Relațiile de cuplu pe care le construim la maturitate sunt influențate și de experiențele noastre timpurii, de felul în care am învățat apropierea, siguranța și iubirea. De ce repetăm aceleași tipare în relații și ce rol au stilurile de atașament în alegerea partenerilor? Despre toate acestea scrie în acest guest post Diana-Irina Iordache, pornind atât de la teoria atașamentului, cât și de la rezultatele propriei cercetări.
De ce repetăm aceleași tipare în relații? Rolul atașamentului și al experiențelor timpurii în alegerea partenerilor
Diana-Irina Iordache
De multe ori spunem că „am ghinion în relații”, că întâlnim mereu același tip de persoană sau că ajungem, fără să vrem, în dinamici foarte asemănătoare. Se schimbă partenerul, se schimbă contextul, dar senzația rămâne cunoscută: aceeași teamă de abandon, aceeași nevoie de validare, aceeași retragere atunci când cineva se apropie prea mult.
În psihologie, repetarea acestor tipare poate fi înțeleasă prin prisma atașamentului, a schemelor relaționale și a experiențelor timpurii. Pentru că relațiile noastre adulte nu încep, de fapt, la maturitate. Primele modele despre apropiere, siguranță și iubire se construiesc mult mai devreme.
Primele relații devin primele noastre „hărți” emoționale
În teoria atașamentului există conceptul de modele interne de lucru. Acestea sunt reprezentări despre sine și ceilalți, construite treptat în relațiile cu figurile de atașament.
Copilul învață, implicit:
– dacă poate conta pe ceilalți
– dacă este în siguranță atunci când este vulnerabil
– dacă nevoile lui sunt acceptate
– dacă apropierea este predictibilă
– dacă iubirea este constantă sau trebuie câștigată
Mai târziu, aceste modele pot influența felul în care interpretăm comportamentul unui partener.
Atașamentul anxios: când distanța pare pericol
În atașamentul anxios poate apărea o sensibilitate crescută la respingere și abandon. Un mesaj întârziat, o schimbare de ton sau nevoia partenerului de spațiu pot activa foarte repede sistemul de atașament. Pot apărea ruminația, nevoia de reasigurare, verificările repetate sau interpretarea excesivă a gesturilor celuilalt. Nu pentru că persoana este „prea sensibilă”, ci pentru că mintea ei a învățat să detecteze foarte repede posibile semnale de pierdere.
Atașamentul evitant: când apropierea devine inconfortabilă
La celălalt pol, atașamentul evitant poate presupune dificultăți în tolerarea vulnerabilității și a dependenței emoționale. Persoana poate părea foarte independentă, poate evita discuțiile emoționale sau se poate retrage atunci când relația devine prea apropiată. În psihologie, aceste reacții sunt descrise uneori ca strategii de dezactivare a sistemului de atașament. Cu alte cuvinte, dacă apropierea a fost cândva asociată cu disconfort, respingere sau instabilitate, distanța poate deveni o formă de protecție.
De ce ne atrage ceea ce ne este familiar
Una dintre cele mai importante confuzii în relații este aceea dintre familiaritate și siguranță. Nu alegem neapărat conștient parteneri care seamănă cu părinții noștri. Dar putem fi atrași de dinamici care ne sunt cunoscute. Dacă iubirea a fost cândva asociată cu incertitudine, indisponibilitate emoțională sau nevoia constantă de a demonstra că merităm atenție, aceeași dinamică poate părea, la maturitate, ciudat de familiară. Și uneori intensitatea este confundată cu intimitatea.
Ce am observat în propria mea cercetare
În cercetarea mea, realizată pe un eșantion de 200 de participanți de sex masculin, am analizat relația dintre personalitatea tatălui, comportamentul patern, stima de sine și stilurile de atașament ale fiului.
Rezultatele au arătat că un comportament patern mai suportiv s-a asociat cu o stimă de sine mai ridicată și cu niveluri mai scăzute atât de atașament anxios, cât și evitant. Au apărut și asocieri între anumite trăsături de personalitate ale tatălui și insecuritatea atașamentului.
Aceste rezultate nu înseamnă că părinții „determină” direct felul în care vom iubi mai târziu. Studiul este corelațional. Dar ele susțin ideea că mediul relațional timpuriu poate avea legătură cu felul în care învățăm să gestionăm apropierea, siguranța și vulnerabilitatea.
Uneori nu repetăm aceeași persoană. Repetăm același rol
Poate nu alegem mereu același tip de partener. Poate repetăm aceeași poziție psihologică:
– să încercăm să convingem pe cineva indisponibil să rămână
– să ne temem constant că vom fi abandonați
– să ne retragem atunci când cineva devine prea apropiat
– să confundăm gelozia cu iubirea
– să credem că trebuie să demonstrăm că merităm afecțiunea
Aici apare o întrebare mai utilă decât „De ce dau mereu peste oameni nepotriviți?”:
„Ce rol ajung eu să ocup, din nou și din nou, în aceste relații?”
Tiparele pot fi schimbate. Stilurile de atașament nu sunt diagnostice și nici sentințe. Tiparele relaționale pot fi conștientizate și modificate prin experiențe noi, relații sigure, psihoterapie și prin dezvoltarea unor strategii mai sănătoase de reglare emoțională.
Schimbarea începe adesea cu observarea: Ce mă activează atât de puternic? Ce interpretez ca respingere? Ce fac atunci când mă tem că voi pierde pe cineva? Ce se întâmplă în mine atunci când cineva se apropie prea mult?.
Pentru că, uneori, problema nu este că alegem mereu aceeași persoană. Problema este că aceeași dinamică ne pare familiară. Iar familiar nu înseamnă întotdeauna sănătos
Sursă poza: Edgar Santana @ Pexels
