De multe ori ne permitem să vorbim cu ei și despre ei cum nu am face-o cu un adult.

Le minimalizăm temerile. Cum să îți fie frică de un pui de găină? Doar ești băiat mare! Îi întrerupem în mod constant când vorbesc sau când se joacă. Asta când nu le arătăm noi cum să se joace. Vorbim nu tocmai plăcut despre ei, chiar de față cu ei. Nu ascultă deloc ce îi zic! Plânge toată ziua! Râdem de ei, îi criticăm, îi înjosim pedepsindu-i de față cu străini. Îi lovim pentru că nu vor să ni se supună, le zicem noi ce și cum să simtă. Nu e adevărat că îți urăști fratele! Du-te și cereți scuze! Hai că nu te doare!  Îi forțăm să facă lucruri pe care nici noi ca adulți nu le-am face. Dă-i și băiețelului ăsta pe care nu îl cunoști jucăria ta. Nu fii calic! Dar tu ți-ai da mașina unui necunoscut doar fiindcă e frumos să împarți?

Și totuși, câteva recomandări făcute de Alfie Kohn, cu specificația că sunt doar linii directoare, totul depinde de personalitatea părinților și a copiilor lor:

1. Reconsideră cererile. De cele mai multe ori când copiii nu fac ce i-am rugat de fapt nu au înțeles ce le-am cerut. Ar trebui să reformulăm sau să regândim cererea, poate nu este adecvată dezvoltării copilului, sau să analizăm scopul. Alfie a oferit drept exemplu situația în care copilul nu face curat la el în camera. Și ne-a întrebat de ce ar trebui ca un copil să își țină camera (propriul lui spațiu) după doleanțele noastre. Poate ar trebui să acceptam un anumit nivel de dezordine dacă acesta nu deranjează dintr-un motiv obiectiv, adică nu e mucegai în pat sau mai știu eu ce alte minuni.
2. Pune relația cu copilul pe primul loc. Să ai dreptate nu contează deloc sau mult prea puțin. Categoric vor exista momente în care vom simți că e timpul ”să punem piciorul în prag”, ”să arătăm cine e părintele în casă”. Atunci, mai mult ca oricând, trebuie să ne gândim dacă merită. Vreti să le fie teamă de noi și reacțiile noastre sau să aibă încredere să ne spună când au greșit cu ceva pentru a-l putea ajuta?

3. Imaginează-ți cum vede copilul situația. Foarte des ne gândim la ce cred ceilalți despre copilul nostru și mai puțin la ce crede copilul despre ceilalți. Din cauza asta și acționăm imediat și poate nu tocmai potrivit când copilul are anumite manifestări pe care alții le-ar putea interpreta (sau doar credem noi că le-ar interpreta) drept ”l-au scăpat din mana”, ”i se urcă în cap”, ”este prea răsfățat”. În astfel de situații ar trebui să ne gândim la ce îl face pe copilul nostru să reacționeze astfel. Cu cât petrecem mai mult timp în ”papucii copilului” cu atât vom deveni părinți mai buni.

4. Fii autentic. Copilul tău are nevoie de o ființă umană cu imperfecțiunile ei, nu de un Părinte care le știe pe toate mereu și niciodată nu greșește.

5. Spune mai puține, întreabă mai multe. Am auzit de câteva ori bune părinții justificând impunerea forțată, chiar violență fizică, drept ”i-am explicat de n ori, degeaba, tot ca el face”. Te cred că i-ai spus, adică ai vorbit mult despre ce crezi tu că e bine și probabil că știe destule acum despre părerile tale. Dar tu ce ştii despre el, despre cum gândeşte, despre motivele lui pentru care a făcut ceea ce v-a adus în acest punct ? Uneori ajută mai mult să pui întrebări decât să îi oferi explicații interminabile. O întrebare utilă în multe situații este „cum pot să te ajut „.

6. Oferiți copiilor mai mult control asupra vieții lor. Copiii invață să ia decizii luând decizii, nu executând ordine. Dacă ne dorim să fie capabili să ia decizii in mod independent, trebuie să nu le mai spunem mereu ce să facă. Trebuie să îi lăsăm să participe la luarea deciziilor în familie, desigur, în funcție de vârsta şi posibilităţile lor. După vârsta de 3-4 ani să nu mai punem întrebări cu răspunsuri predefinite (alegeri din doua, trei opțiuni), ci să îi incurajăm să vină cu propriile idei și propuneri Nu uitați să întrebăți mereu ”Tu ce crezi”.
7. Încearcă să spui da … evident nu la întrebarea ”Mami pot să bag degetele în priză”. Eu zic să renunțăm la ideea ”viața e grea, să se învețe de acum cu refuzurile și greutățile”. O dată că viața e frumoasă și pe asta ar trebui să punem accent și apoi pentru că o privare a satisfacerii dorințelor încă de mici nu e o asigurare că acel copil învață să facă față frustrărilor când va fi adult.

8. Și la final, o idee care mi-a plăcut enorm și care nu are nevoie de alte detalieri: De multe ori nu știm de ce un copil a făcut un anumit lucru.

   De ce trebuie ca dintre toate motivele posibile să îl suspectăm de cele mai rele? De ce să presupunem că nu vrea să îsi țină promisiunea când până la o anumită vârstă nici nu are idee prea bine ce înseamnă o promisiune? De ce să nu alegem să îl suspectăm de curiozitate, istețime, inventivitate?

Încă una și vă las. Cunoașteți zicala ”copiii testează limitele”? Știți ce testează de fapt? Iubirea necondiționată a părinților. Hai că nu e greu!

Articole recomandate pe aceeași temă:
Pedepsiți prin recompense – Alfie Kohn
Parenting necondiționat – Alfie Kohn

Articolul Un fel de ghid by Alfie Kohn apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Peseapsa presupune să faci în mod deliberat copilul nefericit (nu mă credeți, citiți în dex) pentru a determina un comportament nedorit să dispară. Și dacă pedeapsa este eficientă, de ce tot trebuie să o repetăm la nesfârșit fix pe același copil? Cum putem să ne așteptăm să devină copilul nostru un adult fericit empatic, echilibrat dacă folosim pedeapsa pentru a-l educa și astfel îi provocăm nefericire? Și ce îl învățăm prin faptul că îi facem rău intenționat și repetat pentru că nu se supune dorințelor noastre?

Toate pedepsele corporale transmit mesajul că asta este o modalitate de a obține ce îți dorești de la cei mai slabi ca tine.

Iar cei care au fost loviți fie îi cresc așa pe proprii copii, fie se luptă toată viața să nu reproducă aceeași istorie. Obositor mod de a trăi nu credeți? Nu doar pedeapsa fizică creează puternice efecte dăunătoare. De fiecare dată când folosim șantajul emoțional (dacă nu faci ce îți spun eu nu primești ce vrei tu) și time out-ul atât de popular, tot rău intenționat producem și nefericire prin impunerea puterii.

Time out-ul, adică izolarea copilului, transmite mesajul ”trebuie să fii izolat de mine, până te comporți exact cum spun eu și atunci vei fi demn de iubirea mea”. Oare time-out-ul este mai bun decât sa îl bați? La fel e mai bine să îl bați în loc să îl impuști nu ? Ăsta nu e un argument pro pedepse. Copilul în time-out se simte singur, neînțeles, insuficient de bun. La ce credeți că se gândește un copil izolat? La cât de greșit a fost ceea ce a făcut și cum nu va mai repeta în veci situația? Not realy! Mai degrabă la cum să nu fie prins data viitoare. Prin urmare învață cum să mintă. Copiii mint când nu se simt în siguranță să spună adevărul. Pedepsele îi încurajează să minte apoi sunt pedepsiți fiindcă au mințit.

Părinții care folosesc metoda time out și poate chiar și o palmă la fund prea rar sunt conștienți de consecințele pe termen lung.

Există foarte multe studii, prezentate și în cartea lui Alfie Kohn, care demonstrează efectul nociv, din punct de vedere psiho-emoțional, al folosirii pedepselor. Clar, pedeapsa obține schimbarea temporară a comportamentului, dar la un cost extrem de ridicat pe termen lung din punct de vedere emoțional. Care este soluția? Să trecem de la abordarea „doing to” la „working with”, prin urmare, de la impunerea regulilor noastre în fața copilului la colaborarea cu acesta pentru îndeplinirea unor scopuri comune.

Concluzie: De ce nu funcționează pedepsele?

1. Copilul se simte umilit, lipsit de putere, frustrat;
2. Copilul învață lecția puterii. Puterea este o modalitate de a obține ceea ce îți dorești de la cei mai slabi ca tine;
3. În timp își pierd eficiența așa că trebuie să vii cu alte pedepse și mai dure. Până unde vei merge oare?
4. Erodează relaţia părinte-copil. „Cu cât îţi exerciţi mai mult controlul asupra copiilor, cu atât mai puţină influenţă vei avea asupra lor pe termen lung!”

Și totuși de ce sunt a atât de populate pedepsele?

Pentru că este mai simplu așa. Să oprești cât mai repede comportamentul care nu îți place în loc să cauți alte metode. Pentru asta îți trebuie răbdare, gândire, efort, curajul de a fi altfel. De multe ori părinții se simt în pericol de a nu pierde copilul din mână. Așa că nu vor să îl lase să scape cu ceva.  Sau simte că nu este respectat, că nu i se recunoaşte statutul, că pare neimportant și apoi ce va zice lumea? Pe de altă parte e în tradiția noastră să acționăm așa cum probabil am fost și noi crescuți. Mai sunt și părinți care susțin că fac asta ”din dragoste”. Copilul va primi mesajul că iubirea înseamnă durere. Sau că dragostea durează atât cât faci ce vrea părintele și te supui regulilor. Și apoi durerea nu îi face pe copii să își iubească mai mult părinții.

Pedepsele și recompensele sunt fețele aceleeși monede. Tot principiul cerere-supunere guvernează.

Alfie Kohn a vorbit despre un studiu care a demonstrat că acei copii recompensaţi pentru a fi generoşi s-au dovedit a fi mai puţin generoşi decât ceilalţi, mai ales atunci când recompensa nu a mai existat. Tot studiile arată că recompensele se dovedesc a fi contraproductive. De exemplu în cazul notelor, care sunt tot o formă de recompensă, copiii devin mai puțin implicați în procesul de învățare. Vor căuta în permanență calea cea mai ușoară (tema mai simplă, proiectul mai puțin solicitant etc), nu pentru că sunt leneși, doar fiindcă sunt raționali și îi determină să gândească mult mai superficial (ne dă lucrare din asta ca să învăț?). Notele devin o plată pentru rezultatul obținut, nu pentru procesul în sine. Notele ar trebui înlocuite cu un feedback legat de activitățile în sine, propune Alfie Kohn.

Când îi răsplătim pe copii pentru că au făcut ce le-am propus noi, le dăm o motivație extrinsecă și mesajul că sunt buni în ochii noștri doar când fac ce ne dorim, prin urmare iar condiționăm iubirea. Recompensele sunt manipulatoare prin definiție și nimănui nu îi place să fie manipulat. Dacă îți îmbrățișezi copilul fiindcă îl iubești este minunat, dacă îl iei în brațe fiindcă are performanțe la școală și a luat note bune transformi iubirea în metodă de control și manipulare.

Lauda, acel ”Bravo!” pentru orice, este tot o formă de recompensă care va duce treptat la o stimă de sine scăzută.

Asta se întâmplă atunci când copilul va realiza că este acceptat, iubit, valorizat doar dacă ia note bune, premii la concursul, mănâncă tot etc. Și va căuta acel ”Bravo!” tot timpul chiar și adult fiind. Cum să procedăm în schimb? Să vorbim despre ce anume face copilul, nu despre efectele acelei activități. Să oferim feedback și ghidare, în loc de laude, în principiu să descriem nu să judecăm. Exemplu: când copilul desenează, să zicem o văcuță mov, putem să înlocuim lauda cu întrebări autentice, care să poată duce la o conversație (”Am observat că vaca pe care ai desenat-o este mov. De ce ai ales culoare asta ?”).

Aceeși soluție o oferă și în cazul notelor. Să discuți despre ce a făcut la școală, de ce i-a plăcut un autor anume, de ce nu i-a plăcut altă materie, dar nu despre note și ce crede profesorul. Alfie Kohn spune și parafrazez acum, ”Dacă îl laud pe copil când vine de la şcoală cu o notă bună nu sunt cu nimic mai bun decât profesorul care nu îl valorizează ca om decât dacă face ce i se spune, dacă ia notă bună etc.”

Nu contează cum crezi tu, ca părinte, că ţi-ai iubit copilul, contează cum percepe el iubirea ta.

Vorbește iar despre un studiu făcut cu un grup de tineri pe tema ”cum au perceput ei iubirea necondiţionată a părinţilor”. Unii au fost de parere că părinţii i-au iubit necondiţionat. Alţii nu: cei care s-au simţit manipulaţi de părinţii lor, motivaţi prin recompense, pedepsiți (totuși părinții acestora au afirmat că i-au iubit necondiţionat). Concluzia este că: nu contează cum crezi tu, ca părinte, că ţi-ai iubit copilul, contează cum percepe el iubirea ta. Tu cum ai vrea să răspundă copilul tău la această întrebare peste câțiva ani?

La final Alfie Kohn oferă și un fel de ghid  care să ne ajute să ne tratăm copiii tot la fel de necondiționat pe cât îi iubim. Voi reveni și cu aceste ultime idei … știți voi, când îmi permite David, sper că foarte curând.

Articolul Pedepsiti prin recompense – Alfie Kohn apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Eu zic să îi dați avantajul omului care știe despre ce vorbește. Să meditați la cele scrise mai jos și pe alocuri să vă regândiți modul de a vă crește copilul, atât cât considerați că e bine, nu pentru voi, ci pentru copilul vostru. Despre asta e vorba, despre a crește un copil fericit, un viitor adult echilibrat, încrezător și empatic. Prin urmare nu despre rețete de a face copilul să vă asculte tot timpul, ca o mașinuță cu telecomandă și multe multe baterii.

Alfie Kohn nu oferă soluții universal valabile, eu nici atât. Dacă aș putea oferi soluții într-un singur articol, pentru oameni pe care nu îi cunosc, atunci aș fi milionară. Dar nu sunt și nu voi fi, cel puțin nu așa. De cele mai multe ori, oamenii caută mai întâi soluții concrete când vine vorba de acte ale copiilor cu care nu sunt de acord. Uită în schimb să caute motivul actelor în sine.

Introducerea a fost făcută, să trecem la actul I – Despre iubirea necondiționată.

Alfie Kohn a început conferința întrebându-ne ce ne dorim de la copilul nostru, cum vrem să fie ca adult. Lista fu cam așa: minunat, entuziasmat, empatic, curajos, responsabil, încrezător, independent, echilibrat. Numai de bine, ca de’, cine să își dorească de rău!? Lista este una ambițioasă, dacă nu chiar idealistică. E o adevărată provocare să ai un copil fericit, încrezător, independent și în același timp cooperant nu?

Întrebarea care ar trebui să ne însoțească mereu, pentru a ne asigura că scopul propus de noi se îndeplinește pe termen lung ar fi ”Ceea ce facem noi acum, azi, diseară, mâine dimineață … îl ajută să atingă toate aceste idei minunate pe care ni le-am propus pentru el, sau mai mult îl încurcă?”.

Modul în care acţionăm şi mai ales reacţionăm la cele spuse sau făcute de el va avea un impact asupra felului în care el va crește ca adult.

Încă auzim sau ne auzim spunând despre un copil că e „bun”. Stă unde-l pui, nu plânge mult, doarme bine, mănâncă fără mofturi, ia note mari, medalii la concursuri etc. Dar parcă ne propusesem un copil entuziasmat, curajos, responsabil, încrezător, independent etc. Nu vi se pare că de cele mai multe ori nu se împacă cele două idei? Prin urmare Alfie Kohn ne recomandă să nu ne mai propunem să avem copii ascultători. Să ne propunem în loc, să răspundem nevoilor copiilor. Regula lui de aur: cele mai valoroase sfaturi de parenting nu sunt despre comportamentele copiilor, ci despre nevoile lor si felul in care le implinim noi.

Alfie Kohn nu oferă o reţetă de sfaturi practice precum orice revistă de la magazinul din colț. El consideră o astfel de abordare ca fiind lipsită de respect faţă de părinte şi copil, deopotrivă. ”Parentingul nu e o reţetă cum să faci o friptură delicioasă, sau cum să schimbi becul, sau cum să schimbi filtrul de aer de la mașină. Asta poţi găsi pe youtube. Dar când vorbim despre creşterea unei fiinţe umane diferenţele sunt extrem de mari, nu există rețetă. Filtrul de aer de la mașina mea este identic cu filtrul de aer de la alte sute de mii de mașini.”

Care este nevoia copilului meu ? Şi cum pot să-i asigur această nevoie ? 

Trecerea de la prima întrebare la cea de a doua este dificilă, presupune să te axezi pe ce ți-ai propus pe termen lung mai mult decât pe a-l face pe copil să se supună dorințelor tale ACUM.  Apoi va fi necesar să fim foarte atenți la ce se află dincolo de comportament. Faptul că un copil plânge sau face crize de furie pentru că ciorapii lui nu sunt suficienți de albaștri nu înseamnă că vrea să ne testeze limitele. Înseamnă că ceva, important pentru el, îl face să sufere. Poate că are legătură cu apariția unui nou membru al familie, cu ceva ce s-a întâmplat la școală, cu faptul că își dorește să petreacă mai mult timp cu unul din părinți etc. Căutăm nevoie pentru a rezolva situația.

Copiii au nevoie să se simtă iubiți, înțeleși, acceptați indiferent de situație. Asta e iubirea necondiționată. Firește că fiecare părinte va spune că își iubește copilul necondiționat. Eu i-aș întreba dacă tot timpul copiii lor ȘTIU că sunt iubiți fix pentru ceea ce sunt, indiferent de ce note iau, de cât de cuminți, ascultători, buni sunt. Dacă SIMT că sunt iubiți și când se înfurie și plâng și refuză să mănânce ce s-au chinuit părinții o zi să gătească, nu vor să adoarmă, îmbrâncesc un alt copil, refuză să meargă la grădiniță etc.

Controlul permanent duce fie la un copil excesiv de ascultător, fie la unul excesiv de rebel.

E timpul să înțelegem că sunt lucruri pe care nu le putem controla. Nu poți obliga un copil să doarmă, să nu mai plângă, să facă pipi, să te respecte. Da, sunt o multitudine de alte situații în care îți poți obliga copilul, dar riscul e major. Controlul permanent duce fie la un copil excesiv de ascultător, fie la unul excesiv de rebel. În ambele situații la unul care gândește puțin, un fel de ”yes-man” lipsit de prea mult discernământ. Copiii invață să ia decizii luând decizii, nu executind ordine. Haideți să căutăm metode de a coopera cu copiii noștri, de a empatiza cu ei atunci când au cel mai mult nevoie de noi, adică atunci când nu par tocmai ”buni”, ”ascultători”, ”cuminți”.

Pentru o astfel de schimbare trebuie să renunțăm la forma de control impus asupra comportamentului și să avem curaj. De ce curaj? Pentru că părinților de multe ori le este teamă să nu fie văzuți drept prea permisivi pentru că așa ”se urcă în cap”, ”nu știe cine e șeful”, ”mâine te va bate el pe tine”, ”este prea râzgâiat, alintat”. Alfie Kohn afirmă iar o chestie super tare, v-am zis doar că a spus multe lucruri faine: pentru fiecare copil care aleargă în locuri publice şi are nevoie de o definiţie a copilului răsfăţat, există alte sute de copii certaţi, pedepsiţi fără motiv, pălmuiți, refuzaţi când cer ceva pe motiv că „aşa vreau eu” etc.

Mă opresc aici momentan și revin cu actul II (Pedepsiți prin recompense), sper, mâine, dacă nevoile lui David de iubire, atenție, somn, hrană și tot tacâmul, îmi vor permite.

Articolul Parenting neconditionat – Alfie Kohn apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.