Sunt oameni care trăiesc în afara lor mult mai mult decât trăiesc în interiorul lor. Trăiesc departe de ei. Trăiesc conduși de alții ascunși în mintea lor. Și asta se întâmplă când te raportezi la ei și nu la tine. Piticii de pe creier care te întreabă permanent ”Ce crede lumea despre mine?„, ”Mă iubesc?„, ”Dacă fac asta voi fi pe placul lor?”, ”Sunt obosită și nu am chef să îl aud vorbind despre ea, dar dacă nu o fac nu mai sunt o prietenă bună?”. Trăiești din exterior spre interior. Și asta nu e viața trăită pe-a-întregul. Viața se trăiește fix invers, din interior spre exterior.

Când trăiești prin validarea altora și pentru acceptarea lor, trăiești prizonieră în tine însăți.

Când trăiești așa, nu te întrebi cine ești și ce vrei. Te mulezi pe ceea ce crezi că ți se cere să fii, sau exact pe ce ți se cere pur și simplu să fii. Iar mecanismul acesta se vede în propoziții de tipul ”mama spune, soțul spune, șefa spune să …”. Și nu doar că ei spun, ideea e că tu faci, chiar dacă lucrul acela este total opus la ceea ce îți dorești. Sigur, se întâmplă și să ajungi până în punctul în care te anulezi cu totul și nici nu mai știi exact ce vrei. Chiar să te sacrifici pentru alții și renunți la binele tău.

Unii neagă adevărul acesta din ei și se scutură de câteva ori când le trece asta prin suflet, ca și când ar vrea să alunge praful de pe ei. Alții, în schimb, ar vrea să înceapă drumul înapoi spre ei, dar le este frică și mai mult nici nu știu măcar de unde să deschidă ușa. Și îi înțeleg și pe unii și pe alții. Când trăiești așa ani, mulți ani la rând, nici nu mai știi cine ești, n-ai nici cea mai mică idee cum să trăiești altfel. ”Cine mai rămân eu când nu sunt cine îmi cer ei?”.

Primul pas este întotdeauna să îți recunoști adevărul.

Este necesar să fii cu adevărat conștientă de cât de mult te conduce această nevoie de validare și de câtă validare și acceptare îți oferi tu. Să răspunzi sincer la întrebările de mai sus. Să vezi dacă nu cumva cauți în exterior ceea ce nu poți să îți oferi singură.

Apoi să începi să fii tu. Nu că asta ar fi ușor dacă nu ai contact cu tine însăți și nu ai trăit prin tine și pentru tine o vreme atât de lungă. Dar sunt întotdeauna căi să ajungi înapoi la tine cea reală. Să te asculți pe tine înainte de a face ce îți cer alții. Să înveți să gestionezi vinovăția care vine atunci când nu faci ca ei și te alegi pe tine. Să înveți să gestionezi și decăderile și contra-acțiunile celor care nu te vor schimbată. Să spui ce gândești în cel mai frumos mod posibil, dar să fie ce gândești tu, nu ce știi că vor oamenii să audă. Să te oprești din a mima fericirea, când în sufletul tău sunt cioburi, doar pentru a da bine pentru ceilalți. Să fii în rezonanță cu ce simți tu real. Să respecți ce e în tine.

Când reușești să ajungi înapoi la tine, la adevărul tău, la simțirea ta, când te validezi și te accepți mai întâi tu, altfel se simte totul în tine.

Este posibil să trăiești viața și altfel decât să le faci altora pe plac, dar să te rănești pe tine. Altfel decât să te vezi mică și neiubită când nu te plac toți. Asta nu înseamnă că nu trăiești cu ceilalți. Avem nevoie de oameni și de relații, dar de relații sănătoase care ne fac viața mai bună. Este până la urmă despre a învăța să dansezi cu ei …. cu ei importanți ție. Și ei să danseze cu tine. Chiar dacă, până învățați pașii și ritmul, vă mai călcați din când în când sub talpă .

Sursă poza: Denys Nevozhai @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Când trăiești prin validarea altora și pentru acceptarea lor, trăiești prizonieră în tine însăți apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nu funcționează atunci când vorbele celor din exterior nu au pe ce să se așeze în tine. Este ca și cum ai vrea să faci pâine fără maia. Primești apă, sare, făină de la prieteni, dar nu ai maia. Poți să ții coca câte ore, zile, luni vrei tu la căldura vorbelor celor din jur. Nu va crește. Nu are maia. Iar maiaua este ceea ce s-a creat în tine atunci când tu abia te formai.

Cei care nu au „maiaua” în ei nu se văd real așa cum sunt. 

Este ca imaginea aceea standard al persoanelor care suferă de anorexie. Sunt slabe și se văd în oglindă grase. Au o imagine deformată asupra propriei persoane. Oricât li s-ar spune că sunt slabe, oricât ar arăta cântarul, oricât și-ar simți singure toate oasele corpului, ele se văd grase. La fel se întâmplă și cu aprecierile și laudele spuse de ceilalți atunci când tu nu vezi cu adevăr cine ești.

Și nu vezi, pentru că, atunci când erai în formare și aveai nevoie să fii văzut în toată unicitatea ta, asta nu prea s-a întâmplat. 

Nu înseamnă că nu se mai poate, că nu ai cum să crești iubirea de sine și încrederea în sine. Se poate, sigur, dar procesul începe mai întâi din interior, nu din exterior. Începe cu vindecarea și cu dezvoltarea percepției reale asupra propriei persoane.

Apoi, după ce ai miezul acela de încredere în sine, partea aceea care chiar se iubește și se vede pe sine, oricât de mică ar fi, atunci și vorbele celor din jur vor avea pe ce să se așeze. Și vei crește la căldură vorbelor celor din jur. Să te vezi, să te iubești, să te accepți înseamnă să îți valorifici părțile bune și să îți accepți părțile mai puțin bune în timp ce îți păstrezi empatia față de propria persoană. Pentru că, iubirea de sine înseamnă, de multe ori, doar să ai compasiune față de propria persoană.

Sursă poza: Freestocks @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce încrederea în sine nu crește doar cu aprecierile celor din jur?  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”O altă dimensiune a poveștii este respectarea regulilor în relația părinte-copil. Treaba părintelui este să stabilească reguli, iar treaba copiilor este să vadă cum să le încalce”. 

Otilia Mantelers

Otilia a reușit să pună într-o poveste frumoasă, atractivă, cu acțiune, ideea de bază a ceea ce înseamnă o relație părinte-copil: să vezi, să asculți copilul exact așa cum este el, să-i dai spațiu să fie cum simte că este și să îl iubești cu toate ale lui la un loc. Într-un fel exact cum Kikimora iubește pisicuța ei, pe Niji, deși ea este cu totul altfel decât cere lumea vrăjitoarelor să fie.

Luna este mama Kikimorei. Este o vrăjitoare bună care, deși este atentă la fetița ei, nu vede că uneori că regulile sunt greu de acceptat și respectat. Cum ar fi atunci când o trimite pe Kikimora la adăpostul de pisici de unde trebuie să se întoarcă acasă cu o pisică demnă să fie una pentru vrăjitoare. Așa că s-a dus să caute o pisică neagră, sprintenă, care să prindă șoarece. Și acolo s-a atașat imediat de Niji.

Niji este o pisică curcubeu, care privește cruciș, nu prinde șoareci, sforăie și face năzdrăvănii.

Mai nimic din ce îi impunea Cartea Vrăjitoarelor. Deși Niji o sfătuiește să nu o ia acasă, pentru că mai fusese la șaptezeci de familii și au adus-o toți înapoi, după prima zi, Kikimora se uită la ea și îi răspunde rapid ”Niji … eu o să te iau acasă la mine. Îmi place mult de tine. Vreau să fii pisicuța mea”. Și tocmai aici începe partea cea mai amuzantă a poveștii.

Vă las pe voi să descoperiți ce se va întâmpla când Kikimora ajunge acasă cu o pisicuță care încalcă cele mai importante reguli din Cartea Vrăjitoarelor. Ce năzbâtâi fac împreună? Cum reacționează mama? Ce lecții învață fiecare din asta?

Otilia Mantelers este o super femeie pe care am șansa să o cunosc și pe care o admir. Este psiholog, instructor de parenting si a urmat programe de formare in psihoterapia traumei. A susținut și susține multe cursuri pentru părinți pe diferite teme sensibile, necesare, vindecătoare. Este mama a trei copii (pre)adolescenți și scrie tare frumos pe blogul ei pe care vă îndemn să îl urmăriți.

Recomandări de cărți și materiale pentru copii găsiți în categoria numită fix așa ”Cărți și materiale pentru copii” .

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Kikimora își caută pisică – Cărți pentru copii apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.