Acum 20 de ani, când eu aveam 13 ani, teoriile erau altele. Acum mă uit la fratele meu în plină adolescență și nu fac altceva decât să mă văd pe mine la vârsta lui. Nici nu aveți idee cât semănăm fără să ne curgă prin vene același sânge, doar o iubire comună purtată unul altuia de când avea el 11 zile și aveam amândoi nevoie de Iubire.

De 10 ani lucrez cu oameni aflați în nevoie. Ăsta e jobul meu de zi cu zi. Nu aș putea să renunț la asta.

E parte din viața mea și parte din mine. Uneori uit că e un job și îl tratez ca “acasă”. Nu zic că e bine așa, dar stau acolo, uneori, mai mult decât stau la adevărata casă. Plus că, știți, birourile noastre, sunt, la propriu, într-un apartament. Locul preferat rămâne bucătăria unde ne adunam la împărțit opinii, la mese câmpenești și la strâns farfuriile. Unde ne certăm pe motiv de cine duce gunoiul și cine bagă mașina de spălat vase. E ca o bulă și eu o iau ca atare. Nu e perfectă. Nici măcar familiile nu sunt. Dar e o bulă în care întotdeauna îmi găsesc camarazi pentru a face bine.

Uneori mai ies din bula mea. Ies când mă doare. Ies când bebelușul abandonat pe care îl țin la piept nu este Emma. Când aflu că vârstnicii cu care am lucrat nu mai trăiesc. Când îmi povestește cineva că tânărul cu care am făcut terapie câțiva ani a ajuns acolo unde nimeni nu ar dori să ajungă, jos, singur, în suferință, fără speranța de a mai trăi. Când îmi dau seama că sunt oameni pe care aș fi putut să îi ajut mai mult, dar nu am știut cum.

Și intru inapoi în bulă când văd binele din viața oamenilor cu care am lucrat, când mă îmbrățișează și plâng cu mine de fericire. Altă dată ne ștergeam cu aceeași batistă plânsul de durere.

După 20 de ani de când trăiesc crescând oameni, mă uit înapoi și sunt mulțumită că am ales asta și chiar dacă nu știu exact cât i-am ajutat pe alții să crească, știu cât m-au ajutat ei pe mine să fiu ce sunt azi.

***

Sub sloganul „Reginele Neștiute ale Societății Civile”, în campania de comunicare pentru cea de-a XVI-a ediție a Galei Societății Civile sunt celebrate o serie de personalități feminine de astăzi, care continuă să creadă în principiile Reginei Maria prin munca lor în cadrul ONG-urilor și fundațiilor caritabile. 

Nouă personalități feminine, reprezentante ale sectorului asociativ, sunt anul acesta imaginea campaniei Galei Societății Civile: Cristina Buja – Fundația Principesa Margareta a României, Simona Voicescu – Asociația Necuvinte, Daniela Buzducea – Fundația World Vision România, Marina Dragu – Grupul de Inițiativă „Lacul Tei”, Cristina Grigore – Fundația Părinți din România, Ștefania Popp – Junior Achievement Romania, Silvia Asandi – Fundația Romanian Angel Appeal, Mirela Nemțanu – Fundația Hospice Casa Speranței și Raluca Tănase – Asociația de Medicină pentru Sănătate Publică.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cariera de ONG-ist – un mod de viata apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ne-a învățat ce înseamnă iubirea necondiționată: să iubești ca pe ai tăi, copiii altor mame.

Peste câteva săptămâni părinții noștri au intrat în casă ținând în brațe doi bebeluși. Aveau 7 luni, și îmi amintesc exact și cum îi chema și cum arătau. Un băiat și o fetiță. A fost senzație. Îi schimbam, că na, n-aveam nici păpuși prea multe d’apăi haine pentru ele, dar bebelușii adevărați aveau haine. Îi hrăneam cu biberonul. Le dădeam măr ras cu biscuiți pasați, o linguriță ei, o linguriță noi, dispera mama câte mere dădea pe răzătoare. La un moment dat s-a prins că putem face asta și noi .

Îi plimbam peste tot, în căruț, sau în brațe, mai târziu în sistem neergonomic, că nu știam de altele bune, dar acum mama are SSC cu pisicuțe și wrap elastic și eu sunt tare mândră de ea. Îi învățam să spună ”ma-ma”, să meargă, să facă la oliță, să imite animale, să cânte colinde, să deseneze. Le mai făceam și temele din când în când, dar rar. Eram și noi mame pentru ei, chiar dacă nu așa vedeam atunci lucrurile. Uneori mai ratam și întâlniri cu băieții din cauza asta

Nu îmi amintesc să fi fost vreodată supărată, pară-mi-se că se găseau soluții să fim toți copiii mulțumiți.

De atunci, de 18 ani, au crescut la noi acasă, ca fiind la ei acasă, 16 copii care au avut cui să spună ”mamă” și ”tată”, doi OAMENI care au fost părinți pentru ei, exact așa cum sunt de obicei părinții, imperfecți, dar plini de iubire. Iar eu am primit cel mai frumos cadou de majorat din toată lumea asta, un frate absolut extraodinar și minunat în toată imperfecțiunea lui.

Nu știu cum sunt toți asistenții maternali, dar știu că mai sunt oameni ca părinții mei, oameni simpli, fără școli de parenting, care sunt capabili să crească cu iubire copiii abandonați. Și nu o fac pentru bani, nici pe departe. Părinții mei nu sunt bogați, financiar vorbind, nu au fost niciodată și prosibil nici să nu fie, dar întrebați-i câți copii le-au sărit în brațe și le-au spus ”te iubesc”, întrebați-i cum se simt când un copil îi apucă de mână și zic ”ea e MAMA mea” sau ”el e TATĂL meu”. Părinții mei sunt extrem de bogați cu brațele atât de pline, în apartamentul lor mic, înghesuit de 3 băiețoii zvăpăiați și gălăgioși. Frații mei!

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

Articolul Asistent maternal in Romania – parinte pentru copiii fara parinti   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.