meu să schimbăm lumea în mai bine. Dacă un articol reușește să inspire măcar o mână de oameni, să îi facă să se simtă înțeleși, să le dea o idee, să le ofere un răspuns, o soluție la o problemă cu care se confruntă atunci înseamnă că am reușit să fac ce mi-am propus. Cum îmi place mie să spun, eu dau cât pot și fiecare cititor își ia cât dorește și cât are nevoie.

Să scrii pe un blog mi se pare un exercițiu teribil de bun de autocunoaștere, de creștere, de responsabilizare.

Pentru mine e aproape un job full time, cu scris la ore târzii, între reprizele de alergat după Sara, între un joc cu Alex, un vas de spălat, o camera de aspirat, o mâncare de gătit, o carte de citit, un prieten de sunat, o relație de îngrijit, o oră de sport și tot așa. Jonglerie, nu altceva!

În toată alergătura asta blogul a fost și va rămâne un soi de Elveție, un loc liniștit și cu note pozitive, cu povești și lucruri folositoare, cu riscul de a nu produce articole super viralizate. Îmi fac totuși un disclaimer pentru eventualitatea în care personalitatea mea va suferi modificări semnificative care se vor oglindi și în felul meu de a scrie.

Articolul De Mos Nicolae mi-am facut cadou un blog – Cristina Oțel   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Miruna, blonda de la Și blondele gândesc, m-a cucerit rapid, așa că, am promovat-o, fără să știe și fără să îmi ceară, în categoria ”Bloguri de răsfoit”. Și nu am făcut-o pentru că este frumoasă, asta … plus zâmbetul demn de invidiat … am descoperit mai târziu. Mie mi-a plăcut umorul cu care scrie pe acest blog de blonde care gandesc. Și modul în care reușește să facă tot felul de combinații de cuvinte, așa, metaforic, realist și amuzant. Și știți ce îmi mai place mie la ea? Cum vorbește, calm și rar și fără grabă … pentru că … eu nu pot No, se vede că vine de pe alte meleaguri . Poftiți de o cunoașteți!”

Când am apărut eu cu numele blogului meu, Și blondele gândesc, toată blogosfera –pe vremea aia în majoritate masculină- a căscat ochii cât cepele, aveam să aflu mult mai târziu. Erau puține femei în online, îmi amintesc de câteva ieșiri la berea de după conferințe, în care eram singura fată între mulți băieți.

Blogul a început dintr-o întâmplare.

Nu m-am gândit deloc ce nume să îi pun, eram proaspăt blondă și mi se părea paradoxală culoarea pe care mi-am ales-o tocmai fiindcă deșteaptă am fost mereu. Tocmai tu să te faci blondă, Miruno! mă gândeam adeseori, deși eu am zis dintotdeauna că mi-ar sta bine așa. Iar după ce am avut curajul prima dată să-l vopsesc fix cum am vrut, mi-am dat seama că -și-o spun cu regrete- natura cred că a greșit un pic. Cu siguranță ar fi trebuit să mă facă blondă, vă zic.

Foto Credit: Cristina Nichitus Roncea

Îmi plăcea de un băiat la vremea respectivă, aveam vreo douăzeci-și-un-pic de ani. L-am căutat pe google, i-am găsit blogul. Habar n-aveam ce-i aia blog. Era plin de greșeli de ortografie, deci nu mi-a mai plăcut de băiat. ”Mie dor de tine” nu va fi niciodată sexy pe pământ! Dar mi s-au aprins alte beculețe.

Eu oricum scriam de dinainte. Aveam texte întregi salvate în word, ascunse prin laptop, să nu mi le găsească întâmplător cineva.

Erau gânduri de-ale mele, dureri în principal. Mi-a plăcut ideea de blog, așa că mi-am făcut și eu unul. Și blondele gândesc, i-am zis. Semnat, o copilă care respiră, gândește și simte, ceea ce s-a transformat în categoria mea de suflet mai târziu. Știți, blogul are categorii … Și-am publicat vreo trei texte în prima zi. După care n-am mai scris public o vreme, nu prea înțelegeam de ce ar face oamenii așa ceva. Surpriza a venit însă din comentarii, nici astăzi nu știu cum de primul om m-a găsit. Și au început să vină mesaje. Și eu am mai publicat câte ceva.

Primul text e despre durere. Al doilea, despre fericire.

Apoi, am primit de Crăciun o mașină de la ai mei, despre care nici nu aș fi bănuit înainte. Am găsit sub brad o cutie mare în care erau vreo 12 altele mai mici, iar în cea mai mică am găsit cheia de la o mașină perfectă și roșie, care mă aștepta cântând colinde în curte. Cred că a fost surpriza vieții mele, îmi doream o mașină foarte mult și o meritam foarte puțin. Asta m-a inspirat să scriu din nou. Și de atunci, nu m-am mai oprit.

La început aveam 2 cititori constanți: pe mama și pe încă unul. Pe care nu îl știu nici în ziua de astăzi, deși i-aș putea face un protret din comentariile lui. Cred că era băiat. Apoi au urmat și alți cititori, cred că eram un pic misterioasă, un pic isteață, aveam chestia asta nouă cu blog. Era interesant. Încet-încet, am început să citesc și alte bloguri, vorbim de era pre-facebook acum. Oamenii se mutau de pe un blog pe altul să discute cam cum discută în newsfeed și statusuri în zilele noastre. Nu existau like-uri atunci, habar nu am cum se viralizau articole, de fapt. Aveam yahoo messenger pe vremea aia și maxim de promovare ce făceam era să-mi pun link la status, dar nici asta nu se întâmpla mereu, fiindcă mi se părea un pic exagerat.

Blogul, efecte secundare

Farmecul blogului nu e numai în textele pe care le scrii, ci în feedback-ul pe care-l primești. Pentru mine, o fată din Sibiu ajunsă la facultatea de medicină în Cluj, cu multe nesiguranțe și întrebări, faptul că niște oameni apreciau niște vorbe de-ale mele, fără nici un interes, fără să știe cine sunt a fost mindblowing. Lifechanging. Scuzați-mi franceza, dar nu știu cum altfel să spun. Mi-am câștigat încredere în mine cum nu vă închipuiți. Fiindcă îmi construiam o lume cu oameni ca mine, care gândeau și simțeau asemănător, care și când mă certau o făceau cu umor și argumente, era fantastic ceea ce se întâmpla!

Următoarea vară am petrecut-o strict la calculator. O să mori într-o zi de la atâta internet, îmi zicea tata, fiindcă o să uiți și să bei apă! Efectiv atâta făceam: nu mai știam când e zi, când e noapte; mâncam, beam, dormeam și stăteam pe net. Îmi luasem domeniu propriu și îmi prindeam urechile cu tot ce înseamnă blog. Jumătate dintre băieții de pe net îmi știau parolele, cred că fiecare a pus un umăr la ceva la blogul ăsta al meu.

Tata nu era singurul care râdea de mine. Ohoo, ăștia erau mulți!

Și prima lor întrebare, de care lui nu îi păsa fiindcă grija lui era de altă natură: Faci bani din blog? Nu faci, deci e degeaba! Ha-ha-ha. Vă dați seama cum mă simțeam. Deși eu nu făceam asta pentru bani, ba nici nu prea înțelegeam de ce m-ar întreba cineva de asta.

Și-mi amintesc că la o întâlnire cu bloggeri sibieni, un tip cu multă viziune mi-a pus 10 dolari pe masă și mi-a zis că eu o să fac bani buni din blogging și vrea să țin minte că pe primii i-am primit de la el. Eu m-am simțit jignită, doar eram o blondă care se respectă, nu una care face bani ușor (între timp, mi-am dat seama că nu e nimic rușinos în a face bani ușor, ba fericiți cei pe care-i duce mintea la asta, nu fundul, da? Am zis!) . Nu am luat banii, s-o fi bucurat chelnărul de la terasă de un bacșiș zdravăn atunci!

Iar în toamna următoare, m-am mutat la București, habar nu am de ce, doar fiindcă am simțit că acolo e locul meu și o să fie bine. Și fiindcă blogul mi-a dat curajul să visez. Și părinții, bani să îmi ascult intuiția.

Scriu de aproape 10 ani de zile.

Cu pauze mai mici sau mai mari. În 2011 m-am mutat în Anglia la iubitul meu și am intrat în câmpul muncii. Lucram full-time ca dentist, ceea ce mă inspira, dar mă și obosea deopotrivă. Pacienții erau viața mea. Plus că trebuia să am mare grijă cât și cum scriu, să respect confidențialitatea, e ceva la care țin foarte mult. Anul trecut, când ne-am întors în România, mi-am relansat blogul, inspirată fiind de toate schimbările prin care am trecut: căsătoria, mutarea dintr-o țară străină înapoi în România, bebelușul meu de atunci doar câteva luni.

Momentan, blogul e biletul meu către libertate, fiindcă îmi permite să mai stau acasă la copil. Scriu când pot, cum pot, nu am ore fixe și câștig un ban cinstit. Nu e ușor întotdeauna, dar e mai mult frumos decât greu. Și e pasiunea mea, deci nu prea o simt ca pe o muncă. Am ajuns să fac bani din scris în România zilelor noastre, cine ar fi crezut?!

Ce am câștigat de când am blog:

• Multe cunoștințe noi de oameni faini, pe principiul cine se aseamănă se adună. Blogul e o carte de vizită fantastică și îți triază extraordinar oamenii din jurul tău. Sunt unii care-mi lasă comentarii zilnic. Na, pe oamenii ăștia îi descopăr cu fiecare mesaj încă puțin. Sunt ca personaje care se contruiesc dintr-un puzzle în capul meu, numai că ele sunt reale, oameni care există, cu vieți, copii și probleme. Cu unii dintre ei m-am întâlnit, cu alții am vorbit la telefon, recent am primit o vedere dintr-o vacanță. Sau când cineva care comentează regulat nu mi-a mai scris câteva zile la rând, i-am trimis email să o întreb dacă e bine. Tipa era doar în concediu fără internet.
• Câțiva prieteni foarte buni. Da, încă îți poți face prieteni adevărați și după douăzeci și după treizeci de ani!
• Încredere în mine. De fapt, cu asta trebuia să încep.
• Am fost invitată la diverse evenimente în străinătate, care sunt mai impresionante decât orice vacanță pe care ți-o permiți. Cred că highlight-ul a fost vizita în Irlanda, când am fost cazată la un Ritz de lângă Dublin. Mi-a plăcut mult și datorită companiei, am fost o gașcă faină atunci.
• Și am primit un job datorită blogului. Nu orice job. Am fost redactor de beauty la revista ELLE România. The dream-job, cum ar veni! Scriam la revistă în paralel cu școala, țineam și blogul unei companii medicale pe-atunci, pe un salariu de invidiat și acum. Și mai aveam și blogul de blonde. Sincer, și eu mă întreb când le făceam pe toate! Dar iubeam viața mea, alt secret nu era.
• și bani, am câștigat bani, reușesc să mă descurc foarte bine din blog ca singură sursă de venit.

Ce aș sfătui pe cineva care vrea să-și facă acum blog?

Să-și facă! Apoi să scrie, să scrie, să scrie. Sfaturi și tutoriale sunt pe toate gardurile, ceea ce face cu adevărat diferența este să le și pună în practică. Iar cel care scrie din plăcere va rezista. Cel care scrie din interes se va pierde. Întrebați-i pe cei care fac blogging de mulți ani, pe cei care sunt dați exemple la facultățile de comunicare de astăzi: câți bloggeri din trupa inițială au mai rămas?

Ce aș sfătui pe cineva care are deja blog?

Să scrie, să scrie, să scrie.

Nu știu dacă e ceva din care să ieși la pensie neapărat, însă blogul poate fi un instrument excelent pentru a obține ceea ce vrei la un moment dat. Important e să îți dai seama ce e chestia aia. Că știți cum e, în România toți vor să fie cineva, dar nimeni nu știe cine. Blogul e o carte de vizită excelentă, nu v-o spun din povești.

Mama îmi mai citește și astăzi blogul, îmi lasă comentariu în fiecare zi și e prima care-mi numără literele mâncate. Tata nici nu cred că știe cum îi zice. Poate de aici îmi și vine nevoia asta continuă de afirmare, poate că încerc să strig până mă aude el. Cert e că o să scriu în continuare, fiindcă pe mine mă vindecă fiecare text încă puțin. Știți, multă vreme am crescut crezând că genele talentului m-au sărit cam toate, până a venit cineva care mi-a zis: ”Mie-mi place, scrie în continuare. Îmi încep fiecare dimineață cu blogul tău.” Și vreți să vă spun care-i secretul? Nu sunt eu vreo specială, ci cheia e să aduni oamenii ăia care rezonează, în jurul tău, puțin câte puțin.

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

Articolul Cum mi-am facut blog de blonde care gandesc apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.