Pentru unii dintre ei poți fi o salvare. 

Nu că aș vrea prin asta să ridic în slăvi pe cineva. Aș vrea mai degrabă ca asistenții sociali, coordonatorii din ong-uri, pedagogii și voluntarii din centrele de zi sociale, să înțeleagă cu adevărat cât de mult bine pot aduce în sufletul unui copil care acasă nu are exemplul unei familii sănătoase. Să înțeleagă că ei au puterea să le schimbe cursul vieții. Să îi treacă de la posibilitatea destul de mare, de a rămâne și ca adult în același timp de mediu sărăc și abuziv, la a evolua și la a vrea mai mult și mai bun pentru ei.

Șase ani am lucrat la Centrul Comunitar Generații, un centru de tip after school social foarte, foarte fain. Am fost voluntar, asistent social, psiholog și la final coordonatorul centrului. Au crescut sub privirile mele peste o sută de copii și tineri. Unii sunt cu mult, mult mai bine decât erau în copilărie, acasă la ei. Casă de care de multe ori fugeau. Veneau în fiecare zi la centru și ne rugau de fiecare dată să nu îl închidem în vacanțele școlare. Nu o făceam. Pentru unii dintre ei era pur și simplu un refugiu. 

Pentru unii dintre ei poți face diferența. 

Sunt copii cu care am lucrat, acum tineri, studenți sau angajați, cu copii sau cu iubite și logodnici, cu care mă întâlnesc și îmi spun, mai direct, mai indirect, cum s-au uitat la noi, angajații de acolo, ca la niște părinți. Cum spun că noi eram familia în care au crescut. 

Sigur, nu toți vedeau centrul ca pe o casă. Cei care se luptau doar cu sărăcia, nu cu lipsa fizică sau emoțională a unui părinte, nu aveau nevoie ca noi să fim mai mult decât ”prietenii” lor care îi ajutau o vreme. Pentru cei care ”acasă” era o casă goală, cu părinți alcoolici, violenți, sau fugiți pur și simplu pe undeva, o casă unde trăiau cu frică sau ca și cum nici nu ar fi existat, pentru ei, noi făceam diferența. Și de cele mai multe ori, în centrele de zi sociale, vin tocmai acești copii. 

Așa că, te rog să îți iei rolul foarte în serios când lucrezi cu copiii din medii defavorizate!

Pentru ei puteți să fiți fix gura aia de aer de care au nevoie când cred că se vor îneca în propriile lor vieți. Fiți voi blânzi, și calmi, și disponibili să îi ascultați. Luptați voi pentru ca ei să rămână în școli, să învețe carte, să rupă cercul ăsta dureros al sărăciei. Luați-i voi în brațe când vă intră pe ușă. Pupați-i voi pe frunte din când în când. Spuneți-le voi că sunt minuni exact așa cum sunt, că îi iubiți, că merită să fie iubiți. Vorbiți-le voi frumos. Fiți voi exemplele pe care nu le-au avut niciodată! 

Articolul De ce ar trebui să îți iei rolul foarte în serios când lucrezi cu copiii din medii dezavantajate  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Totuși, noi nu locuim cu șobolani.

Am intrat. Mirosul de săpun și odorizant și canalizare a zis tot. Apoi bucătăria aia cu vase pe jos și pereții scorojiți. De undeva tot picura în vase. Tatăl visează să termine să o renoveze într-o zi, când va avea iar serviciu. De curând a rămas șomer. Nici nu pare să fi început cândva renovarea. Poate peretele ăla dărâmat a fost cândva începutul. Un stâlp în mijlocul a ceva ce ar trebui să fie o bucătărie.

În prima cameră nu am voie să intru. Acolo doarme bunica. Bolnavă psihic de foarte mulți ani. Pensie foarte mică, crize, toți vecinii o știu. Apartamentul e al ei.

Găurile din suflet … și le duc și ei cum pot.

În cea de-a doua cameră dorm ei, tatăl și copilul. Mama e decăzută din drepturi. Găurile din casă sunt mereu acoperite să nu mai vină șobolanii. Două paturi, o mobilă îngrămădita cu lucruri, un televizor. Găurile din suflet … și le duc și ei cum pot.

Nevoile și dorințele sunt același ca ale oricărui copil de vârsta lui, că trăiește în aceeași lume și el. Telefon ultima generație, haine de firmă, bani să meargă la Mc, un calculator care să nu mai bâzâie în halul ăsta. Oprește calculatorul. Se face liniște. L-au primit donație, în urmă cu câțiva ani. Bun și ăsta așa gălăgios.

S-a îmbrăcat să meargă la școală. Haine curate, ghiozdan îngrijit, și-a aranjat puțin părul. Geaca … ușor mică, luată anul trecut, dacă tragi un pic de mânecă nu se vede. Tatăl i-a dat câțiva lei să își ia covrigi în drum spre școală.

Acasă nu cheamă pe nimeni.

A ieșit în aceeași lume ca și noi. Când treci pe lângă el pe stradă n-ai zice că are șobolani ca animale de companie. Nici că a dus o copilărie pe care n-aș îndrăzni eu vreodată să o spun. Nici colegii lui nu îi știu suferințele. Acasă nu cheamă pe nimeni.

Am plecat spre birou. Cu piciorul meu în orteză și cârjele în mâini. Era groaznic de frig și nici nu îndrăzneam să mă mai plâng. Am chemat un taxi. Îmi permit un taxi. 

Dincolo de bula noastră de cristal, e o altă lume …  El e doar unul dintre copiii care au nevoie de noi! Sunt atâția copii care au nevoie de noi în fiecare zi a vieții lor!

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Baiatul care are sobolani ca animale de companie apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Bună, numele meu este Laura Crăciun și am 27 de ani. Sunt mama micului P. de aproape 1 an și 11 luni. Înainte de a rămâne în concediu pentru creșterea copilului am fost câțiva ani asistent social. Este o profesie pe care o iubesc și pe care am  practicat-o cu drag.

Cum a apărut blogul?

Primul an alături de micuțul meu a fost minunat și dificil în același timp. Atât de multe lucruri noi de asimilat, atâtea temeri, atâtea nopți nedormite, toate amestecate cu bucurie și dragoste infinită. După vreun an, deja resimțeam izolarea și începuse să mă deprime faptul că sunt tot mai singură, că nu am cu cine purta o conversație „de adult”. La îndemnul soțului meu, mi-am luat inima în dinți și mi-am făcut blog. Știam câte ceva despre WordPress de la fostul job în care mă ocupasem și de site-ul asociației. Astfel, anul trecut, într-o seară la finalul lunii aprilie, a apărut primul meu articol – Mamă de toddler.

De la bun început, am vrut ca blogul să cuprindă toate ariile mele de interes.

La momentul respectiv am simțit că cele mai importante lucruri despre care vreau să scriu sunt viața de mămică și provocările cu care se confruntă un asistent social. Am avut o tentativă să scriu și despre căsnicie, dar am renunțat relativ repede. Din lipsă de timp și din cauza faptului că eram încă la început în propria mea viață de cuplu și mai am încă multe de învățat.

Așa că mi-am concentrat atenția pe cele două mari teme: asistența socială și viața mea alături de micul P. Ușor-ușor secțiunile au început să aibă subcategorii și să crească tot mai mult. Astfel partea despre asistență socială include acum domenii precum : Resurse, Evenimente și o serie de articole dedicate violenței domestice reunite sub sloganul: „Violența nu e o soluție!„. Partea de parenting a fost extinsă de la experiențele mele ca mamă la o nouă secțiune intitulată: „Fii  bine cu tine!” în care prezint experiențe despre dezvoltarea personală (porrnind de la propria mea călătorie de auto-cunoaștere în care am pornit recent) și  idei de relaxare de pus în practică  „După ce adorm copiii„)

De ce Unicornul Albastru?

Prima dată a fost teama de expunere. Nu știam cum vor reacționa oamenii la cele scrise de mine și am vrut să am un scut de siguranță. Apoi am renunțat la el, prezentându-mă cu numele întreg și poză la profil. Însă, pentru blog am păstrat numele inițial pentru că mi se pare în continuare interesant și deosebit. Așa cum spuneam și în pagina de prezentare, pentru mine, Unicornul Albastru înseamnă magia vieții analizată cu luciditate.

Înseamnă că  aici este locul în care îmi dau voie să fiu liberă, să visez, să mă bucur, să mă revolt, să încerc să fac lumea un loc dacă nu magic, atunci măcar mai bun.

Proiectul meu  de suflet

Recent, am lansat pe blog cel mai mare demers de până acum- campania “Ei fac România mai bună!”– o campanie de informare și promovare a organizațiilor neguvernamentale din România și, mai ales, a oamenilor extraordinari din spatele cortinei care prin dăruire, implicare și efort  schimbă destine în bine.

Cu alte cuvinte, fac România mai bună!

Venind din acest mediu (am lucrat și făcut voluntariat în mai multe ONG-uri de-a lungul timpului) știu foarte bine ce presupune scrierea și punerea în practică a unui proiect, știu ce înseamnă goana nebună după fonduri pentru a asigura continuitatea unui program, orele suplimentare, nopțile nedormite, toate în scopul carității, al responsabilității față de cei pe care încerci să îi ajuți, al iubirii față de oameni.

Așa că, doresc ca prin intermediul acestei campanii să aduc în fața cititorilor organizații mari și mici, care au însă același scop- să sprijine prin diverse mijloace pe cei aflați în situații extrem de dificile. Pentru că prin ajutorarea lor, o întreagă comunitate și o întreagă țară au de câștigat.

Puteți citi pe blog poveștile lor minunate și pline de inspirație în fiecare zi de marți.

Dacă  vreunul dintre lucrurile despre care v-am povestit v-a trezit interesul, vă aștept cu drag  în  căsuța Unicornului Albastru să aflați mai multe.

Alte povești cu și despre bloggeri găsiți aici.

Articolul Unicornul Albastru- povestea unui blog de mama si asistent social apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.