E în regulă să spui „nu”, chiar dacă se supără cineva.

Poate ai fost învățat că „nu” înseamnă respingere, conflict, vină. Dar adevărul este că un „nu” spus cu respect poate fi un act profund de grijă față de tine. Nu putem fi tot timpul disponibili, nici pentru ceilalți, nici pentru așteptările lor. Și e normal ca uneori, asta să-i deranjeze. Dar nu suntem responsabili pentru emoțiile celorlalți. Suntem responsabili doar pentru a rămâne onești și blânzi cu noi.

Nu e treaba ta să „repari” pe nimeni.

Sunt momente când ne e greu să vedem suferința celuilalt fără să vrem să intervenim, să ajutăm, să salvăm. Dar fiecare om are propriul drum. Și uneori, a fi acolo înseamnă doar să fii prezent, nu să preiei durerea celuilalt pe umerii tăi. A te ocupa de tine nu e egoism, e responsabilitate.

Nu ești responsabil pentru cum se simte toată lumea din jurul tău.

Poate ai crescut în medii în care trebuia să fii mereu atent la cum se simt ceilalți. Să nu superi. Să nu înfurii. Să nu deranjezi. Dar acum ești adult. Și ai voie să alegi ce poți și ce nu poți duce. Ai voie să te întrebi: „Ce simt eu acum? Ce am eu nevoie?”.

Nu trebuie să știi mereu ce are nevoie celălalt.

Știi momentul ăla în care cineva e nemulțumit, dar nu spune de ce, iar tu simți că trebuie să ghicești, să te porți impecabil, ca nu cumva să fi greșit ceva? Acel mers în vârful degetelor … Nu, nu e responsabilitatea ta să anticipezi nevoile tuturor. Nici să le împlinești pe toate. Comunicarea e o punte care se construiește din ambele capete.

Poți să ai o părere diferită. Și tot să fii în regulă!

Nu trebuie să fii de acord cu toată lumea ca să fii acceptat. Și nu trebuie să te conformezi ca să eviți conflictele. Relațiile sănătoase pot conține diferențe. Ba chiar cresc din ele.

Ai voie să simți tot ce simți.

Furia, tristețea, oboseala, dorul… toate sunt normale. Nu trebuie să le ascunzi sau să le explici. E suficient să le recunoști. Să le dai voie să existe. Emoțiile tale nu trebuie să fie pe placul nimănui ca să fie valide.

Ești suficient așa cum ești.

Nu trebuie să faci pe plac, să demonstrezi, să te conformezi unor standarde impuse de alții ca să meriți iubire sau acceptare. Ești îndeajuns, chiar și atunci când uiți asta. Să pui limite sănătoase nu înseamnă că ridici ziduri. De fapt, sunt porți cu zăvor. Alegem când deschidem și cui. Iar învățând să le punem, învățăm să ne onorăm pe noi. Să spunem cu blândețe: „Acum am nevoie să mă aleg.” Și ăsta nu e un act de egoism. E un act de iubire.

Sursă poza: Ben White @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Despre limite sănătoase – sau cum învățăm să ne alegem pe noi înșine, fără vină apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Fiecare boală și fiecare criză are legătură cu trauma. Este important să înțelegem ce este trauma. Trauma nu e ceea ce se întâmplă cu tine (boală, abuz, moartea cuiva drag, război etc) ci ceea ce se întâmplă în tine ca un rezultat a ceea ce ai trăit.

Trauma nu este despre trecut, ci despre prezent. Poate că s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, dar important este ce a rămas, azi, încă prezent în tine. Sunt două tipuri de traume – „Trauma cu T mare”, evenimente mari (abuz, moarte, violență, război, dezastre naturale etc) și „trauma cu t mic” (când nevoile copiilor nu sunt împlinite).

Orice traumă este stresantă, dar nu orice este stresant este și traumatic. 

Trauma face ca persoana să se comporte rigid, nu flexibil. Reziliența și libertatea se găsesc în flexibilitate. Flexibilitatea ne dă libertatea de a alege cum să răspundem, să nu fim reactivi. Suntem reactivi când răspundem din partea traumatică.

Un efect al traumei este deconectarea de propriul corp. Acesta este un mecanism de supraviețuire. Este ceva ce cândva te-a salvat, dar astăzi te încurcă.

Trauma ne face să trăim în umbra trecutului. În loc să fim în prezent încă reacționăm ca și cum trecutul ar fi prezent. Trauma ne distorsionează lumea, ne facem să fim agresivi, defensivi, să căutăm să fim mari și puternici ca nimeni să nu se pună cu noi, pentru că lumea e un loc periculos.

Trauma e transgeneratională, se transmite de la o generație la alta. Poți să fii furios că mama și tata nu au făcut ceva, sau au făcut ceva anume și astfel te-a rănit. Furia este o emoție naturală, o reacție firească la a fi rănit. Învinovățirea e o altă poveste. În terapie oamenii sunt disperați să nu își învinovățească părinții, deci cred că nu pot fi furioși. Nu trebuie sa învinovățim ca să ne dăm voie să fim furioși. E o diferență importantă.

De cele mai multe ori reacționăm la interpretări, nu la ce se întâmplă. Dintre toate posibilitățile de interpretări o alegem pe cea mai rea. 

Dacă ai fost rănit într-o relație semnificativă, când erai mic, nu te-ai simțit în siguranță. Atunci este firesc să îți fie teamă de a fi într-o relație, de a rămâne în relații. Nu pentru că ești nebun, ci tocmai pentru că nu ești. E un răspuns firesc ținând cont că ai trăit ceea ce ai trăit.

Când vine vorba de diagnosticul de boli autoimune și cancer sunt câteva caracteristici întâlnite: grija automatică și compulsivă față de nevoile altora, identificarea rigidă cu roluri și responsabilități, multitasking-ul bazat pe convingerea că trebuie să ne justificăm existența prin a face și a dărui, reprimarea furiei sănătoase și credința că nu ar trebui să dezamăgească și că sunt responsabili de cum se simt alții.

Când reprimi emoții, reprimi sistemul imunitar, normal că te îmbolnăvești. Să reprimi înseamnă că o ignori atât de mult încât nici nu mai știi că e acolo.

  Când reprimi furia, unde se duce? Se evaporă? Nu. Rămâne în tine sub formă de depresie, boli, ură față de sine.

Când nu știm să spunem „Nu” este un mod în care nu suntem autentici și conectați la noi înșine. Observă unde nu ești autentic. Ajungem să simțim resentimente față de oamenii cărora nu le spunem „Nu”. Alegem să nu spunem „Nu” ca să salvăm relația și de fapt o sabotăm. Când noi nu spunem ”Nu” va spune corpul în locul nostru.

Când vorbim de boli psihice este chiar mai vagă cauza decât atunci când vorbim de bolile fizice. Diagnosticul de boală psihică nu este o explicație a ceva, este doar o descriere. De exemplu depresia, cum știm că cineva este deprimat? Că are o stare de tristețe profundă și se izolează. De ce cineva are o stare de tristețe profundă și se izolează? Răspunsul este că este deprimat. Și cum știm că este deprimat? Înțelegeți? Răspunsul, cauza, este ce s-a întâmplat cu omul în viața sa. „Depress” în traducere înseamnă că ceva a fost reprimat (push down feelings). De ce? Pentru că nu am avut voie să simțim. Să nu simți a fost un mecanism de supraviețuire

Studiile în psihoza și tulburare bipolare arată că cu cât există mai multe experiențe traumatice în copilărie cu atât există riscul mai mare să dezvolți aceste tulburări. Un răspuns normal la ceva anormal ce ai trăit. Este întotdeauna o explicație. Nu este adevărat că depresia este cauzată de lipsa de serotonină din creier. Este o poveste pe care ne-am spus-o de mult timp, dar nu a fost demonstrată științific. Nu înseamnă că medicamentele nu funcționează, doar că nu asta este cauza. Dacă iei aspirina fiindcă te doare capul, poți să spui că durerea de cap este cauzată de lipsa de aspirină din creier?

Dependență nu este o alegere și nici nu este moștenită genetic.

Dependența este orice comportament în care o persoană găsește o ușurare sau o plăcere temporară și după care, prin urmare, tânjește, dar care, pe termen lung, îi aduce sieși și altor persoane consecințe negative și, cu toate acestea, persoana refuză sau este incapabilă să renunțe la el.

Dependența este doar o formă prin care oamenii în durere încearcă să se descurce cu ceea ce simt. Să rezolve efectul traumei, deconectarea de sine. Cu cât există mai multe experiențe traumatice cu atât există un risc mai mare pentru a dezvolta dependențe. Când oamenii află cauza și scopul și învață lecțiile, atunci pot vindeca și schimba.

Ce se transmite în familii nu sunt dependențele, de exemplu alcoolism, ce se transmite sunt traumele și asta e un lucru bun. Dacă era alcoolismul în gene nu aveai ce să faci, în afară, poate să nu mai faci copii. Dacă ține de traumă asta poți să vindeci.

Sursă poză (Pagina de Facebook ISTT)

Articolul Gabor Maté – Despre bolile fizice și psihice și cum sunt ele legate de traumă  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pedepsele respectă drepturile părinților, dar nu și pe cele ale copiilor.

Și copiii au dreptul de a fi tratați cu respect, exact ca și adulții.

Pedepsele nu îndreaptă comportamentul.

Dacă pedepsești copilul pentru că a vărsat ciorba pe masă și nu îl mai lași la desene, asta nu are legătură cu comportamentul lui. Consecința de a șterge masa, are legătură cu comportamentul lui.

Pedepsele au la bază starea emoțională a părintelui, consecințele au la bază logica.

De multe ori părintele aplică pedeapsa ca o descărcare a stării sale emoţionale, fiind furios.  Exemplu: Copilul a spart farfuria, părintele îi dă o palmă la fund și îl trimite în camera lui – face asta pentru că este furios, prin urmare, ca un răspuns a propriei emoții, dar nu educă prin asta copilul. Ce învață copilul dintr-o astfel de situație? Să lovească atunci când este furios, să îndepărteze oamenii când fac ceva greșit, să caute vinovați în exterior. Cum se va simți? Umilit, furios, neajutorat și respins.

Pedeapsa rezolvă situația pe termen scurt, dar nu și pe termen lung.

Dacă îi spui să nu mai țipe la prietenul lui pentru că îl vei pedepsi, va face liniște, dar fără să înțeleagă ”de ce”, va repeta comportamentul. Folosirea consecințelor duce la autodisciplinare (va ști el singur că este lipsă de respect să țipi la un prieten și că prietenul probabil nu se va mai juca cu el).

Pedepsele aplicate regulat conduc la nevoia de a mări severitatea lor pentru a obține reacția dorită din partea copilului. Consecințele reduc nevoia de disciplinare pentru că tot ele ajută copilul să ia decizii, să fie responsabil și să aibe autocontrol.

Exemplu: Pedeapsa – ”Dacă nu termini de mâncat din farfurie nu te mai las să te uiți la desene.„ Consecința – ”Dacă nu mănânci, vei rămâne flămând.” Inițial părintele evidențiază consecința, ulterior copilul va ști singur fără să fie nevoie de intervenția părintelui.

Consecințele îți transformă copilul într-un adolescent și adult responsabil, care se simte iubit, cu stimă de sine bună. Un adolescent și un adult încrezător în părinte și deschis să comunice cu el. Pedepsele îți transformă copilul într-un adolescent și adult care transferă responsabilitatea către cei din jur; care caută iubire și acceptare exterioară, cu stimă de sine scăzută. Un adolescent și un adult care se ferește de părintele său și cu același model de disciplinare atunci când va fi părinte.

Tu cum vrei să fie copilul tău când va crește?

Sursă poza: Debby Hudson @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Diferența dintre pedepse și consecințe?  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Este important să satisfacem nevoile copiilor noștri. Este în regulă să nu le împlinim toate dorințele.

Nevoia – Este o necesitate pe care o satisfacem pentru a asigura sănătatea fizică, psihică și emoțională a copilului. Dacă nu satisfacem aceste nevoi putem pune în pericol buna funcționare a copilului, sănătatea lui și uneori chiar supraviețuirea lui.

Dorința – Este o aspirație interioară spre obținerea sau realizarea unui anumit lucru. Este ceva la care copilul râvnește, dar fără care poate trăi, poate supraviețui. Dacă nu împlinim anumite dorințe este posibil să producem sentimente de frustare, furie, tristețe, dezamăgire, dar nu îi punem în pericol viața.

Nu e sănătos să le satisfacem toate cerințele și să le scoatem din cale toate sursele de frustrare.

Copiii au nevoie ca părinții să evalueze cât de util și necesar este să le împlinească anumite dorințe. Deși, poate, am putea să le satisfacem pe toate. Copiii nu au nevoie să li se satisfacă toate cerințele și să le fie scoase din cale toate sursele de frustrare. Uneori părinții se tem de reacția copilului când îi refuză satisfacerea anumitor dorințe. Eu le zic să gândească un pic mai mult pe termen lung și să se întrebe de ce se tem de asta. Ce cred ei că se întâmplă dacă prin deceziile luate au ”supărat” copilul.

Și le amintesc că pe termen lung, copiii obișnuiți să primească tot ceea ce își doresc, își stăpânesc cu greu emoțiile, devin pretențioși, au o toleranță scăzută la frustrare, au reacții furioase atunci când li se refuză ceva, sunt dispuși să facă orice pentru a obține ceea ce vor, au așteptarea ca alții să facă orice pentru dorințele lor.

Dorințele au și ele rolul lor și pot ajuta copiii să se dezvolte. Nu putem și nici nu e cazul să încercăm să le scoatem din copiii noștri. Până la urmă dorințele sunt cele care îi fac să viseze și lucrează la dezvoltarea imaginației lor. Important este, după cum spuneam, să evaluăm cât de util și necesar este împlinirea unei anumite dorințe.

Pentru dezvoltarea capacității copiilor de a lua decizii și pentru dezvoltarea autonomiei lor, putem să îi încurajăm și să îi sprijinim să își prioritizeze dorințele.

Discutați cu ei despre ce își doresc, de ce, puneți împreună în balanță dorințele. Vorbiți-le despre dorințele voastre și cum procedați voi cu ele. Cum le prioritizați, cum vă simțiți când nu puteți să vă împliniți o dorință. Stabiliți unele dorințe pe post de cadou pentru zile onomastice sau pentru evenimente speciale. Asta îi va ajuta și pentru dezvoltarea rezistenței la frustrare.

Vă povesteam altă dată că eu îi dau băiatului meu bani în fiecare lună, pe care el îi adună la pușculită. Asta îl ajută să își poate îndeplini din dorințe. Și când a fost vorba de bugetul lui a fost clar pentru mine cât de ușor a învățat să prioritize. Sigur, a avut și sprijinul meu o vreme.

Pentru o dezvoltare sănătoasă este necesar să le satisfacem nevoile copiilor noștri, să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. 

Uneori poate fi mai dificil să le satisfacem nevoile copiilor noștri și să facem o analiză nevoi versus dorințe, mai ales atunci când ne stau ca barieră propriile dureri și traume nevindecate. Uneori fix de acolo vine și acea teamă ca nu cumva să ”supărăm” copilul. Nu spune nimeni că trebuie să facem asta singuri. Putem căuta ajutor și resurse în jurul nostru. Putem să ne informăm sau putem apela la un psiholog care să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă în interiorul nostru. Să ne vindecăm pentru a putea să fim acolo pentru copiii noștri.

Citește și Care sunt nevoile esențiale ale copiilor și cum putem să le satisfacem?

Sursă poza: Tanaphong Toochinda @ Unsplash

Articolul Nevoi versus dorințe – De ce are nevoie cu adevărat copilul tău? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În casa în care locuim noi, toți locuitorii casei fac curat. Raportat la vârstă, la cât de multe sunt de făcut și ce alte treburi prioritare și de neamânat are fiecare. Uneori facem curățenie în echipă. Alteori pe rând. Uneori alții mai scapă. Dar curățenia în casă nu este o datorie doar a femeii. Fie ea iubită, soție sau mamă. 

Funcționăm pe o regulă simplă: locuiești aici, faci dezordine și mizerie evident … faci și curat la fel de evident.

David nu a refuzat niciodată să se implice în treburile casnice. De foarte multe ori este chiar prompt să ajute. Da, sigur, depinde și ce îl rog și când. Uneori a cerut o amânare pe motive importante pentru el. Ne-am adaptat. Poate șterge praful și puțin mai târziu. Poate duce farfuria în chiuvetă și după ce caută nu știu ce jucărie. Poate porni mașina de spălat și după ce face duș. Și tot așa.

Nu i-am oferit și nu l-am rugat niciodată să facă ceva prea greu pentru el și nici ”fix acum” pentru că așa spun eu.

Sigur, uneori chiar aș vrea să se facă lucrurile ”fix acum”, dar aici lucrez eu cu mine destul de mult. E și responsabilitatea lui să facă ordine și curățenie în casă. Dar, în același timp, are dreptul să ceară ca asta să se rezolve mai târziu dacă are altceva important de făcut. Deși acest ceva important este cel mai adesea să facem un meci de fotbal . Na, fiecare cu activitățile și nevoile lui.

Nu l-am plătit niciodată pentru ce face! Nici el nu mă plătește pe mine că spăl wc-ul.

A prins și el asta de pe undeva și mi-a spus, când făcea baie, că vrea să spele el cada și eu să îi dau bani. Vă recunosc că i-am răspuns foarte sincer și direct: ”Tu îmi dai bani să spăl wc-ul? Și tu faci pipi și caca în el”. ”Bine, mami, am încercat și eu”. ”E în regulă, ai dreptul să încerci”. A continuat să spele cada, cu un burete și un sfert de sticlă de gel de duș. Nu a mai zis nimic despre bani.

Apoi i-am explicat calm, blând, cu răbdare și sinceritate exact ce am să vă spun și vouă aici. Este o responsabilitate a lui, nu o muncă pe care o face în plus, ca un serviciu unde te duci și primești salariu. Treburile casnice sunt responsabilități comune. Nimeni din casă nu primește bani pentru treaba pe care o face pentru el și pentru ceilalți. Nici alte beneficii. Toți primesc ”Mulțumesc frumos”. „Ce treabă excelentă am făcut”. „În echipă terminăm mai repede și ne rămâne mai mult timp pentru joacă”.  Apoi, ce se întâmplă dacă nu are nevoie de bani? Nu își mai îndeplinește partea lui de treabă? Rămâne cu praful în cameră sau cu jucăriile prin casă? 

David primește bani de buzunar de 2 ori pe lună. Nu face nimic pentru banii aceștia, el știe că sunt un cadou din partea mea. V-am povestit de ce am decis asta și cum ne ajută.

Noi, părinții, îi creștem adulții care vor deveni! Tu cum vrei să fie copilul tău?

Pentru copiii mai mici, să ajute la treburile casnice este o joacă. Pentru cei mai mari poate părea ceva neplăcut, este adevărat. Pe de altă parte, eu nu cunosc adulți care să spele wc-ul de plăcere . O facem pentru că este necesar pentru sănătatea noastră să păstrăm un mediu curat. Nu este plăcut, dar este parte din responsabilitatea tuturor. Este de înțeles că un copil nu poate folosi substanțe toxice, prin urmare nu spală el wc-uri. Este de înțeles că nu va găti 2 feluri de mâncare în fiecare zi. Dar este responsabilitatea lui să contribuie. Asta trebuie să știe și copiii! Noi, părinții, îi creștem adulții care vor deveni. Noi îi creștem responsabili, independenți, empatici, echilibrați. Să implicăm copiii în treburile casnice, fără a fi plătiți pentru ceva ce ține de responsabilitatea lor, îi vor face să se simtă capabili și autonomi.

Este important ca mai întâi să înțelegem noi că nu îi protejăm și nu îi ajutăm când nu le arătăm realitatea vieții și nu îi învățăm să fie responsabili. 

Ce poate ajuta pentru a evita refuzul de a rezolva treburile casnice?

– Să le dăm un exemplu. Părinții să lucreze împreună și să își împartă echitabil sarcinile. Mă gândesc aici la familiile care oferă ca exemplu un tată care nu face mai nimic prin casă. Știu că am evoluat foarte mult la acest capitol, dar vă spun că încă mai sunt bărbați care cred că treburile casnice sunt ale femeii. Și vor da mai departe aceeași mentalitate.  

– Să le oferim activități în funcție de vârstă.

– Să avem răbdare. Poate nu vor acum să strângă jucăriile, dar poate acceptă ușor dacă îi dau un timp de 10-20 minute să se mai joace.

– Să îi încurajăm, să le explicăm.

– Să nu îi criticăm dacă se întâmplă să nu facă tocmai bine un lucru (îi ajutăm, le dăm soluții, le mulțumim pentru efortul pe care îl depun). 

– Să rămânem constanți în a le da aceste treburi de făcut. 

Care sunt activitățile pe care le pot face copiii? 

– Să strângă jucăriile

– Să pună hainele murdare în coșul de rufe

– Să pornească mașina de spălat (inclusiv să pună rufe și detergent)

– Să strângă hainele de pe sârmă

– Să ducă gunoiul

– Să pună lucruri la locul lor (haine, telecomanda, cărți, perne etc)

– Să șteargă praful (eu îi dau șervețele umede de bebeluși pentru asta)

– Să așeze masa / Să strângă masa

– Să spele vasele / Să le pună în mașina de spălat vase

– Să spele cada (sigur, o mai spăl și eu o tură după el )

– Să ajute la gătit 

– Să ude florile

– Să șteargă geamurile și oglinzile

– Să pună cumpărăturile în frigider

(Pe toate de mai sus, David le face la 6 ani. Nu pe toate deodată, în fiecare zi )

– Să facă patul

– Să dea cu aspiratorul (noi avem un roboțel, nu are șanse să încerce asta)

– Să dea cu mopul

– Să pregătească micul dejun

– Să împăturească hainele

– Să calce … abia aștept momentul acesta :)) 

Să implicăm copiii în treburile casnice, câte puțin, din ce în ce mai mult, dar nu îi plătim pentru asta. În schimb, putem să le mulțumiți sincer și să îi apreciem pentru efortul pe care îl depun. Așa cum ar trebui să vi se mulțumească și vouă și să fiți și voi apreciați . 

Sursă poza: Ben White @ Unsplash

Articolul De ce este important să implicăm copiii în treburile casnice și de ce nu este în regulă să îi plătim apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tot către cer și stele privim când ne este dor de Emma. Și nu avem unde să o găsim și să îi vorbim.

În suflet o port mereu. Iar mândrul mă întreabă serios dacă putem să mergem acolo. ”Acolo” unde este ea, nu putem. Pe stele, poate, cine știe care îi va fi drumul lui. Eu mi-s cam bătrână pentru asta

Vorbim des despre cosmos. Eu nu prea mă pricep la asta. Am cumpărat cărți și materiale și învăț în același timp cu el. Așa că n-am putut să refuz invitația Danonino și să îl duc să vadă în realitate primul și singurul cosmonaut român, pe Dumitru Prunariu. De altfel David l-a și întrebat, cu toată curiozitatea în ochii lui mari, cum se vede Pământul de acolo de sus.

„Anul acesta s-au împlinit 37 de ani de când am cucerit spațiul cosmic. Încă nu-mi vine să cred că mi-am depășit cu mult visul meu din tinerețe. De mic copil m-au fascinat misterele Universului și mi-am dorit să zbor, să descopăr lumi. Și, într-un final, am ajuns să zbor în Cosmos. Pasiunea, puterea, încrederea și curajul de a îndrăzni, sunt cele care m-au ajutat să ajung și mai aproape de visul meu. Dacă ești convins că vei ajunge acolo unde vrei, se vor găsi, într-un fel sau altul, și căi de a-ți realiza visele!”, spune Dumitru Prunariu.

Mesajul transmis în cadrul evenimentului de către Dumitru Prunariu, este ceea ce îmi doresc să păstreze în el și David.

Certitudinea că oricât de grea ne-ar fi viața uneori, oricât de dificil ar putea părea visul nostru, el se va realiza atât timp cât încă credem în el.

Și m-a amuzat și m-a umplut de iubire, când l-am văzut pe mândrul curajos că pune întrebări, cu năsucul într-un microfon atât de mare. Mai târziu s-a lipit cu totul într-un telescop să vadă planetele de aproape. Și își ținea un ochi acoperit cu mânuța lui mică și mai punea câteva întrebări să îl descoasă pe domnul de la Astroclubul București venit să îi împrietenească pe cei mici și pe cei mari, cu universul.

Acum avem temă să explorăm spațiul cu propulsoarele cu jeturi pe care le-a ochit la evenimentul organizat la Commons Hub Unirii și mi-a cerut să îl construim acasă. Cine credeți că aduna sticle de la birou? Eu , exact! Revin și cu modelul detaliat

Până una alta, am aflat că îl pot propulsa în spațiu și cu telefonul. Scanezi simbolul Shazam de pe ambalajele iaurturilor de băut sau de brânzică și explorează Universul alături de Dino.

Evenimentul a făcut parte din noua campanie educațională lasată de Daonino prin care încurajează părinții să descopere alături de copiii lor, spațiului cosmic. „Spune DA explorării” este parte a campaniei integrate de comunicare „Spune DA” lansată de Danonino în 2016, având ca prioritate promovarea unei creșteri frumoase a copiilor bazată pe autonomie, educație, încredere, dar și printr-o alimentație echilibrată.

Articolul Pana dincolo de stele si inapoi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

El chiar știe că îi spun ”Da” de fiecare dată când este posibil.

Mă întreabă des dacă poate să pună mâna în cuptor. N-am idee de ce e interesant și important să o facă și o face destul de des. Îi spun ”Da” absolut de fiecare dată când nu a fost aprins cuptorul în prealabil. Deschide ușa, bagă capul în cuptor, fredonează vreo melodie și gata, trece la alte încercări. Mă întreabă când vrea să sară de pe mobilă, scaune, fotolii și pe unde se mai cațără el. Are această plăcere de a se cocoța pe te miri unde. De altfel, în patul lui suspendat de acasă, nu folosește niciodată scările pentru urcat, preferă varianta iedului. Adică țopăie pe canapea și de acolo pe marginea canapelei și de acolo în patul lui. Nu mă invidiați înainte de vreme, nu doarme în patul lui suspendat, doar se cațară.

Mă întreabă dacă poate să își ia jucăriile în cadă când face baie. Durează spre jumătate de oră până alege pe rând o jucărie. Și eu îi spun care este în pericol să se strice în contact cu apă și care nu. Doar azi la noi în baie sunt aliniate pe marginea căzii toată cazarma de militari, 3 dinozauri, 2 roboți, 3 vapoare, 1 crocodil și o lingură pentru înghețată. Șampoanele noastre sunt deja depozitate pe mașina de spălat și nu vreți să știți cum e când facem și noi un amărât de duș și nu avem voie să mișcăm de la locul ei vreo jucărie.

Au fost multe momente în care i-am spus ”Da” chiar dacă mi-ar fi fost mai comod și mai simplu să îi spun ”Nu”.

Când a vrut să meargă câteva zile la rând, la creșă în pijamale. Când a vrut să doarmă doar în boxeri și tricou chiar dacă eu mă înveleam cu pătura, dar el insista că îi este prea cald. Când a vrut să vadă cum e să desenzi cu carioca pe bluză. Când a dezmembrat zeci de mașinuțe Lego pe care eu le contruisem pentru el. Când a vrut să intre îmbrăcat în cadă și să își spele hainele cu șampon fără să le dea jos. Când a vrut să își cumpere din magazin un set de umerașe pe care încă le folosește pe post de arc.

Când vrea să umble prin oraș cu șapca pusă peste căciulă că e rece, dar îi bate și soarele în ochi, și cu pantalonii scurți peste cei lungi că așa i se pare lui că îi ține mai cald la fund. Când a vrut să mânânce biscuite pe pâine. Și multe altele pe care nici nu reușesc să mi le mai amintesc.

De fiecare dată i-am explicat și consecințele, fără să încerc să îl influențez și l-am lăsat singur să aleagă ce dorește să facă.

Îl încurajez și îl susțin să gândească, să decidă, să testeze, să facă experimente după cum spune chiar el. Cred mult în a ne învăța copiii să ia decizii singuri, să nu ajungă adulți care simt nevoia ca cineva să hotărască pentru ei. Copiii autonomi sunt creativi și curajoși, se simt liberi să testezi, să greșească și să reușească, au încredere în ei și în noi. Și ajung la fel ca adulți. Îmi doresc asta pentru el.

Acest articol este realizat la invitația Danonino, în cadrul campaniei ”Descoperă puterea unui simplu Da” prin care încurajează părinții să ofere autonomie copiilor și să-i susțină în realizarea ideilor lor, prin exemple concrete.

Sursă poza: Sigmund @ Unsplash

Articolul De multe ori ii spun ”Da” copilului meu chiar si atunci cand mi-ar fi fost mai comod sa ii spun ”Nu” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Îmi amintesc că atunci când a început David grădinița, reușita unei zile de muncă pentru mine era direct proporțională cu plânsul lui. Nu plângea, pfiuu, ce zi bună! Cădeau câteva lacrimi, hmm, hai, nu e grav. Băga o porție zdravănă de plâns, omg, ziua era total compromisă. Și asta chiar dacă știam că plânsul în perioada de acomodare e pentru băiatul meu, doar un pas firesc. El este un copil învățat să își manifeste emoțiile.

De ce plâng copiii când merg la grădiniță? Care este motivul pentru care nu vor să meargă la grădiniță?

Repet, nu există un motiv standard pentru fiecare copil în parte. În schimb, dacă înțelegi motivele propriului copil poate reușeti să găsești soluții și sprijin pentru el. Și simplul fapt că înțelegi motivul poate fi în sine o liniștire pentru tine, ca părinte.

Copilul nu este suficient de pregătit să se desprindă de cei cu care a stat până atunci. Am mai scris despre asta, vârsta recomandată pentru intrarea în colectivitate este de 3 ani, sigur, nu vorbesc de o vârstă fixă pentru toți, este aproximativă. Un copil care nu este pregătit intelectual și mai ales emoțional, se va adapta mai greu.

Copilul are un temperament melancolic, este mai retras, își face cu greutate prieteni și îl suprasolicită mediul zgomotos și agitat cum este de obicei la grădiniță.

Copilul este empatic și plânge pentru că plâng ceilalți copii. Aici ridic mâna sus pentru David. În primele zi de grădiniță, anul trecut, spunea că nu îi place să meargă pentru că plânge Sofia și lui îi pare rău.

Copilul nu a fost pregătit suficient pentru intrarea în colectivitate.

Copilul este centrul universului în familie. Are nevoie de o perioadă pentru a integra noua poziție în care pentru multe ore pe zi, nu mai este totul doar despre el.

Părintele nu este pregătit pentru intrarea copilului în colectivitate . Se întâmplă uneori ca părintele să fie dependent de copil și să simtă că este în siguranță doar în grija lui. Această situație se întâlnește mai frecvent la mame. Mai ales la cele care sunt casnice și își definesc ca scop în viață creșterea copilului.

Părintele este sensibil la plânsul copilului și acceptă cu greu normalitatea acestor manifestări.

Experiența părintelui la grădiniță sau la școală nu a fost una fericită și se teme că și copilul va avea aceași trăire.

În cadrul familiei au avut recent loc evenimente dureroase (divorț, deces, certuri frecvente, violență etc). Acestea îi accentuează copilului sentimentul de abandon. Are nevoie de o perioadă mai lungă de tranziție pentru a echilibra situația solicitantă prin care trece.

Grădinița aleasă nu este mediul potrivit pentru copilul tău. În acest caz încearcă să te asiguri că într-adevăr s-a întâmplat ceva neplăcut, că nu a fost tratat cu respect. Altfel riști să bulversezi copilul cu schimbarea grădiniței.

Ce faci când copilul refuză să meargă la grădiniță sau când protestează vehement?

Fiecare părinte știe care este cea mai bună soluție, sau măcar o intuiește. Uneori ajută o pauză, perioadă în care îl poți pregăti pentru reîntoarcere și te poți pregăti și tu. Riscul este ca această decizie să îi creeze sentimentul că poate apela mereu la acestă variantă când îi va fi greu. Alteori au nevoie să fim mai convingători . Mai fermi în decizia de a continua să meargă la grădiniță, asigurându-l că este o etapă normală, acceptând plânsul lui, stând mai mult cu el până intră în clasă, căutând soluții să îi facem adaptarea mai ușoară. Dacă pare că nimic nu funcționează, apelează la sprijin specializat.

Știu că începerea grădiniței poate fi o perioadă dificilă pentru toți ai casei, cum știu sigur că nu e musai. Sunt și copii care cer să meargă la grănidință. Sunt și copii care nu plâng când ajung acolo. Cunosc și eu cel puțin un caz . Când vă este cel mai greu, amintiți-vă că este o etapă trecătoare. Este și o etapă care ajută copiii să fie autonomi și să se integreze în societate.

* Nu, nu sunt de acord cu teoriile care spun să lași copilul acolo repede urlând și să fugi, dar nici nu îi judec pe cei care fac asta. Mi-aș dori, în schimb, ca cineva să îi învățăm cu empatie, răbdare și grijă, că se poate și altfel. Înțeleg și îmbrățișez metoda în care stai cu copilul progresiv la grădiniță, sau la ușa clasei, cât are nevoie. Dar, din păcate, sistemul acesta este acceptat la mult prea puține grădinițe. Și nu vreau să scriu doar pentru cei care își permit să plătească mai bine decât un salariu minim pe economie, la o grădiniță privată.

Sursă poza: Sandy Millar @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce plange copilul la gradinita? Si de ce nu vrea sa mearga la gradinita?   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.