Psihologul Erik Erikson a descris aceste etape ca fiind stadii ale dezvoltării psiho-sociale, fiecare venind cu o provocare centrală. Felul în care aceste „crize” sunt trăite și integrate influențează modul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți pe tot parcursul vieții.

1. Încredere vs. neîncredere (0 – 1 an)

Aceasta este etapa în care copilul depinde complet de cei care îl îngrijesc. Și etapa în care se pune baza tuturor relațiilor viitoare. Atunci când nevoile lui sunt întâmpinate cu grijă și afecțiune, într-un mod constant, se dezvoltă încrederea (în sine, în ceilalți și în lume). Dacă, însă, nevoile nu sunt satisfăcute sau răspunsurile sunt inconsistente, poate apărea neîncrederea, care se poate transforma mai târziu în anxietate sau dificultăți de atașament.

2. Autonomie vs. rușine și îndoială (1 – 3 ani)

În această etapă, copilul începe să descopere că poate face lucruri singur: să meargă, să mănânce, să exploreze. Când este susținut cu răbdare și încurajare, dezvoltă autonomie și încredere în sine. Când este criticat, ridiculizat sau controlat excesiv, poate apărea rușinea și îndoiala de sine. De multe ori, aceste experiențe rămân în corp și se văd în comportament. De exemplu, poate deveni retras, evitant sau excesiv de precaut în relații.

3. Inițiativă vs. vină (3 – 6 ani)

Copilul devine curios, pune întrebări, inițiază jocuri și începe să imite lumea adulților. Când este susținut, învață că este în regulă să exploreze și să își exprime ideile, dezvoltând inițiativă și curaj. Când este pedepsit excesiv sau descurajat, poate apărea vinovăția și tendința de a se opri din a mai încerca. Rolul părinților este esențial: să ofere limite, dar și spațiu pentru explorare, fără a transforma greșeala într-o sursă de rușine.

4. Competență vs. inferioritate (6 – 12 ani)

Odată cu intrarea în școală, copilul începe să își compare rezultatele și abilitățile cu ale altora. Când eforturile sunt recunoscute și susținute, se dezvoltă sentimentul de competență. Când apare critica excesivă sau comparația constantă cu alți copii, se poate instala sentimentul de inferioritate. Mesaje precum „uite, ceilalți pot și tu nu” nu motivează, ci erodează încrederea în sine.

5. Identitate vs. confuzie (12 – 20 ani)

Adolescența este perioada în care apare întrebarea profundă: „Cine sunt eu?” Adolescentul experimentează, testează roluri, valori și direcții. Are nevoie de spațiu, dar și de ghidare. Sprijinul și acceptarea contribuie la formarea unei identități coerente și stabile. Controlul excesiv sau lipsa susținerii pot duce la confuzie, nesiguranță și dificultăți în luarea deciziilor.

Aceasta este considerată una dintre cele mai importante etape, pentru că influențează capacitatea de a construi relații sănătoase mai târziu.

6. Intimitate vs. izolare (20 – 35/40 ani)

În această etapă, apare nevoia de relații profunde și autentice. Capacitatea de a construi intimitate emoțională presupune vulnerabilitate, încredere și deschidere. Dacă aceste lucruri sunt dificile, poate apărea izolarea sau relații superficiale. Pentru mulți adulți, aceasta este perioada în care apar dificultăți legate de singurătate, respingere sau frica de apropiere.

7. Productivitate vs. stagnare (35 – 65 ani)

Este etapa în care apare dorința de a contribui, de a crea, de a oferi mai departe din experiența acumulată. Aceasta se poate manifesta prin rolul de părinte, prin carieră, prin ghidarea altora sau prin implicare în comunitate. Când această nevoie este împlinită, apare sensul și satisfacția. Când nu, poate apărea stagnarea și golul interior, lipsa de direcție sau preocuparea excesivă pentru sine.

8. Integritate vs. disperare (65+ ani)

Aceasta este etapa reflecției asupra vieții. Când persoana reușește să își accepte parcursul, cu alegerile și experiențele sale, apare liniștea și împăcarea. Când predomină regretul și nemulțumirea, poate apărea disperarea. Este momentul în care sensul vieții capătă o formă profund personală.

Un proces care continuă toată viața

Deși aceste etape sunt prezentate într-o anumită ordine, dezvoltarea nu este liniară. Unele experiențe pot rămâne neintegrate și pot reveni mai târziu în viață, sub forma unor dificultăți emoționale sau relaționale. De exemplu, neîncrederea timpurie poate influența relațiile adulte, rușinea poate apărea în contexte sociale, dificultățile de identitate pot afecta alegerile de viață

Este important de înțeles că aceste lucruri nu sunt „defecte”, ci părți ale dezvoltării care au avut nevoie de mai mult sprijin.

Rolul psihoterapiei

Psihoterapia poate deveni un spațiu în care ne întoarcem, cu mai multă conștientizare, la aceste etape. Nu pentru a schimba trecutul, ci pentru a înțelege ce s-a întâmplat, a integra experiențele, a construi resurse noi și a dezvolta o relație mai sănătoasă cu noi înșine și cu ceilalți. Pentru că, indiferent de vârstă, dezvoltarea emoțională continuă.

Sursă poza: Izabelly Marques @ Unsplash

Articolul Dezvoltarea emoțională și relațională: etapele prin care trecem de-a lungul vieții apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În primul rând și înainte de toate … pur și simplu, ești părinte. Poziționarea este diferită atunci când ești prieten și atunci când ești părinte. Responsabilitatea la fel. Este important să înțelegem asta. Responsabilitatea unui părinte este complexă și are consistență adultă, ca să spun așa. Cea a unui prieten … e cea a unui copil de 5, 10, 15 ani, cât are fiecare. Cu un prieten poți să stai nopți la rând treaz până la 1 noapte, mâncând chipsuri. Ca părinte ești pur și simplu responsabil să iei decizii în interesul lui pe termen lung, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna pe placul lui. Părinții au un alt rol, acela care implică stabilirea limitelor, ghidajul și asigurarea unui mediu sigur. Prietenia poate aduce riscul de a slăbi aceste limite și de a confunda rolurile.

Poziționarea este diferită atunci când ești prieten și atunci când ești părinte. Ca părinți trebuie să luăm decizii în interesul lor pe termen lung, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna pe placul lor.

În al doilea rând, în mare, prietenii sunt ceva mai apropiați de vârsta și cu interese comune. Mai greu asta când ești părinte. De cele mai multe ori prieteniile se construiesc în baza asemănărilor. Nu e același lucru când ești părinte. Ca părinte este foarte important să accepți cu adevărat copilul așa cum este el, și cu ce este asemănător, și cu ce este diferit, și cu ce îți place, și cu ce nu îți place. Nu îl modelezi după tine, îl modelezi în jurul lui. Dacă tu ești mare microbist, nu pui copilul să se dedice visului tău de a juca fotbal. Sigur, există multe șanse să îi placă fotbalul dacă asta se urmărește în casă. Dar poate o să ceară să cânte la țambal. Nu îl dai mai încolo pentru că nu ți se potrivește, îl susții în unicitatea lui. Cu prietenii, vedeți și voi, sportivi cu sportivi, muzicieni cu muzicieni, psihologi cu psihologi. Nu zic ca 100%, dar zic că în mare, cam așa e. Unul dintre motivele pentru care unele prietenii se mai și încheie. Legătura părinte-copil nu o închei că te apuci să îți găsești un copil care îți seamănă mai mult … .

Ca părinte este foarte important să accepți cu adevărat copilul așa cum este el, și cu ce este asemănător, și cu ce este diferit, și cu ce îți place, și cu ce nu îți place.

În al treilea rând, pentru că este o capcană. Sigur, e minunat ca părinte să te dedici și să construiești o relația apropiată în așa fel încât să vină către tine și cu bucuriile lui, cu iubirile lui, și mai ales cu suferințele și nevoile de sprijin. Asta nu înseamnă să fii cel mai bun prieten. Înseamnă să fi fost prezent cu bine pentru el, de-a lungul vieții lui. Toți copiii crescuți cu iubire se vor duce către părinți. Este pur și simplu o nevoie umană. Cei răniți … vor fugi sau vor trăi dependenți emoțional de părinți, nu în acord cu ei înșiși. Capcana nu vine din a fi acolo pentru copil, vine din a te axa pe a fi un bun prieten si a uita să fii părinte.

Copilul nu are nevoie ca părintele să fie cel mai bun prieten, prieteni își poate face oricâți, părintele e unul singur. Are o mamă, are un tată și mai mulți foarte buni prieteni de-a lungul vieții.

În al patrulea rând, pentru că asta spune ceva despre tine și cum vrei tu să te prezinți în lume. Este nevoia ta, nu a copilului tău! Copilul nu are nevoie ca părintele să fie cel mai bun prieten, prieteni își poate face oricâți, părintele e unul singur. Are o mamă, are un tată și mai mulți foarte buni prieteni de-a lungul vieții. El are nevoie ca părintele să fie acolo, asta fără doar și poate … are nevoie să fie acolo ca părinte. Este important să avem o relație sănătoasă și apropiată cu copiii noștri. Cred că mulți părinți nici nu înțeleg cu adevărat cât de multă nevoie are un copil de o mamă prezentă pentru el și un tată prezent pentru el. Cred că dacă părinții ar știi asta mai profund și mai devreme, multe inimi s-ar îmblânzi și multă iubire ar curge în lume.

Fiți părinți cât mai buni pentru copiii voștri, ca ei să știe cum să își facă prieteni cu adevărat buni pentru ei înșiși.

Sursă poza: Dim Hou @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce nu ar trebui să fim cei mai buni prieteni ai copiilor noștri? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Fiecare boală și fiecare criză are legătură cu trauma. Este important să înțelegem ce este trauma. Trauma nu e ceea ce se întâmplă cu tine (boală, abuz, moartea cuiva drag, război etc) ci ceea ce se întâmplă în tine ca un rezultat a ceea ce ai trăit.

Trauma nu este despre trecut, ci despre prezent. Poate că s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, dar important este ce a rămas, azi, încă prezent în tine. Sunt două tipuri de traume – „Trauma cu T mare”, evenimente mari (abuz, moarte, violență, război, dezastre naturale etc) și „trauma cu t mic” (când nevoile copiilor nu sunt împlinite).

Orice traumă este stresantă, dar nu orice este stresant este și traumatic. 

Trauma face ca persoana să se comporte rigid, nu flexibil. Reziliența și libertatea se găsesc în flexibilitate. Flexibilitatea ne dă libertatea de a alege cum să răspundem, să nu fim reactivi. Suntem reactivi când răspundem din partea traumatică.

Un efect al traumei este deconectarea de propriul corp. Acesta este un mecanism de supraviețuire. Este ceva ce cândva te-a salvat, dar astăzi te încurcă.

Trauma ne face să trăim în umbra trecutului. În loc să fim în prezent încă reacționăm ca și cum trecutul ar fi prezent. Trauma ne distorsionează lumea, ne facem să fim agresivi, defensivi, să căutăm să fim mari și puternici ca nimeni să nu se pună cu noi, pentru că lumea e un loc periculos.

Trauma e transgeneratională, se transmite de la o generație la alta. Poți să fii furios că mama și tata nu au făcut ceva, sau au făcut ceva anume și astfel te-a rănit. Furia este o emoție naturală, o reacție firească la a fi rănit. Învinovățirea e o altă poveste. În terapie oamenii sunt disperați să nu își învinovățească părinții, deci cred că nu pot fi furioși. Nu trebuie sa învinovățim ca să ne dăm voie să fim furioși. E o diferență importantă.

De cele mai multe ori reacționăm la interpretări, nu la ce se întâmplă. Dintre toate posibilitățile de interpretări o alegem pe cea mai rea. 

Dacă ai fost rănit într-o relație semnificativă, când erai mic, nu te-ai simțit în siguranță. Atunci este firesc să îți fie teamă de a fi într-o relație, de a rămâne în relații. Nu pentru că ești nebun, ci tocmai pentru că nu ești. E un răspuns firesc ținând cont că ai trăit ceea ce ai trăit.

Când vine vorba de diagnosticul de boli autoimune și cancer sunt câteva caracteristici întâlnite: grija automatică și compulsivă față de nevoile altora, identificarea rigidă cu roluri și responsabilități, multitasking-ul bazat pe convingerea că trebuie să ne justificăm existența prin a face și a dărui, reprimarea furiei sănătoase și credința că nu ar trebui să dezamăgească și că sunt responsabili de cum se simt alții.

Când reprimi emoții, reprimi sistemul imunitar, normal că te îmbolnăvești. Să reprimi înseamnă că o ignori atât de mult încât nici nu mai știi că e acolo.

  Când reprimi furia, unde se duce? Se evaporă? Nu. Rămâne în tine sub formă de depresie, boli, ură față de sine.

Când nu știm să spunem „Nu” este un mod în care nu suntem autentici și conectați la noi înșine. Observă unde nu ești autentic. Ajungem să simțim resentimente față de oamenii cărora nu le spunem „Nu”. Alegem să nu spunem „Nu” ca să salvăm relația și de fapt o sabotăm. Când noi nu spunem ”Nu” va spune corpul în locul nostru.

Când vorbim de boli psihice este chiar mai vagă cauza decât atunci când vorbim de bolile fizice. Diagnosticul de boală psihică nu este o explicație a ceva, este doar o descriere. De exemplu depresia, cum știm că cineva este deprimat? Că are o stare de tristețe profundă și se izolează. De ce cineva are o stare de tristețe profundă și se izolează? Răspunsul este că este deprimat. Și cum știm că este deprimat? Înțelegeți? Răspunsul, cauza, este ce s-a întâmplat cu omul în viața sa. „Depress” în traducere înseamnă că ceva a fost reprimat (push down feelings). De ce? Pentru că nu am avut voie să simțim. Să nu simți a fost un mecanism de supraviețuire

Studiile în psihoza și tulburare bipolare arată că cu cât există mai multe experiențe traumatice în copilărie cu atât există riscul mai mare să dezvolți aceste tulburări. Un răspuns normal la ceva anormal ce ai trăit. Este întotdeauna o explicație. Nu este adevărat că depresia este cauzată de lipsa de serotonină din creier. Este o poveste pe care ne-am spus-o de mult timp, dar nu a fost demonstrată științific. Nu înseamnă că medicamentele nu funcționează, doar că nu asta este cauza. Dacă iei aspirina fiindcă te doare capul, poți să spui că durerea de cap este cauzată de lipsa de aspirină din creier?

Dependență nu este o alegere și nici nu este moștenită genetic.

Dependența este orice comportament în care o persoană găsește o ușurare sau o plăcere temporară și după care, prin urmare, tânjește, dar care, pe termen lung, îi aduce sieși și altor persoane consecințe negative și, cu toate acestea, persoana refuză sau este incapabilă să renunțe la el.

Dependența este doar o formă prin care oamenii în durere încearcă să se descurce cu ceea ce simt. Să rezolve efectul traumei, deconectarea de sine. Cu cât există mai multe experiențe traumatice cu atât există un risc mai mare pentru a dezvolta dependențe. Când oamenii află cauza și scopul și învață lecțiile, atunci pot vindeca și schimba.

Ce se transmite în familii nu sunt dependențele, de exemplu alcoolism, ce se transmite sunt traumele și asta e un lucru bun. Dacă era alcoolismul în gene nu aveai ce să faci, în afară, poate să nu mai faci copii. Dacă ține de traumă asta poți să vindeci.

Sursă poză (Pagina de Facebook ISTT)

Articolul Gabor Maté – Despre bolile fizice și psihice și cum sunt ele legate de traumă  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Prima zi a conferinței a fost dedicată relației dintre adulți și copii și ce anume putem să facem la nivel individual, dar și colectiv, pentru a asigura condițiile potrivite pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor noștri. 

Parentajul nu este un set de abilități. Este o relație. Dacă relația nu merge din diferite motive, niciun set de abilități nu o să schimbe nimic. 

Hrănirea copilului după program, lăsând copilul să plângă, te face să îți ignori instinctele sănătoase. Cu cât ignori mai des, cu atât pierzi mai mult contactul cu tine. Dacă un prieten ți-ar spune că îi este foame, te-ai uita la ceas și ai spune „Nu, nu este încă timpul„?. Instinctul parental este în interiorul nostru. Dacă el nu funcționează este datorită modului în care am fost crescuți. Probabil nu am fost lăsați să fim în contact cu eu-ul și să îl dezvoltăm. 

Antrenamentul somnului (sleep training) – Când bebelușii sunt lăsați să plângă până adorm ce se întâmplă de fapt este că ei se culcă pentru că nu mai suportă să stea treji și află că relația [parentală] nu e acolo pentru ei. Mesajul când nu iei copilul care plânge este că el, copilul, nu contează. Nu este despre cât de mult își iubește părintele copilul, ci despre ce mesaj ajunge la copil.

Când adolescenții nu mai comunică cu părinții nu este ceva „normal” chiar dacă sunt adolescenți. Acesta este un semn că ceva s-a întâmplat cu relația dintre ei doi. Ce trebuie făcut? Părinții să lucreze să refacă relația, este treaba lor, nu a copiilor. 

De ce este atât de greu pentru mame azi? Pentru că nu mai există tribul și pentru că mamele au grijă și de nevoile emoționale ale copiilor, dar și ale tatălui. Acum cară și această povară a nevoilor tuturor, dar au și un loc de muncă și alte roluri de îndeplinit. Și oare cu nevoile mamei cum rămâne în acest context? Ce ajută? Să ai grijă de copil, nu de tatăl copilului, tatăl să se ocupe de propriile nevoi emoționale, să ceri ajutor, să ai grijă de propriile nevoi. Nu suntem făcuți să fim părinți izolați, ci părinți într-o comunitate. 

Creierul unui copil nu poate supraviețui în absența unui atașament.

Copiii sunt tot timpul conectați cu adulții. În absența părintelui, copilul rămâne cu un gol de atașament pe care trebuie să îl umple cu ceva. Vor umple acest gol cu cei pe care îi găsesc, adesea cu alți copii de vârsta lor. Pentru că sunt de mici duci la creșe și grădinițe și acolo petrec majoritatea timpului cu alți copii și cu prea puțini adulți, undeva în umbră. Astfel ajung să fie major influențați de copii de vârsta lor în loc de adulți. Copiii mici nu se pot ghida unii pe alții spre maturitate. 

Creierul nu poate gestiona două relații de atașament primare care sunt în contradicție. De aceea este greu să iubești doi oameni în același timp. Și de aceea este atât de greu pentru copii când părinții se ceartă sau când divorțează. Când părinții se ceartă sau divorțează atunci este important să mențină relația primară cu copilul și să nu pună copilul direct sau indirect să aleagă între ei doi. 

Tulburarea de opoziționism nu există!

Când cineva este foarte autoritar este normal să ripostezi. Este o rezistență naturală a copiilor la a fi controlați de persoane în care nu au încredere deplină sau de care nu se simt suficient de apropiați. Acești așa numiți copii cu tulburare de opoziționism sunt cei care nu au o relație suficient de hrănitoare cu adulții care îi îngrijesc. Nu este o problemă a copilului, ci a relației dintre părinți și copii. 

Depresia la femei este de multe ori o depresie a relației pentru că duc prea mult din povara partenerilor. Ce să facă mamele? Să lucreze la relația cu partenerul și să ceară ca partenerului să ofere sprijin. Depresia apare din lipsa sprijinului și din prea mult acolo pentru ceilalți. Partenerii trebuie să fie implicați. Deși mamele se simt adesea vinovate pentru depresie, pentru că știu că influențează atașamentul cu copilului, trebuie să afle că nu e vina lor că sunt deprimate, nu e o decizie, e un efect. 

De ce vinovăția părintelui nu ajută copilul? Uneori este bine și necesar, pentru că este bine să vezi când greșești, dar nu să rămâi cu vina. Vinovăția excesivă îi transmite copilului mesajul că ceva este în neregulă cu el. Și nu ne permite să vedem real copilul nostru, cu toate posibilitățile lui și reziliența lui. 

A te simți în siguranță nu presupune doar lipsa pericolului, ci și prezența conexiunii.

Sunt două motive pentru care nu avem acces la amintirile din copilărie, fie nimic nu s-a întâmplat, așa că nu avem ce să ne amintim, fie ceva prea mult și prea dureros s-a întâmplat. 

Sper să vă fie de folos informațiile de mai sus. Dacă aveți vreodată ocazia să îl ascultați pe Gabor Maté, să nu ezitați. Este un om care te cucerește cu simplitatea și căldura cu care vorbește despre dureri și vindecare. De asemenea vă recomand ultima lui carte ”Mitul Normalității”. Este o carte pe care ar trebui să o citească fiecare părinte și viitor părinte.

Mâine va fi o zi dedicată mitului normalității, pentru că maniera în care a fost înțeles “normalul” până acum este una pe dos întoarsă. Gabor Maté ne va oferi și ghidajul către reconectare și vindecare.

Articolul Gabor Maté – Cum asigurăm condiții potrivite pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor noștri apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tipul de atașament pe care copilul îl dezvoltă cu părinții lui, în special cu mama, devine baza tipului de relații pe care le va avea ca adult.

Teoria atașamentului a pornit de la psihanalistul John Bowlby și a fost continuată de către Mary Ainsworth, specialistă în psihologia dezvoltării. Ce spun rezultatele cercetărilor făcute de ei? Cu cât figura parentală este mai prezentă, conectată și implicată, cu atât copilul se simte mai în siguranță în lume. Asta îi dezvoltă și acea senzație internă de bine. Este simțirea că lumea este bună pentru mine, mama este bună pentru mine, ce am eu nevoie este în regula, maniera în care exprim este în regulă și asta face să primesc ce am nevoie. Așa cum le spun adesea clienților mei, avem imperativ nevoie de această conexiune cu mama. Când ea nu este, ajută și un substitut, dar vor fi cu siguranță pierderi.

Pe scurt, care sunt cele 4 tipuri diferite de atașament?

Atașamentul securizant. Copilul care dezvoltă un atașament securizant se poate tulbura când mama părăsește aria lui vizuală, dar își revine rapid. Când mama se întoarce, copilul se manifestă deschis și receptiv față de ea. Această interacțiune se datorează faptului că mama a oferit un mediu pozitiv, stabil, cald, unde copilul a putut explora și interacționa și care a creat o bază sigură.

Atașamentul nesigur – rezistent. Copilul cu un astfel de atașament este atât de tulburat de absența mamei încât rămâne așa tot timpul cât mama este plecată. Nu se poate regla. Când mama se întoarce copilul este greu de liniștit, se agață și uneori caute să o pedepsească cumva că a plecat. Această interacțiune este de obicei un produs al lipsei de satisfacere a nevoilor copilului, de către mamă. Din acest motiv copilul nu se poate liniști nici la întoarcerea ei.

Atașamentul evitant. Copilul cu un atașament evitant nu arată aproape niciun semn nici la plecarea mamei, nici la întoarcerea ei. Ce observăm este că el nici nu o caută pentru a se simți în siguranță sau chiar o evită. Această situație apare de obicei atunci când mama este detașată și lasă frecvent copilul să se descurce singur cu ceea ce simte. Acesta este și motivul pentru care nici nu o caută, fiindcă știe că nu o va găsi disponibilă pentru el.

Atașamentul dezorganizat – dezorientat. Copilul cu un astfel de atașament nu are un tipar previzibil de reacție. Uneori este foarte tulburat la plecarea mamei, alteori nu manifestă niciun disconfort. Acesta este rezultatului faptului că lumea copilului este atât de imprevizibilă încât nici nu știe cum să mai reacționeze la ea. Atașamentul dezorganizat – dezorientat este un tip de atașament asociat de obicei cu traumele timpurii severe.

Reluați prezentarea acestor tipuri de atașament și încercați să identificați unde vă situați voi. Acum uitați-vă la relațiile voastre, în special de cuplu și vedeți ce observați.

Studiile arată că cei care au avut atașamente securizante în primii doi ani ai vieții au de obicei același timp de relații și la vârsta adultă. Iar în ultimii ani studiile și cercetările includ și extinderea relațiilor de atașament și dincolo de mamă, către membrii ai familiei restrânse, inclusiv frați și surori. Murray Bowen a dezvoltat teorii în acest sens dacă sunteți curioși să aprofundați.

Recomandare de lecturi suplimentare despre atașament:

Știința atașamanetului – Bethany Saltman

Atașamentul în psihoterapie – David J. Wallin

Jocul atașamentului – Aletha Solter

Sursă poza: Helena Lopes @ Unsplash

Articolul Despre atașament – scurt, simplu și la obiect apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dacă unui copil i se îndeplinesc nevoile suficient de bine, el va dezvolta trăirea profundă de a simți că lumea este un loc bun în care el se poate manifesta. Dacă nu există îndeplinirea nevoilor, va simți că lumea este un loc periculos. Atunci el „va trebui” să se apere, sa muncească pentru a fi iubit, să se modeleze dupa alții. El nu va avea încredere în lume și mai târziu nici încredere în sine.

Este destul de imposibil să le oferim copiilor absolut tot ce au nevoie, absolut tot timpul. În același timp este extrem de important să facem o treabă bună în mod constant.

Și este extrem de important să nu uităm că această etapă de dezvoltare stă la baza următoarelor etape de dezvoltare. Sunt câteva moduri elementare prin care putem să oferim siguranță și sprijin copilului aflat în primul an de viață, pentru a dezvolta acest atașament sigur și am discutat despre ele în interviul de mai jos.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Interviu – Care este cea mai mare nevoie a copiilor în primul an de viață și cum o satisfacem? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tipul de experiențe relaționale pe care le-am avut în copilărie determină modul în care ”privim” relațiile la vârsta adultă, în trei mari direcții:

1. Capacitatea de a recunoaște adulții potriviți și disponibili.
2. Așteptările pe care le avem de la ceilalți. Ne „așteptăm” să fie conform tiparului pe care îl cunoaștem.
3. Capacitatea de a iniția și menține relații sănătoase.

Toate aceste aspecte influențează tipul de persoană cu care alegem să intrăm în relație și modul în care aceasta din urmă ne tratează.

Teoria atașamentului, una dintre cele mai cercetate teorii din domeniul psihologiei relaționale, descrie în detaliu cum tipul de atașament pe care l-am avut cu părinții noștri, ne dezvoltă în noi ideea despre ”cum arată dragostea” și așteptările pe care le avem de la cei cu care intrăm într-o relație. Mai mult de atât ”familiaritatea” este reconfortantă. Se pare că mergem până într-acolo unde confundăm ”chimia” relației cu ceea ce este de fapt familiaritatea copilăriei noastre.

Conform teoriei atașamentului, dezvoltăm un stil de atașament sigur (securizant), cel care ne ajută să creăm relații sănătoase, dacă părinții noștri au fost receptivi și disponibili la nevoile noastre în copilărie, făcându-ne să ne simțim iubiți și în siguranță. Ca adulți reușim să dezvoltăm relații sănătoase în care avem capacitatea de a ne recunoaște și verbaliza propriile nevoi și de a ni le satisface, dar și de a fi deschiși la nevoile celuilalt. Avem încredere în oameni, în lume. Suntem disponibili să ne arătăm vulnerabilitățile pentru a crea o relație cu adevărat intimă și știm să percepem și față de cine putem face asta. Nu intrăm în relații abuzive. Ne trasăm limite și granițe clare. Ne permitem să simțim și să manifestăm iubire. Creăm relații baze pe conexiune reală.

Când părinții nu au fost receptivi și disponibili, dezvoltăm un stil de atașament nesigur, manifestat ca atașament anxios, evitant sau dezorganizat. Cum se manifestă aceste tipuri de atașament nesigur la copii și ulterior la vârsta adultă?

Atașamentul evitant.

Se dezvoltă atunci când părinții au neglijat nevoile copilului. Acești copii dezvoltă convingerea că nimeni nu este acolo pentru a le satisface nevoile. La vârsta adultă tratează conflictele tot în mod evitant. Manifestă o atitudine fie pasivă, fie de retragere, deși în interior trăiesc o furtună. Ca adulți se manifestă ca fiind foarte independenți. Între noi fie vorba, independența nu este opusul la ”a nu depinde de cineva”. Este mai degrabă manifestarea de tipul ”pe alții nu mă pot baza așa că nici nu îi mai caut”. Opusul dependenței este de fapt autonomia.

Atașamentul ambivalent (anxios).

Se dezvoltă atunci când părinții au fost inconsecvenți în a fi receptivi și disponibili, situație care face copilul să nu mai știe la ce să se aștepte de la părinte, simțindu-se confunz și nesigur în mediul lui. Ca adult are tendința de a se lega de partenerul în care de fapt nu are cu adevărat încredere pentru că, inconștient, se ”așteaptă” la inconsecvență și de la el. Față de conflictele care apar în relație are o atitudine de exacerbare venită din teama de a nu fi respins.

Atașament dezorganizat.

Se dezvoltă atunci când copilul trăiește într-un mediu abuziv în care învață să îi fie frică de părinții lui pe care îi percepe ca fiind o amenințare. Copilul trăiește într-un mediu plin de nesiguranță, durere și incertitudine. Pentru a face față unui astfel de mediu, de cele mai multe ori, copiii se disociază încercând să blocheze experiențele traumatice din conștiință. Acești copii ajung adulți cu o autoreglare emoțională deficitară. Uneori cu manifestări violente de furie. Uneori par ca fiind lipsiți de empatie și compasiune. Crează de obicei relații conflictuale și haotice tocmai pentru că nu au încredere în cei din jur și percep lumea ca fiind un loc periculos. Conflictele inevitabile care apar în cadrul relațiilor sunt tratate cu furie și uneori chiar violență.

Bine, bine și acum ce facem dacă am avut un atașament nesigur în copilărie? Îl putem schimba?

Da! Nu o să vă mint că este ușor, e nevoie de mult efort, dar vă spun sigur că se poate. Terapia individuală poate fi de mare ajutor. Este important ca mai întâi să conștientizați care este tipul de atașament în baza căruia funcționați și în baza căruia faceți alegeri și acțiuni în relațiile pe care le aveți. Apoi mergeți către următorul pas, cel de rescriere interioară.

Sursă poza: Simon Rae  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Relațiile din copilărie influențează modul în care ne creăm relațiile la vârsta adultă apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Când relația aia de bază, prima, cea mai importantă, atunci când eram dependenți de părinți, vulnerabili și când scriam în interiorul nostru ce înseamnă „relație”, a fost o relație care a adus durere, gol, lipsa, ignorarea nevoilor, abuz, lipsa de emoție și iubire… atunci asta atragem și la vârsta adultă în relațiile noastre.

În primul rând pentru că doar asta cunoaștem, prin urmare, doar asta recunoaștem. 

O parte din creierul nostru a înregistrat o imagine compusă din caracteristicile acelor oameni care ne-au influențat de mici: sunetul vocii, cum reacționau la nevoile noastre, cum zâmbeau când erau bucuroși, cum arătau când se înfuriau, comportamentele lor caracteristice, viziunea lor asupra vieții etc. Pe lângă toate aceste caracteristici creierul a înregistrat și toate interacțiunile semnificative avute cu ei. Nu toate sunt înregistrate cu aceeași intensitate. Cele care rămân în noi sunt de obicei cele care ne-au rănit cel mai profund. De ce? Pentru că, într-un fel sau altul, atunci ne-au amenințat existența. Din toate aceste elemente creierul nostru a făcut un model, o imagine unică pe care noi o căutăm în partenerul nostru.

Dacă motivul principal pentru care ne alegem un anumit partener de cuplu este faptul că acesta se aseamănă cu persoanele care au avut grijă de noi în copilărie, atunci inevitabil ne va redeschide unele răni extrem de sensibile. Unele conflicte sunt mult mai mult despre suferințe vechi decât despre orice altceva.

Apoi pentru că, atunci când nu am primit iubire învățăm să nu ne iubim, deci, nici nu credem că merităm să primim prea multe.

Să avem atașamente emoționale sigure și bune este o nevoie umană fundamentală. Dar pentru un copil un atașament sigur față de părinți este mult mai mult de atât. Este o nevoie care îi asigură supraviețuirea … fie cea fizică, fie supraviețuirea unui psihic sănătos. Pentru un copil care suferă de o traumă de atașament, sentimentul de gol interior și de a nu putea să creeze o relație intimă reală cu altcineva, devine esența vieții lui. Va căuta încontinuu o conexiune reală cu altcineva, pentru a compensa lipsa relației emoționale cu părinții săi. Relații care ajung să scoată la suprafață foarte multă durere. Relații în urmă cărora ajung să retrăiască și toată acea dezamăgire.

Pe de altă parte se pare că repetăm până reparăm. 

Ne aducem inconștient în viața același tip de relații pentru a ne da șansa să ne vindecăm acele răni. Iar vindecarea noastră poate să aibă loc prin partenerul nostru de cuplu, când suntem într-o relație sănătoasă. Iar dacă el nu există încă în viața noastră, atunci prin intermediul unui alt adult care este important pentru noi. Vindecarea nu poate avea loc prin intermediul copilului! Treaba lui este să fie liber să își trăiască propria viață. A noastră este să ne vindecăm pe noi înșine.

Sursă poza: Carolina Heza @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce și când relațiile intime scot din noi atât de multă durere? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În lumea asta nouă, bebelușul are nevoie ca mama să fie aproape de el. Să-i descifreze cerințele și să îi satisfacă nevoile fizice și emoționale. Atunci când o mamă este prezentă doar fizic, se poate ocupa doar de nevoile de suprafață, îi poate asigura copilului hrana, somnul și confortul fizic … nevoi esențiale și ele, ce-i drept. Dar și sufletul are nevoie de hrană. Absența emoțională a mamei poate duce la formarea unui atașament deficitar. Iar atașamentul deficiar este asociat cu deficiențe emotionale şi comportamentale pe parcursul întregii vieți.

Copiii sunt iubire și au nevoie de iubire.

Absența emoțională a mamei, poate fi cauzată de diverse afecțiuni fizice sau psihologice (inclusiv depresia), de educație precară, de lipsa de experiență, de propriile traume emoționale sau multiple preocupări. Chiar de preocuparea exacerbată de a îndeplini alte roluri sociale (soție, fiică, angajat etc). Și mamele care sunt prezente fizic, dar nu emoțional, își iubesc copiii. Dar adevărul e că ei au nevoie de mai mult decât să li se spună din când în când că sunt iubiți.

Copiii au nevoie să fie văzuți și auziți, au nevoie ca viața să fie despre ei
și nu despre problemele din jurul lor.

Nu judec mamele care nu sunt prezente emoțional pentru copiii lor. Știu prea bine cât de greu este, uneori, să te detașezi de propriile dureri pentru a fi acolo pentru copilul tău. Nu cred că există ceva mai marcant decât absența unei mame. Mamele sunt cele care pun baza sănătății emoționale în copilul lor, ele formează un copil care își conștientizează propriile emoții dar și emoțiile celor din jur, care știe să le recunoască și să le gestioneze. Iar această reziliență este extrem de importantă atunci când, inevitabil, se va lovi în viață de situații apăsătoare din punct de vedere emoțional, de momente grele, posibil traumatizante.

Dacă nu ești prezentă emoțional pentru copilul tău, nu înseamnă că nu poți îndrepta drumul.

E nevoie în primul rând să își recunoști ție adevărul și să căutați soluții. Uneori este suficient un contact fizic direct și constant. Gesturi afective ce țin de îngrijirea lui: îmbrățișat, legănat, pupat, mângâiat etc. Este suficent să râdeți împreună, să îl asculți, să fii atentă la ce îți spune dincolo de cuvinte. Să îl sprijini, să îl încurajezi, să fii atentă unde are nevoie de sprijinul tău. Să faceți activități recreative și educative din punct de vedere emoțional. Să îi accepți trăirile, să îi vorbești despre emoții. Să cunoști detalii despre dezvoltare emoțională în funcție de vârsta pe care o are.

Alteori este nevoie de intervenția unui specialist care să te ajute să îți vindeci propriile dureri, pentru a putea să fii cu adevărat în contact cu tine însăți și astfel să poți să fii în contact și cu copilul tău. Și întotdeauna are nevoie să îi spui că îl iubești, să îl convingi de asta prin acțiunile tale plinde iubire, chiar și atunci, de fapt, mai ales atunci când acțiunile lui nu sunt tocmai ”corecte”.

Știu, e grea misiunea de mamă dacă ești dispusă să îți asumi responsabilitatea rolului pe care îl deții. Dar este cea mai frumoasă și plină de iubire misiune de pe pământ.

Sursă poza: Jude Beck @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Absența emoțională a mamei are un puternic impact asupra copilului apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Care sunt nevoile de bază?

Plecând de la Abraham Maslow și mulți alții după el, au existat o mulțime de clasificări ale nevoilor de bază, Eu mă opresc la pediatrul T.B. Brazelton și psihiatrul de copii S.I. Greenspan, care vorbesc despre 7 nevoi esențiale ale copiilor:

1. Nevoia de relații de îngrijire permanentă.
2. Nevoia de protecție fizică, siguranță și ordine.
3. Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale.
4. Nevoia de experiențe adecvate din punctul de vedere al dezvoltării.
5. Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări.
6. Nevoia de comunități stabile și suportive și de continuitate culturală.
7. Protejarea viitorului.

Oricât de mult am vrea, nu întotdeauna putem să satisfacem nevoile copilul nostru.

Oricât de mult am înțelege nevoile copilului și oricât am face și imposibilul să i le satisfacem, tot vor fi situația când nu vom reuși. Nu vorbesc aici despre abuz, neglijare, manipulare, pedepse sau alte astfel de acțiuni negative. Vorbesc aici și acum chiar pentru părinții care practică o educație pozitivă, care sunt foarte atenți la copilul lor, care sunt acolo pentru ei și fizic și emoțional. Pentru că, oricât de mult am vrea, nu întotdeauna putem să satisfacem nevoile copilul nostru.

Și vă dau un exemplu foarte simplu. Să spunem că ești însărcinată cu al doilea copil, timp în care primul are 3 ani și se declanșează travaliul. Copilul plânge că nu vrea să pleci la spital. Poate că este speriat și obișnuit să stea mereu cu tine și are nevoie să stai acolo. Poți să stai? Sper că răspunsul este ”Nu”.

Ce e de făcut când nu putem să satisfacem nevoile copilului?

Să îi recunoaștem nevoia și să îi validăm reacțiile. Când nevoia este recunoscută, copilul se simte înțeles. Eu îi mai spun ”normalizarea trăirilor”. Asta fără critici și etichetări, evident. Mesajul de bază: ”Este normal ceea ce simți. Și eu am simțit asta când …”. 

Vă încurajez să îi povestiți copilului despre voi, ce ați trăit voi la vârsta lui și mai ales ce ați simțit. Suntem reperul lor, modelul lor.  Iar validarea și normalizarea trăirilor pe care le are îl vor ajuta să accepte propriile emoții si pe el, cu totul, așa cum este. 

De foarte multe ori durerea nu vine din nesatisfacerea unei nevoi, vine din invalidare. 

Sursă poza: Mi Pham @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Uneori durerea nu vine din nesatisfacerea unei nevoi, vine din invalidare apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.