Eu evit să dau sfaturi online în urma unui paragraf scris de un părinte.

Și să recomand o carte pentru un anumit tip de posibilă problemă expusă. De obicei conversațiile ajung să fie lungi, cu multe întrebări din partea mea. Mă feresc să sar imediat cu soluții concrete chiar dacă sunt psiholog, chiar dacă m-am lovit de multe situații cu părinții cu care lucrez. Nici lor nu le dădeam sfaturi după primele 3-4 fraze în care îmi spuneau nemulțumirea lor. Și de fapt nici nu este vorba de a da sfaturi. Este despre a clarifica ce se întâmplă în fiecare dintre ei, ce nevoi neîmplinite urlă în ei, cum pot face ordine în interiorul lor pentru a  nu mai face haos afară.

Nu sar cu soluții pentru că pot să fac mai mult rău decât bine, pentru că nu cunosc toată povestea într-un singur paragraf. Știu doar nemulțumirile lor, ce îi apasă, ce vor să schimbe, dar nu știu puzzle-ul vieții lor. Știu ce comportament al copilului vor să oprească, dar nu știu nimic altceva despre copil și nici despre ei.

Acțiunile copiilor noștri care nu ne plac sunt doar modul lor de a reacționa la ceva ce nu se potrivește cu nevoile și dorințele lor.

În schimb, ceea ce pot să le spun tuturor, chiar și numai după un paragraf este că, acțiunile copiilor noștri care nu ne plac, fiindcă cele plăcute nu ne apasă, sunt doar modul lor de a reacționa la ceva ce nu se potrivește cu nevoile și dorințele lor. Nu e sănătos să le satisfacem toate cerințele și să le scoatem din cale toate sursele de frustrare. Le amintesc că viața e compusă din bine și din greu și binele fără greu nici nu iese în evidență. Și oricum nu există viață și fără greu. Le explic că atunci când un copil nu primește tot ce cere, își formează toleranța la frustrare. Cu cât toleranța copilului la frustrare este mai crescută cu atât țipă mai puțin. În schimb un copil cu nevoi neîmplinite este un copil nefericit. Și nefericirea lui ajunge nefericirea părintelui într-o formă sau alta.

Știu, conflictele cu copilul sunt de cele mai multe ori bau-bau pentru zenul părintelui. Dar conflictele ajută dacă sunt încheiate într-un mod din care copilul învață variantă pozitivă de a răspunde la un conflict. Cu cât părintele reușește să își echilibreze nevoile, dorințele, așteptările, acceptările, cu atât este mai calm. Și un părinte calm este un fel de dumnezeu al casei.

Există cărți și teorii și linii mari care se aplică și situații care se repetă, dar interiorul nostru psihic este la fel de complex precum ADN-ul pe care îl deținem. Și soluțiile sunt la fel. Educarea copiilor nu e matematică cu legi fixe! Așa că, doar o carte sau un articol de tipul ”cum să” este posibil să nu fie suficient pentru a face liniște în noi, în copiii noștri, în relațiile pe care le avem cu ei.

Sursă poza: Daniel Cheung @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Educarea copiilor nu e matematică cu legi fixe apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Traumele te modelează.

Nu te definesc, te definești singur, după ceva muncă, dacă devii conștient de ce războaie se dau prin tine. Cu terapie înțelegi ce au produs traumele, ce au rupt, pe unde au rupt și cum ai reușit să cicatrizezi ce nu a fost vindecat de la sine. Dar și cum poți să înveți să trăiești cât mai aproape de tine. Să te iubești așa cum ai fi avut nevoie să fii iubit, să te valorizezi așa cum ai fi avut nevoie să fii valorizat, să te auzi, să te vezi, să te sprijini așa cum, poate, nu ai fost.

De ce este important să vorbim despre traumă? Pentru că ea se întâmplă fiecăruia dintre noi. Este o realitate. Să ne uitam la ea ca atare. Ea există, se produce în interiorul nostru. Așa cum ne îngrijim trupul și ne ducem, la un moment dat la medic, să rezolvam nu știu ce pete de pe noi, așa ar trebui să ne pansam și rănile din suflet. Dacă nu vorbim despre traumele noastre ele tot lucrează pe ascuns și se agravează. Îmbătrânim prematur, ne îmbolnăvim, pierdem pofta de a trăi, construim relații nesănătoase, dezvoltăm dependențe, ne prelungim o suferință inutilă pe care am putea să o oprim.

Să vă explic altfel.

Știți, într-o dimineață mi-am rupt un os de la picior. E o poveste cât se poate de amuzantă și de penibilă. Am coborât din pat, am vrut să iau rapid telefonul care mă trezea din somn, m-am împiedicat sau m-am lovit de marginea patului. Nici nu mai știu exact cum, dar mi-am rupt un os de la picior. Evident, nu știam că este rupt.

Mă durea, nu mai puteam să calc bine, aveam o întâlnire și am zis că mă duc. Cum, eu sunt puternică, mă descurc cu durerea! M-am îmbrăcat, m-am încălțat și mi-am dat seama că nu pot să merg, că mă doare groaznic. M-am dus la urgență. Nu vă mai povestesc și amuzamentul de acolo, că nu m-a luat nimeni în serios, nu se vedea nimic, piciorul meu era ca nou. Dar mă durea groaznic. Asta știam cu adevărat doar eu. Am zis că mă descurc eu cu puterile mele, am înțeles că de fapt nu pot și că e o durere și o agravare pe care o pot evita și m-am dus la medic.

Cu ruptura din suflet nu e foarte diferit, ca proces. Ca vindecare, e altceva, pentru că te duci la medic când te doare piciorul, puțini acceptă să meargă la medic când îi dor sufletele. Dar te doare. Iți zici că te descurci singur că doar ești puternic, șchiopătezi o vreme. Mai bagi un calmant (alcool, țigări, prieteni, orice iți poate lua atenția de la durere). Și o duci așa și o viață dacă nu ți se sfărâmă sufletul de tot. Nici măcar nu se vede cu adevărat la exterior. Si piciorul meu părea ca nou. Dar se poate trăi și altfel și cu mai mult bine decât schiopătând. Va zic, e nasol rău să conduci cu un os rupt la picior!

E nasol să trăiești o viață cu sufletul rupt!

Articolul De ce este important să vorbim despre traumă? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.