Psihologul Erik Erikson a descris aceste etape ca fiind stadii ale dezvoltării psiho-sociale, fiecare venind cu o provocare centrală. Felul în care aceste „crize” sunt trăite și integrate influențează modul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți pe tot parcursul vieții.

1. Încredere vs. neîncredere (0 – 1 an)

Aceasta este etapa în care copilul depinde complet de cei care îl îngrijesc. Și etapa în care se pune baza tuturor relațiilor viitoare. Atunci când nevoile lui sunt întâmpinate cu grijă și afecțiune, într-un mod constant, se dezvoltă încrederea (în sine, în ceilalți și în lume). Dacă, însă, nevoile nu sunt satisfăcute sau răspunsurile sunt inconsistente, poate apărea neîncrederea, care se poate transforma mai târziu în anxietate sau dificultăți de atașament.

2. Autonomie vs. rușine și îndoială (1 – 3 ani)

În această etapă, copilul începe să descopere că poate face lucruri singur: să meargă, să mănânce, să exploreze. Când este susținut cu răbdare și încurajare, dezvoltă autonomie și încredere în sine. Când este criticat, ridiculizat sau controlat excesiv, poate apărea rușinea și îndoiala de sine. De multe ori, aceste experiențe rămân în corp și se văd în comportament. De exemplu, poate deveni retras, evitant sau excesiv de precaut în relații.

3. Inițiativă vs. vină (3 – 6 ani)

Copilul devine curios, pune întrebări, inițiază jocuri și începe să imite lumea adulților. Când este susținut, învață că este în regulă să exploreze și să își exprime ideile, dezvoltând inițiativă și curaj. Când este pedepsit excesiv sau descurajat, poate apărea vinovăția și tendința de a se opri din a mai încerca. Rolul părinților este esențial: să ofere limite, dar și spațiu pentru explorare, fără a transforma greșeala într-o sursă de rușine.

4. Competență vs. inferioritate (6 – 12 ani)

Odată cu intrarea în școală, copilul începe să își compare rezultatele și abilitățile cu ale altora. Când eforturile sunt recunoscute și susținute, se dezvoltă sentimentul de competență. Când apare critica excesivă sau comparația constantă cu alți copii, se poate instala sentimentul de inferioritate. Mesaje precum „uite, ceilalți pot și tu nu” nu motivează, ci erodează încrederea în sine.

5. Identitate vs. confuzie (12 – 20 ani)

Adolescența este perioada în care apare întrebarea profundă: „Cine sunt eu?” Adolescentul experimentează, testează roluri, valori și direcții. Are nevoie de spațiu, dar și de ghidare. Sprijinul și acceptarea contribuie la formarea unei identități coerente și stabile. Controlul excesiv sau lipsa susținerii pot duce la confuzie, nesiguranță și dificultăți în luarea deciziilor.

Aceasta este considerată una dintre cele mai importante etape, pentru că influențează capacitatea de a construi relații sănătoase mai târziu.

6. Intimitate vs. izolare (20 – 35/40 ani)

În această etapă, apare nevoia de relații profunde și autentice. Capacitatea de a construi intimitate emoțională presupune vulnerabilitate, încredere și deschidere. Dacă aceste lucruri sunt dificile, poate apărea izolarea sau relații superficiale. Pentru mulți adulți, aceasta este perioada în care apar dificultăți legate de singurătate, respingere sau frica de apropiere.

7. Productivitate vs. stagnare (35 – 65 ani)

Este etapa în care apare dorința de a contribui, de a crea, de a oferi mai departe din experiența acumulată. Aceasta se poate manifesta prin rolul de părinte, prin carieră, prin ghidarea altora sau prin implicare în comunitate. Când această nevoie este împlinită, apare sensul și satisfacția. Când nu, poate apărea stagnarea și golul interior, lipsa de direcție sau preocuparea excesivă pentru sine.

8. Integritate vs. disperare (65+ ani)

Aceasta este etapa reflecției asupra vieții. Când persoana reușește să își accepte parcursul, cu alegerile și experiențele sale, apare liniștea și împăcarea. Când predomină regretul și nemulțumirea, poate apărea disperarea. Este momentul în care sensul vieții capătă o formă profund personală.

Un proces care continuă toată viața

Deși aceste etape sunt prezentate într-o anumită ordine, dezvoltarea nu este liniară. Unele experiențe pot rămâne neintegrate și pot reveni mai târziu în viață, sub forma unor dificultăți emoționale sau relaționale. De exemplu, neîncrederea timpurie poate influența relațiile adulte, rușinea poate apărea în contexte sociale, dificultățile de identitate pot afecta alegerile de viață

Este important de înțeles că aceste lucruri nu sunt „defecte”, ci părți ale dezvoltării care au avut nevoie de mai mult sprijin.

Rolul psihoterapiei

Psihoterapia poate deveni un spațiu în care ne întoarcem, cu mai multă conștientizare, la aceste etape. Nu pentru a schimba trecutul, ci pentru a înțelege ce s-a întâmplat, a integra experiențele, a construi resurse noi și a dezvolta o relație mai sănătoasă cu noi înșine și cu ceilalți. Pentru că, indiferent de vârstă, dezvoltarea emoțională continuă.

Sursă poza: Izabelly Marques @ Unsplash

Articolul Dezvoltarea emoțională și relațională: etapele prin care trecem de-a lungul vieții apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Câteva practici zilnice pentru reducerea anxietății și stimularea reglării emoționale:

Respiră corect

Respirația corectă joacă un rol crucial în reducerea anxietății și îmbunătățirea stării generale. Inspiră pe nas și expiră pe gură, asigurându-te că respirația nu este nici prea superficială, nici prea adâncă. O respirație echilibrată ajută la calmarea sistemului nervos și la crearea unei stări de relaxare.

Tehnică simplă de respirație

O tehnică eficientă pe care o poți practica zilnic este următoarea: inspiră numărând până la 2, ține aerul numărând până la 2, și expiră numărând până la 4. Această tehnică ajută la reglarea ritmului respirator și la reducerea tensiunii acumulate.

Îmbrățișări zilnice

Îmbrățișările sunt o modalitate simplă, dar extrem de eficientă, de a reduce stresul și de a stimula eliberarea de oxitocină, cunoscută drept „hormonul iubirii”. Fie că îți îmbrățișezi zilnic un prieten drag sau un animal de companie, asigură-te că rămâi în această îmbrățișare timp de 20 de secunde pentru a maximiza beneficiile emoționale.

Mișcarea corpului

Mișcarea fizică este esențială pentru sănătatea mentală și fizică. Timp de câteva minute pe zi, poți dansa, merge mai rapid, urca scări, practica yoga sau stretching. Această scurtă perioadă de activitate poate face minuni pentru starea ta de spirit și nivelul de energie.

Cântatul sau fredonatul

Cântatul cu voce tare, fredonatul sau zumzăitul timp de 20 de secunde sunt activități care pot contribui la eliberarea tensiunii și la îmbunătățirea dispoziției. Sunetele produse de tine pot avea un efect calmant asupra minții și pot aduce un sentiment de bucurie.

Utilizarea apei reci

Apa rece poate fi un aliat de nădejde în momentele de tensiune. Fie că bei un pahar de apă rece, te speli pe față sau pe mâini, sau ții un cub de gheață în mână, aceste gesturi simple pot ajuta la calmarea sistemului nervos și la restabilirea echilibrului interior.

Meditația de conștientizare (Mindfulness)

Meditația mindfulness presupune să te concentrezi pe momentul prezent, observând gândurile și sentimentele tale fără a le judeca. Chiar și câteva minute pe zi de practică mindfulness pot reduce anxietatea și îmbunătăți concentrarea.

Jurnalul de recunoștință

Scrierea zilnică a câtorva lucruri pentru care ești recunoscător poate schimba perspectiva asupra vieții. Această practică te ajută să te concentrezi pe aspectele pozitive și să îți îmbunătățești starea de spirit.

Timp petrecut în natură

Petrecerea timpului în natură, fie că este vorba de o plimbare prin parc sau de câteva minute de relaxare într-o grădină, poate avea un efect calmant asupra minții și corpului. Studiile arată că expunerea la spații verzi poate reduce nivelul de stres și poate îmbunătăți starea de bine.

 Limitarea expunerii la tehnologie

Reducerea timpului petrecut în fața ecranelor, mai ales înainte de culcare, poate îmbunătăți calitatea somnului și poate reduce anxietatea. Încearcă să îți rezervi un timp fără dispozitive digitale în fiecare zi pentru a te relaxa și a te reconecta cu tine însuți.

Gândirea pozitivă

Antrenează-ți mintea să identifice și să se concentreze pe gânduri pozitive. Când te confrunți cu gânduri negative, înlocuiește-le conștient cu afirmații pozitive sau reamintește-ți de realizările și calitățile tale.

Alimentație echilibrată

Menținerea unei diete echilibrate, bogate în nutrienți esențiali, poate avea un impact pozitiv asupra stării de bine mentale. Asigură-te că mănânci alimente care susțin sănătatea creierului, cum ar fi fructele, legumele, nucile și peștele.

Integrarea acestor practici zilnice pentru reducerea anxietății poate stimula o mai bună reglare emoțională. Totuși, dacă simți că anxietatea sau alte dificultăți emoționale devin copleșitoare, nu ezita să apelezi la ajutor specializat. Un terapeut te poate ghida prin tehnici și strategii personalizate pentru a-ți recăpăta echilibrul și starea de bine. Starea ta de bine merită această atenție!

Sursă poza: Sasha Freemind @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Practici zilnice pentru reducerea anxietății și stimularea reglării emoționale apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Din punct de vedere psihologic veți observa că experimentăm două tipuri de oboseală:

– cea venită din lipsă de somn și/sau prea multe lucruri de făcut, iar asta se rezolvă cu odihnă.

– cea venită din zbuciumul intern, din suferință, iar asta se rezolvă cu terapie și reglare emoțională.

Sunt o serie de cauze fizice care pot produce oboseală sau pot împiedica organismul să se odihnească.

Sunt psiholog, dar niciodată nu exclud o boală fizică atunci când vine vorba de un simptom. Oboseala poate fi cauzată de boli cronice, infecții și inflamații, probleme digestive, boli endocrinologice. Sau pur și simplu, tulburările de somn. De exemplu, insomnie sau apneea în somn pot duce la oboseală cronică. Și dieta necorespunzătoare sau anumite medicamente pot cauza oboseală. Se pare că o dietă bogată în carbohidrați rafinați și zaharuri poate produce fluctuații ale nivelului de zahăr din sânge și poate cauza oboseală. Și consumul de alcool sau droguri poate duce la oboseală cronică.

Care sunt factorii psihologici care produc și agravează oboseala?

– Stresul. Da, știu, nu vă surprind cu asta. Stresul poate fi unul dintre principalii factori care contribuie la oboseală. Atunci când suntem supuși la stres cronic, nivelurile de cortizol din organism pot fi ridicate, ceea ce poate afecta somnul și poate cauza oboseală.

– Depresia poate cauza oboseală cronică, lipsa de energie și pierderea interesului pentru activitățile de zi cu zi. Depresia este în fapt o blocare în suferință. Și cum spuneam suferința consumă resurse și cauzează oboseală.

– Anxietatea poate fi un alt factor care contribuie la oboseală. Atunci când suntem anxioși, corpul nostru trăiește sub o tensiune continuă și asta ne poate afecta calitatea somnului.

– Sindromul oboselii cronice. Aceasta este o tulburare medicală care poate fi declanșată de stresul cronic sau infecții virale. Printre simptomele sale se numără oboseala extremă și epuizarea mentală.

Cum previi și tratezi oboseala?

În mare, pentru a preveni sau trata oboseala, este important să ai un stil de viață sănătos, să te odihnești suficient, să eviți consumul excesiv de alcool și cafeină și să reduci stresul și anxietatea. Știu, nu am spus nimic nou. Dacă nu reușești să îți găsești un echilibru și oboseala persistă sau este severă, este important să consulți un medic pentru a exclude orice cauze medicale și un psihoterapeut pentru a reduce din simptomele psihice care generează și alimentează oboseala.

Sursă poza: Christian Erfurt @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cauzele fizice și mai ales psihice ale oboselii apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Confuzia dintre coaching și psihoterapie poate fi periculoasă pentru că acestea sunt abordări diferite cu obiective și intervenții diferite.

Dacă cineva crede că are nevoie de psihoterapie, și chiar are, și în loc de asta primește coaching, va fi pur și simplu lipsit de tratamentul potrivit pentru problemele sale psihologice și emoționale. Ca și cum s-ar da cu cremă de mâini pentru a opri o durere de spate. Păi, mai întâi rezolvăm durerea de spate și apoi trecem la a face pielea catifelată. Dacă cineva se prezintă pentru coaching, dar identificăm că are probleme psihologice și emoționale nerezolvate, atunci direcționăm către psihoterapie. Apoi se poate cu adevărat concentra pe îmbunătățirea performanței și atingerii obiectivelor în viață.

Coaching-ul se concentrează pe prezent și viitor, și presupune că persoana este sănătoasă și funcționează bine.

Coaching-ul este un proces prin care clientul este ajutat să-și îndeplinească obiectivele și să-și îmbunătățească performanța într-un anumit domeniu. Merge bine aplicat pe carieră și pe stil de viață. Coach-ul oferă feedback constructiv, îndrumare și sprijin pentru a ajuta clientul să-și dezvolte abilitățile și să-și maximizeze potențialul.

Psihoterapia se concentrează atât pe trecut, cât și pe prezent, și se axează pe dificultățiile care încurcă funcționarea în viața de zi cu zi.

Psihoterapia este un proces prin care un terapeut ajută o persoană să-și gestioneze dificultățile emoționale, comportamentale sau relaționale care îi afectează calitatea vieții sale. Sunt utilizate o varietate de tehnici și abordări terapeutice cu scopul de a ajuta clientul să-și identifice și să-și regleze durerile. Printre cele mai des întâlnite dificultăți sunt anxietatea, depresia, traumele, relațiile disfuncționale sau tulburările de personalitate. Psihoterapeutul ghidează clientul să își poată modela psihicul pentru a ajunge într-o funcționare mai bună și mai satisfăctoare pentru el. Și astfel să își crească calitatea vieții și să poată funcționa mai sănătos el cu el și el cu alții.

În general, coaching-ul se concentrează pe îmbunătățirea performanței și atingerii obiectivelor, în timp ce psihoterapia se concentrează pe tratarea dificultăților psihologice și emoționale.

Coaching-ul și psihoterapia sunt două abordări diferite de intervenție, care se concentrează pe probleme și nevoi diferite ale persoanelor. Să mergi la coach când ai nevoie de psihoterapie este ca și cum te-ai duce la dermatolog când ai nevoie de operație pe creier. De asemenea, este important să verificăm pregătirea profesionistului. Există Colegiul Psihologilor din România unde se pot verifica psihoterapeuții atestați. Putem cere recomandări la cunoscuți. Putem întreba specialistul despre formările pe care le are.

Este important ca oamenii să înțeleagă diferența dintre aceste două abordări și să caute ajutorul potrivit în funcție de nevoile lor.

Așa că, haideți să ne facem treaba în echipă, dar fiecare pe ce este pregătit să facă. Am clienți cărora le recomand să apeleze la coach atunci când identific că asta ar fi de ajutor pentru ei. Cunosc mai mulți specialiști în acest domeniu, am încredere în ei, știu că fac o treabă bună pe bucățica lor de activitate. Și mi-aș dori tare mult ca toți cei care propun și cred că fac psihoterapie cu clienții lor deși nu au această pregătire, să înțeleagă cu adevărat cât de mult rău pot face.

Prin faptul că oamenii care vin la ei nu își rezolvă la timp și în timp dificultățile emoționale pot ajunge în stadiul în care dezvoltă patologii care cu greu mai pot fi reglate și prin psihoterapie.

Credeți-mă, am văzut asta cu ochii mei! Cred că toți cei care lucrăm cu oameni, și mai ales cei care lucrăm cu oamenii din punct de vedere psihologic, ar trebui să înțelegem responsabilitatea pe care o avem. Nu suntem responsabili pentru cât poate clientul să facă el cu el. Suntem responsabili să ne cunoaștem pregătirea și limitele. Suntem responsabili să direcționăm un client către ce are cu adevărat nevoie. Suntem responsabili să ne perfecționăm continuu. Suntem responsabili să alegem binele omului din fața noastră și nu binele portofelului nostru sau al orgoliului nostru. Suntem responsabili să căutăm să facem bine!

Sursă poza: Robert Anasch @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Psihoterapie vs coaching … și pericolul când le confuzi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Anxietatea poate avea efecte semnificative asupra dezvoltării sociale, emoționale și cognitive.

Printre semnele și simptomele de anxietate la copii mici, întâlnim cel mai frecvent:

• dureri de burtică,
• coșmaruri
• scrâșnirea dinților
• plâns
• retragere
• comportament agitat.

Printre semnele și simptomele de anxietate la copii mai mari, întâlnim cel mai frecvent:

• dureri de stomac sau de cap
• insomnie
• mâncat compulsiv
• lipsa poftei de mâncare
• iritabilitate
• dificultăți de concentrare
• refuzul de a coopera
• evitarea activităților sociale.

Copiii anxioși sunt mereu pe câmpul de luptă – creierul lor se străduiește să îi protejeze de pericole.

În cazul în care identificați semne și simptome la copiii voștri, apelați la un specialist. Cu cât intervenim mai devreme cu atât este mai simplu de reglat. Simptomele anxietății devin din ce în ce mai evidente cu trecerea timpului, asta și pentru că ele tot cresc. Este important să se identifice și să se trateze anxietatea în stadii incipiente pentru a preveni complicații pe termen lung și pentru a îmbunătăți calitatea vieții copiilor și adolescenților afectați.

De asemenea părinții sunt cei care pot ajuta cel mai mult copilul, doar că și ei au nevoie să cunoască pașii care sunt de făcut. Și uneori, chiar și ei au nevoie de specialistul lor, pentru că nu este deloc ușor emoțional să fii un sprijin pentru un copilul care trăiește cu ”doamna anxietate” cot la cot.

Despre cum se manifestă anxietatea la copii am scris într-un articol detaliat pentru campania ”Educația contează„.

Sursă poza: Solen Feyissa @ Unsplash

Articolul Semnele și simptomele de anxietate la copii apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Acțiunile părinților care amplifică fricile copiilor + câteva soluții:

Interzicerea sau minimalizarea fricii.

Uneori părinții, din propria teamă pe care o simt sau din neputința pe care o resimt, încep să interzică frica. Dar, cum oare să dispară ceva ce simți, doar spunând ”Nu mai simți asta!”. Sigur, părinții nu se exprimă direct astfel, ci mai degrabă în termeni de tipul ”Nu are de ce să îţi fie frică!”, ”Nu există moștri!” sau ”Astea sunt prostii!”. Rezultatul nu este că frica dispare. De fapt, copilul ajunge să se simtă neînţeles, singur, ruşinat, ca și cum ceva este greșit la el fiindcă se simte astfel. Mai mult, probabil ca începe să îşi ascundă frica. Și știti !? O frică ascunsă şi nerostită devine o frică mai puternică!

Vă recomand să lăsați copiii să exprime ceea ce simt. Uneori doar simpla împărtășire face ca frica să își diminueze din forță. Ajută să îi rămâi acolo, disponibil, cu validare și iubire. Să îi răspunzi la întrebări, să îl încurajezi să vorbească și abia apoi puteți trece și la soluții.

Luarea prea în serios a fricii, accentuarea ei.

Există și extrema opusă, cea în care părinții exagerează frica, făcând-o să fie mai mare decât este în realitate. Aici intră strategiile de evitare a confruntării cu stimulii care declanșează frica. De exemplu trec pe partea opusă a străzii dacă văd un câine.

Vă recomand să învățați copiii cum să înfrunte frica prin expunere graduală la ea.

Accentuarea pericolelor posibile.

Aici mă refer în principal la situațiile în care părinții înșiși sunt temători și tind să transmită asta copilului prin exprimările de tipul ”Ai grijă când te urci, să nu cazi şi să îţi rupi mâna!”, ”Nu te duce acolo că te muşcă câinele!”, ”Stai aici că te lovește bicicleta!”, ”Nu te sui în tobogan că o să cazi” etc. Când se expun în permanență diverse posibile pericole se induce o stare de frică și de alertă care îngrădește copilul să fie așa cum este el, să exploreze.

Vă recomand să analizați obiectiv când o situație poate fi cu adevărat periculoasă.

Expunerea la imagini și filmulețe media nepotrivite vârstei.

Sunt imagini, desene, filmulețe, emisiuni TV care pot induce frica. De exemplu știrile TV unde se prezintă informații negative, uneori chiar distorsionate. De asemenea există filme și desene recomandate pentru copii mai mari care pot percepe foarte bine diferența dintre realitate și ficțiune, dar care pot fi nocive copiilor mici care nu au capacitatea să facă această diferențiere la fel de bine.

Vă recomand să limitați accensul copiilor la imagini și filmulețe care nu sunt recomandate pentru vârsta lor. De asemenea este important să alegeți programele pe care le vizionează copilul și să rămâneți atenți la ce are acces copilul în lipsa voastră.

Un mediu familial stresant.

Când copiii trăiesc într-un mediu imprevizibil, cu schimbări frecvente, fără cel puțin un adult care să rămână atent la nevoile copilului și să îi ofere un sentiment al siguranței, există riscul să se dezvolte frici. Bineînțeles, cu cât mediul este mai stresant sau traumatic (abuz fizic, emoțional, psihologic) cu atât riscul de a se manifesta frici intense este mai mare.

Vă recomand să le asigurați copiilor un mediu stabil, clar, cu reguli și limite clare adaptate vârstei și să rămâneți o prezență previzibilță și constantă în viața lor.

Sursă poza: Ralston Smith @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Care sunt acțiunile părinților care amplifică fricile copiilor? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Frica în sine este o emoție bună, așa cum sunt de altfel toate emoțiile. Neplăcută, da, dar bună.

Frica are funcția de a ne proteja în fața unui pericol. Ea ne pune în gardă și ne face să fim prevăzători. Rolul fricii este de a ne apăra de posibile pericole prin declanșarea reacțiilor defensive (luptă, fuga sau înghețare). Nu putem să ne oprim din a simți frică și nici nu ar fi sănătos pentru noi. Ce putem să facem în schimb este să reglăm ceea ce simțim, mai ales dacă frica în sine nu are și un obiect real. Îmi place să le dau clienților mei acest exemplu:

”Dacă tu ieși acum din cabinetul meu și vezi un urs la colțul străzii, ar fi bine să îți fie frică. Așa te vei proteja. Dacă nu simți frică și te duci să îl mângâi cum ai face-o cu cățelul tău, s-ar putea să ai ceva probleme. Dacă ieși acum din cabinetul meu și îți este frică deși nu vezi un urs la colțul străzii, poate s-ar merita să vezi ce e cu frica asta.”.

Sigur, nu merg mai departe și cu exemplu ”dacă vezi un urs, dar el nu există”, asta nu mai ține de domeniul meu de activitate .

Bun, ce am scris mai sus este perfect valabil și pentru copii. Mai mult, ei au nevoie de sprijinul nostru pentru a autoregla aceste frici, pentru că, la vârste mici, nu am capacitatea de a face asta singuri. Există tehnici care pot liniști un copil speriat, despre ele vom vorbi azi. Există și lucruri care doar amplifică şi agravează frica, iar despre asta vom discuta într-un articol viitor.

Cum poți să il ajuți pe copil să își autoregleze fricile?

Ia în serios ceea ce simte copilul.

Dacă el spune că îi este frică, înseamnă că asta simte, chiar dacă, poate, pentru noi este greu de crezut cum ar putea să se sperie de un cățelul mic și jucăuș. Niciodată nu ajută să îl iei peste picior. Nici să ignori ce simte. Ajută să îți amintești ce spuneam mai sus, că frica în sine este o emoție bună, care este declanșată instictual.

Vorbiți deschis despre frici.

Să poată vorbi cu un părinte despre ceea ce simte, este un dar valoros pentru un copil. Asta îi va da sentimentul că nu este singur cu frica lui. Asta îl va ajuta să descarce din tensiune. Asta îl va ajuta să simtă că este în siguranță chiar dacă e neplăcut ce simte.

Normalizează și validează.

Întotdeauna, întotdeauna ajută să știe, să îi transmiți, să înțeleagă că e normal ceea ce simte. Că nu e nimic în neregulă dacă simțim frică. Va putea astfel să se relaxeze, ceea ce ajută la autoreglare. Și va putea să aducă în conștient ceea ce simte.

Exersează ”starea de siguranță”.

”Starea de siguranță” este opusul fricii. Exersați prin jocuri (de exemplu jocuri de rol) și prin diverse activități, această stare de siguranță.

Evită ultra protecția.

Aici aveți nevoie să vă găsiți propriul echilibru între ”îl expun prea mult la stimulii care produc frică” și ”elimin total confruntarea cu frica”. Recomandarea este să îl expuneți treptat, progresiv oferindu-i în același timp susținere. Să rămâi întotdeauna în preajma lui.

Autoreglează-te și tu.

Pe lângă exemplul propriu pe care îl oferim ca autoreglaj în general, la propriile frici, mă refer și la gestionarea fricii părintelui când copilul se confruntă cu propria frică. Dacă tu, ca părinte, vei reacționa exagerat când copilul intră în contact cu stimulii care îi provoacă frica, atunci îi vei transmite că într-adevăr acolo este un pericol. Nu uita că modul în care vorbești cu copilul despre frică este la fel de important ca ceea ce spui.

Va crește, se va autoregla singur.

Asta e mai mult pentru părinți . Amintește-ți că va crește și va putea să se autoregleze singur și în absența prezenței tale. Cu cât e mai mic, cu atât are, încă, nevoie de tine.

Îți recomand să citești și articolul Cum să ajutăm un copil care simte o frică intensă?.

Sursă poza: Sabina Fratila @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum poți să il ajuți pe copil să își autoregleze fricile? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Ce-ai simți dacă ai ști că viața ta se va repeta la infinit, exact așa cum e acum. Dacă ai retrăi iar și iar fiecare durere, fiecare bucurie, fiecare gând și fiecare suspin?”

Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la dumneavoastră când sunteți absolut singuri și v-ar spune: ”Această viață pe care o trăiești acum și pe care ai trăit-o până acum va trebui să o trăiești încă o data și de nenumărate ori. Și nu va fi nimic nou în ea. Ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând și fiecare suspin și totul, oricât de mic sau de important în viață se va întoarce din nou. Totul la fel, în aceeași succesiune. Chiar și acest păianjen și aceste raze de lună printre copaci și chiar și acest moment și chiar și eu.

Clepsidra eternă a existenței este răsturnată din nou și din nou și tu odată cu ea, grăunte de țărână. Nu v-ați arunca la pământ și l-ați blestema, scrâșnind din dinți, pe demonul care v-a vorbit așa? Sau v-ați gândi măcar o clipă că i-ați putea răspunde: ”Ești un zeu și ceea ce ai spus este divin”.

Suntem singurii care avem dreptul, puterea și responsabilitatea de a decide ce și cum facem în viața noastră.

Deși pentru unii dintre noi acest adevăr, al propriei responsabilități nu este ușor de acceptat, el rămâne în continuare un adevăr. Suntem singurii care avem dreptul, puterea și responsabilitatea de a decide ce și cum facem în viața noastră. Vă îndemn să meditați la acest exercițiu. Dacă gândul de a trăi la nesfârșit aceeași viață pe care o ai acum, îți creează un gol în stomac și un sentiment de regret, poate e timpul să te uiți care este de fapt viața pe care ți-o dorești. Până la urmă ești singurul care poate cu adevărat să ți-o ofere!

Sau cum spune Yalom „Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viața voastră atât timp cât vă agățați de gândul că motivul care vă împiedică să trăiți bine se află în afara voastră”. Tu trăiești viața pe care ți-o dorești?

Sursă poza: Becca Tapert @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Tu trăiești viața pe care ți-o dorești? Află cu acest test simplu! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Atunci când ne confruntăm cu ideea propriei morţi – ”Privind soarele în față” – ne reașezăm viețile. Ne regândim prioritățile, relațiile și ne bucurăm mai intens de frumusețea din noi și din jurul nostru.

Nu este o carte despre cum să ne înfrângem teama de moarte. Este o carte despre cum să devenim îndeajuns de înţelepţi pentru a o înţelege şi a o integra. Într-un fel sau altul toți ne temem de moarte în felul nostru. Yalom îi întreabă adesea pe clienții lui ”Ce anume te sperie cel mai mult în legătură cu moartea?”.

”Ca să devii înțelept trebuie să asculți câinii sălbatici care latră în pifnița ta” – îl parafrazează Ilvin Yalom pe Nietzche.

Se pare că, cu cât ți-ai trăit mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este mai mare. Poate pentru că … se termină timpul de a trăi cu bine pentru tine. Yalom vorbește de două concepte foarte utile – experiența revelatoare și transmiterea prin reverberație:

• Experiența revelatoare este acel tip de experiență în care te confrunți cu ideea propriei morți și care ajunge să îți îmbogățească viața. Expune și câteva exemple des întâlnite cum ar fi reuniunile de la școală sau ruperea unei relații. Experiențe revelatoare sunt și aniversările, mai ales cele de schimbare de prefix. Sau plecarea copiilor de acasă, pensionarea, bolile, accidentele, chiar și anumite vise. Discută pe larg acest aspect al viselor.
• Transmiterea prin reverberație este cea mai bună metodă prin care poți să liniștești anxietatea în fața morții. Este vorba de efectul pe care noi îl avem asupra altora, de-a lungul vieții, uneori pe parcursul a mai multor generații. Nu este vorba doar de a-ți lăsa numele pe o plăcuță. Să fie ridicată o statuie în numele tău sau denumită o stradă ca tine. Transmiterea prin reverberație înseamnă să lași în urmă ceva din experiența ta de viață, fie că vorbim de copiii și nepoții pe care îi creștem, sau orice altă formă prin care experiența noastră a pătruns în sufletul cuiva și i-a făcut viața mai bună.

Ultimul capitol al cărții este adresat psihoterapeuților, dar eu îl găsesc ca fiind util pentru oricine.

Scrie despre subiecte precum ”Cum să abordăm anxietatea morții”, ”Puterea relaționării în depășirea anxietății morții”, ”Cum să lucrăm în contextul aici și acum” și ”Dezvăluirea de sine a psihoterapeutului” Așa cum spuneam, abordează și visele, ca pe o cale către aici și acum.

Ca și alte cărți pe care vi le-am recomandat în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” și aceasta vă poate duce cu un pas mai aproape de voi înșivă.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul ”Privind soarele în față” – Irvin Yalom – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Care sunt reacțiile care arată că teama este profundă și copilul anxios?

Reacțiile se observă la 3 niveluri – corporal, rațional și comportament. Primul semn este starea de tensiune și încordarea corporală, ca și cum ar crede că este în pericol. Este tipul de reacție luptă sau fugi. Crește ritmul cardiac, respirația, apare transpirație abundentă, greață. Are dureri de burtică, de cap, oboseală, tranzit intestinal modificat, somn agitat, insomnie, bruxism, coșmaruri etc. Anxietatea se manifestă și prin gânduri, raționamente cu referire la un anumit pericol. Anxietatea se manifestă și comportamental – sunt neliniștiți, neatenți, agitați, furioși, plâng mai mult și se plâng mai mult, evită anumite sarcini, locuri, oameni.

Ce determină frica intensă?

Sunt mai mulți factori care contribuie la apariția anxietății, printre care trăirea avută în pântecul mamei, tipul de părinți, dacă sunt ei anxioși sau nu, factorii de stres existenți în prezent. Iar intervenția este diferită pe fiecare factor în parte.

Când vine vorba de factori de stres prezenți, copilul a acumulat nesiguranță, îngrijorare, neliniște, stres, datorită unui eveniment trăit în familie sau în afara ei (conflict, boală, deces, divorț, alcoolism, abuz, filme sau imagini cu conținut agresiv, acțiuni violente în comunitate etc). În astfel de momente copilul simte că lumea lui este nesigură. Și are nevoie ca părintele să îl ajute să repună realitatea în drepturile ei.

Vă recomand să evitați expunerea difrectă și bruscă la situațiile care crează anxietate. Asta îi poate crește și mai mult anxietatea.

Atunci când copilul se confruntă cu o teamă mare, ajută să o împarți în temeri mai mici și să le rezolvați pe rând . De exemplu, frica de întuneric poate avea mai multe frici incorporate, frica de a exista un monstru/lup/câine, frica de necunoscut, frica de a fi rănit, frica de a rămâne singur. Așa că e de luat pe pași mici. Ajută explicațiile, imaginile vizuale, carțile terapeutice, video-uri cu câini/lupi în haită, în pădure, nimic agresiv. Punerea indirect în contact cu teama, prin imagini, îi oferă control și îl transpune în realitatea pe care frica a deformat-o. de exemplu, va vedea și înțelege că lupii nu vin în orașe, ei trăiesc în păduri.

Cum să ajutăm un copil care simte o frică intensă?

– Să avem răbdare, frica nu a apărut în 2 secunde, nici nu va dispărea în 2 secunde.

– Să nu ne propunem ca frica să dispară pentru totdeauna. Frica este o emoție care apare și dispare independent de voința noastră. Este în regulă ca frica să mai reapară, important este comportamentul copilului când o simte. Devine copleșit de ea? Anxios? Încordat? Nu își mai poate îndeplini activitățile? Dacă frica a fost intensă este posibil să nu fie extrem de relaxat când se confruntă cu stimuli. Poate că nu va cere să facă înot de performanță dacă i-a fost frică de apă și nu va vrea să îi cumperi un cățel dacă i-a fost frică de câini. Dar va ști cum să gestioneze trăirile când se va confrunta cu stimuli. Asta este bine să îi spunem și lui. Să nu se sperie când va apărea din nou teama.

– Să înțelegem că sunt diferiți, reacționează diferit, interiorizează trăirile diferit. Pentru unii teama poate fi stopată cu ușurință și pentru alții durează mai mult.

– Când împărțim frica pe etape, ajută ca prima frică să fie cât mai mică pentru a-i da încredere că poate să o depășească.

Să folosim povești terapeutice și jocuri de rol pentru a-l învăța pe copil cum să reacționeze atunci când se confruntă cu o teamă.

De exemplu, dacă are teamă de a merge la medic jocul de rol îl poate pune în situația de a exersa reacțiile lui fără a se simți copleșit pentru că știe că e doar un joc.

– Să transmitem mesaje pozitive și să avem o atitudine calmă. Dacă simte că părintele vede în jurul său numai pericole, atunci și el va deveni temător.

– Să îi recunoaștem frica fără să o minimalizăm. Îl va ajuta și doar să vorbească despre ceea ce simte. Să vadă că este important pentru noi, că nu îi luăm în derâdere sentimentele.

– Să nu mărim fricile încercând să găsim mereu modalități de a le evita, pentru că astfel îi confirmăm copilului faptul că este ceva greu de învins.

– Să îi construim un mediu sigur și previzibil – un rol important îl au rutinele și regulile, modalități care îl fac pe copil să știe la ce să se aștepte și să simtă un control asupra propriei vieți.

– Să îi asigurăm de dragostea noastră și sprijinul nostru chiar și atunci când frica îl domină.

Când frica intensă devine anxietate permanentă și nu mai găsești soluții pentru a o liniști, îți recomand să apelezi la sprijin de specialitate. Anxietatea și depresia merg de multe ori mână de mână. Frica intensă devine anxietate atunci când devine o stare și o credință că lucrurile se pot înrăutați și că viața va deveni din ce în ce mai grea și dureroasă. Depresia este o stare și o credință că oricum ar fi nimic nu va merge bine și viața nu va fi niciodată mai bună.

Sursă poza: Sharon Mccutcheon @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să ajutăm un copil care simte o frică intensă? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.