Psihologul Erik Erikson a descris aceste etape ca fiind stadii ale dezvoltării psiho-sociale, fiecare venind cu o provocare centrală. Felul în care aceste „crize” sunt trăite și integrate influențează modul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți pe tot parcursul vieții.

1. Încredere vs. neîncredere (0 – 1 an)

Aceasta este etapa în care copilul depinde complet de cei care îl îngrijesc. Și etapa în care se pune baza tuturor relațiilor viitoare. Atunci când nevoile lui sunt întâmpinate cu grijă și afecțiune, într-un mod constant, se dezvoltă încrederea (în sine, în ceilalți și în lume). Dacă, însă, nevoile nu sunt satisfăcute sau răspunsurile sunt inconsistente, poate apărea neîncrederea, care se poate transforma mai târziu în anxietate sau dificultăți de atașament.

2. Autonomie vs. rușine și îndoială (1 – 3 ani)

În această etapă, copilul începe să descopere că poate face lucruri singur: să meargă, să mănânce, să exploreze. Când este susținut cu răbdare și încurajare, dezvoltă autonomie și încredere în sine. Când este criticat, ridiculizat sau controlat excesiv, poate apărea rușinea și îndoiala de sine. De multe ori, aceste experiențe rămân în corp și se văd în comportament. De exemplu, poate deveni retras, evitant sau excesiv de precaut în relații.

3. Inițiativă vs. vină (3 – 6 ani)

Copilul devine curios, pune întrebări, inițiază jocuri și începe să imite lumea adulților. Când este susținut, învață că este în regulă să exploreze și să își exprime ideile, dezvoltând inițiativă și curaj. Când este pedepsit excesiv sau descurajat, poate apărea vinovăția și tendința de a se opri din a mai încerca. Rolul părinților este esențial: să ofere limite, dar și spațiu pentru explorare, fără a transforma greșeala într-o sursă de rușine.

4. Competență vs. inferioritate (6 – 12 ani)

Odată cu intrarea în școală, copilul începe să își compare rezultatele și abilitățile cu ale altora. Când eforturile sunt recunoscute și susținute, se dezvoltă sentimentul de competență. Când apare critica excesivă sau comparația constantă cu alți copii, se poate instala sentimentul de inferioritate. Mesaje precum „uite, ceilalți pot și tu nu” nu motivează, ci erodează încrederea în sine.

5. Identitate vs. confuzie (12 – 20 ani)

Adolescența este perioada în care apare întrebarea profundă: „Cine sunt eu?” Adolescentul experimentează, testează roluri, valori și direcții. Are nevoie de spațiu, dar și de ghidare. Sprijinul și acceptarea contribuie la formarea unei identități coerente și stabile. Controlul excesiv sau lipsa susținerii pot duce la confuzie, nesiguranță și dificultăți în luarea deciziilor.

Aceasta este considerată una dintre cele mai importante etape, pentru că influențează capacitatea de a construi relații sănătoase mai târziu.

6. Intimitate vs. izolare (20 – 35/40 ani)

În această etapă, apare nevoia de relații profunde și autentice. Capacitatea de a construi intimitate emoțională presupune vulnerabilitate, încredere și deschidere. Dacă aceste lucruri sunt dificile, poate apărea izolarea sau relații superficiale. Pentru mulți adulți, aceasta este perioada în care apar dificultăți legate de singurătate, respingere sau frica de apropiere.

7. Productivitate vs. stagnare (35 – 65 ani)

Este etapa în care apare dorința de a contribui, de a crea, de a oferi mai departe din experiența acumulată. Aceasta se poate manifesta prin rolul de părinte, prin carieră, prin ghidarea altora sau prin implicare în comunitate. Când această nevoie este împlinită, apare sensul și satisfacția. Când nu, poate apărea stagnarea și golul interior, lipsa de direcție sau preocuparea excesivă pentru sine.

8. Integritate vs. disperare (65+ ani)

Aceasta este etapa reflecției asupra vieții. Când persoana reușește să își accepte parcursul, cu alegerile și experiențele sale, apare liniștea și împăcarea. Când predomină regretul și nemulțumirea, poate apărea disperarea. Este momentul în care sensul vieții capătă o formă profund personală.

Un proces care continuă toată viața

Deși aceste etape sunt prezentate într-o anumită ordine, dezvoltarea nu este liniară. Unele experiențe pot rămâne neintegrate și pot reveni mai târziu în viață, sub forma unor dificultăți emoționale sau relaționale. De exemplu, neîncrederea timpurie poate influența relațiile adulte, rușinea poate apărea în contexte sociale, dificultățile de identitate pot afecta alegerile de viață

Este important de înțeles că aceste lucruri nu sunt „defecte”, ci părți ale dezvoltării care au avut nevoie de mai mult sprijin.

Rolul psihoterapiei

Psihoterapia poate deveni un spațiu în care ne întoarcem, cu mai multă conștientizare, la aceste etape. Nu pentru a schimba trecutul, ci pentru a înțelege ce s-a întâmplat, a integra experiențele, a construi resurse noi și a dezvolta o relație mai sănătoasă cu noi înșine și cu ceilalți. Pentru că, indiferent de vârstă, dezvoltarea emoțională continuă.

Sursă poza: Izabelly Marques @ Unsplash

Articolul Dezvoltarea emoțională și relațională: etapele prin care trecem de-a lungul vieții apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Eu recomand aceste cărți oricărui părinte, să le citească înainte de a le oferi copiilor, ca prim punct de informare, cu atât mai mult cu cât venim din timpuri în care subiectele acestea erau tabu. Noi aflam unii de la alții câte ceva, uneori mai adevărat, alteori deloc. Și am crescut mulți din noi cu o rușine asociată cu subiecte ce țin de sexualitate, transformări corporale și intimitate. Asta face ca pentru mulți părinți și educatori, profesori, îngrijitori, deschiderea acestor conversații să fie cel puțin provocator. Nu pentru că nu își doresc, ci pentru că nu știu mereu cum să înceapă sau ce cuvinte să folosească. Aici intervin două cărți pe care le recomand cu toată încrederea: „Ce se întâmplă cu mine?” – pentru fete și „Ce se întâmplă cu mine?” – pentru băieți, scrise de Alex Frith.

De ce aceste cărți?

– Pentru că vorbesc clar, prietenos și natural despre schimbările din perioada pubertății.
– Pentru că folosesc un limbaj accesibil, dar deloc infantil.
– Pentru că normalizează subiecte despre care, din păcate, încă se vorbește cu jenă.
– Pentru că oferă răspunsuri oneste și imagini explicite fără să fie stânjenitoare sau forțate.
– Pentru că ne învață și pe noi, adulții, cum să explicăm pe înțelesul copiilor.

Ce găsim în ele?

Fiecare carte este adaptată specific băieților sau fetelor, cu informații utile despre:

– modificările fizice: dezvoltarea sânilor, apariția părului corporal, schimbările vocii, menstruația sau erecțiile – totul prezentat cu naturalețe și respect;
– modificările emoționale și psihologice: stări noi, rușine, confuzie, impulsuri firești;
– teme precum igiena, intimitatea, sexualitate, concepția copiilor, protecție, relațiile, imaginea de sine și respectul față de propriul corp.

Toate aceste informații sunt susținute de ilustrații simple și prietenoase, care ajută copilul să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în corpul lui – fără a dramatiza, fără a ascunde, fără a exagera. 

Cui le recomand?

Aceste cărți sunt potrivite pentru copii între 9 și 13 ani, dar pot fi folosite și mai devreme, în funcție de nivelul de maturitate și de întrebările pe care le adresează copilul. Sunt gândite pentru a fi citite fie împreună cu părintele, fie de unul singur, în intimitate. Important e să rămânem disponibili apoi pentru întrebări, curiozități sau dialog.

Ce îmi place cel mai mult?

Faptul că nu doar informează, ci și normalizează. Nu există un ton moralizator, nu se cultivă rușinea sau frica. Din contră, e ca o conversație blândă, sinceră și necesară, care îi transmite copilului: „Corpul tău se schimbă. E firesc. Și nu ești singur. Ai voie să întrebi. Ai voie să simți.”

În cabinet…

Le-am recomandat de multe ori părinților care își doresc să creeze un spațiu sigur pentru discuții despre pubertate. Pentru unii copii, lectura cărții a fost primul pas spre a pune întrebări. Pentru alții, o confirmare liniștitoare că nu e nimic „greșit” cu ce li se întâmplă.

În încheiere

Cred că astfel de cărți nu sunt doar despre pubertate, ci despre relația de încredere dintre părinte și copil, despre educație emoțională și construcția unei imagini sănătoase de sine. Poți să le pui pe noptieră, să le citiți împreună sau să le lași la îndemână. Dar cel mai important este să le folosești ca un punct de plecare pentru conversații reale, adaptate ritmului copilului tău. Dacă ești în căutarea unei resurse clare, echilibrate și blânde pentru a-ți sprijini copilul în perioada pubertății, aceste două cărți pot fi exact ce aveți nevoie.

Articolul „Ce se întâmplă cu mine?” – Două cărți necesare pentru copii și părinți deopotrivă apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Parentificarea”: trauma „invizibilă” din copilărie

”Parentificarea„ are loc atunci când un copil trebuie să își îngrijească propriul părinte. Sau, când i se cer responsabilități pentru care nu este pregătit emoțional. Acești copii sunt adesea mediatori, responsabili pentru pacea în casă și încărcați cu așteptări care le depășesc capacitățile de dezvoltare. Ca rezultat, aceștia cresc rapid, fără să-și împlinească nevoile esențiale de copil. Asta duce la un nivel de inflamație cronică și la o vulnerabilitate mai mare față de stres și boli autoimune.

Din păcate, discuția despre ”parentificare” rămâne adesea într-un con de umbră. Însă, nu mai putem nega studiile care demonstrează că există o legătură profundă între experiențele trăite și starea de bine la vârsta adultă. De exemplu, copilul obligat să își asume responsabilități adulte înainte de vreme, devine adesea adultul disociat, predispus la afecțiuni autoimune și alte probleme de sănătate.

Corpul ține scorul …. chiar și în lipsa amintirilor explicite. Experiențele din copilărie lasă amprente biologice care se manifestă prin inflamații, fluctuații hormonale și modificări ale ritmului cardiac. Acești markeri influențează susceptibilitatea noastră la boli la vârsta adultă. De asemenea, pot avea un impact semnificativ asupra sănătății pe termen lung.

Există câțiva markeri fiziologici care sunt afectați de experiențele noastre timpurii:

– Răspunsul inflamator: Stresul persistent din copilărie poate declanșa o stare inflamatorie cronică. Asta ne face vulnerabili la boli autoimune și alte afecțiuni inflamatorii, cum ar fi artrita reumatoidă, diabetul sau lupusul. Această inflamație cronică este rezultatul unei hiperactivități a sistemului imunitar, care încearcă să facă față stresului prelungit.

– Tonusul vagal: Nervul vag joacă un rol crucial în comunicarea dintre creier și organele interne, influențând răspunsurile de relaxare și capacitatea organismului de a se adapta la stres. Când o persoană trece prin experiențe traumatice, sistemul nervos simpatic (responsabil de răspunsul „luptă sau fugi”) este adesea activat în mod exagerat, ceea ce poate duce la o activitate redusă a sistemului parasimpatic, inclusiv a nervului vag. Ca urmare, tonusul vagal scade. Astfel, afectând capacitatea corpului de a se calma și de a reveni la o stare de echilibru după stres. Un tonus vagal ridicat este corelat cu o capacitate mai mare de reglare emoțională, reziliență și performanță cognitivă. În schimb, un tonus vagal scăzut este frecvent întâlnit la persoanele anxioase sau depresive. Și este un indicator de risc pentru afecțiuni cardiovasculare și autoimune.

– Hormonii de stres: Nivelurile de cortizol, hormonul stresului, pot rămâne crescute în urma experiențelor traumatice, contribuind la o serie de probleme de sănătate, inclusiv obezitatea, hipertensiunea și tulburările de somn.

– Microbiomul intestinal: Experiențele timpurii pot influența și compoziția microbiomului intestinal. El joacă un rol crucial în sănătatea mentală și fizică, afectând atât sistemul imunitar, cât și starea de spirit.

Acești markeri fiziologici nu doar că afectează sănătatea pe termen scurt, ci pot predispune individul la o serie de afecțiuni pe parcursul vieții, evidențiind importanța intervenției timpurii și a sprijinului psihologic.

Sursă poza: Kelly Sikkema @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul „Parentificarea” – efectele unei copilării „prea mature” asupra sănătății fizice și psihice apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce mi-a plăcut la aceste cărți?

– Sunt realiste. Nu propun rețete perfecte. Din contră, normalizează greșelile, ezitările, regretele și nevoia firească de a învăța din mers.
– Sunt calde, dar ferme. Vocea autoarei e una empatică, dar încurajatoare, cu mult respect față de complexitatea relației părinte–copil.
– Sunt bine ancorate în știință și experiență. Maggie Dent este educator, consilier parental și mamă a patru băieți.
– Abordează și partea emoțională, nu doar comportamentele. Cărțile ne invită să privim dincolo de reacții, spre nevoile emoționale reale ale copiilor noștri.

Glumele cu pârțuri și râsetele zgomotoase – sunt moduri prin care băieții creează conexiune și descarcă tensiunea. Nu sunt lipsă de respect, ci parte din dezvoltarea lor socială.

Joaca cu arme – chiar și când nu au fost expuși la violență, mulți băieți transformă orice obiect într-o „armă”. Este o formă de joc simbolic care explorează puterea și protejarea celor dragi.

Fetele pot părea „prea sensibile” – dar reacțiile lor emoționale intense sunt expresii ale nevoii de siguranță, acceptare și validare. Ele învață cine sunt prin felul în care li se răspunde.

Presiunea să fie „drăguțe și cuminți” – afectează profund încrederea fetelor în propriile limite. Este esențial să le încurajăm să spună „nu” fără vinovăție. 

Ce conțin, concret?

 „Mame pentru băieții noștri”:
– ne ajută să înțelegem universul interior al băieților, vulnerabilitatea lor emoțională, modul diferit în care comunică, învață și procesează lumea;
– oferă instrumente clare pentru a ne conecta, pentru a încuraja exprimarea emoțiilor și pentru a cultiva încrederea;
– ne încurajează să fim o prezență constantă, fără a controla și să oferim iubire necondiționată într-un mod care să îi întărească, nu să îi înmoaie.

„Mame pentru fetele noastre”:
– vorbește despre imaginea de sine, presiunea socială, relația cu propriul corp, perfecționismul și anxietatea, toate frecvent întâlnite la fete;
– ne încurajează să cultivăm încrederea, autenticitatea, și o relație în care fiica noastră simte că poate vorbi despre orice, fără teamă de judecată;
– abordează și teme sensibile, precum dinamica socială dintre fete, competiția, gelozia sau relațiile de prietenie și iubire. 

Cui le recomand?

– Mamelor care simt că vor să înțeleagă mai bine lumea interioară a băiatului sau fetei lor.
– Mamelor care vor să rămână aproape emoțional, chiar și în perioade mai dificile (precum adolescența).
– Mamelor care își doresc o relație profundă, dar sănătoasă, bazată pe respect reciproc și deschidere.
– Oricărui părinte care simte că are nevoie de un reper blând, dar clar, într-un rol care vine fără manual.
– Oricărui adult care lucrează în mod direct cu copiii – educatori, profesori, asistenți sociali, psihologi etc 

Ce mi-a rămas în suflet după lectură?

Că nu trebuie să fim mame perfecte. Ci mame prezente, disponibile emoțional, care ascultă mai mult decât corectează, care întreabă înainte de a trage concluzii și care aleg apropierea, nu perfecțiunea.

Că relația cu copilul nostru este o călătorie – uneori lină, alteori anevoioasă – dar întotdeauna valoroasă. 

În cabinet…

Am recomandat aceste cărți mamelor care simțeau că pierd legătura cu copilul lor sau care voiau să îmbunătățească modul în care comunică, în special în preadolescență și adolescență. Ele pot fi un punct de sprijin, o oglindă, o încurajare. De multe ori, chiar și o formă de alinare.

Maggie Dent reușește, în aceste două cărți, „Mame pentru băieții noștri” și ”Mame pentru fetele noastre”, să ne aducă aminte că influența mamei este profundă, chiar și atunci când pare invizibilă. Dacă vrei să înțelegi mai bine ce simte copilul tău, cum poți fi aproape de el în momentele grele și cum să cultivi o relație care durează în timp, îți recomand cu căldură aceste cărți.

Articolul ”Mame pentru băieții noștri” și ”Mame pentru fetele noastre„ apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Vorbește deschis despre emoțiile tale

Copiii învață prin imitare. Atunci când văd că și adulții din viața lor se confruntă cu emoții intense, ei înțeleg că aceste trăiri sunt normale și că este în regulă să le simtă. De exemplu, dacă te simți furios, frustrat sau trist, poți spune:

– „Și adulții se înfurie sau se întristează, exact așa cum fac și copiii. Uneori, ne ajută să plângem sau să vorbim cu cineva despre ce simțim pentru a reduce din intensitatea emoțiilor.”

Aceasta le arată copiilor că nu sunt singuri în trăirile lor și că există modalități sănătoase de a le face față.

Normalizează emoțiile dureroase

Este important să le explicăm copiilor că este normal să simțim frustrare sau furie atunci când lucrurile nu merg așa cum ne dorim. Un exemplu de cum poți face acest lucru este să spui:

– „Este foarte greu când lucrurile nu merg așa cum ne dorim, de aceea simțim frustrare și furie. În momentele acestea, îmi amintesc că fac tot ce pot eu și că este în regulă să simt această frustrare.”

Acest tip de comunicare nu doar că normalizează emoțiile dificile, dar le oferă copiilor un cadru sănătos în care să își exprime și să își gestioneze propriile emoții.

Arată-le cum te reechilibrezi (reglezi)

Atunci când ai o zi grea și reacționezi poate mai intens decât de obicei, ajută să le arăți copiilor cum alegi să te calmezi și să te reechilibrezi. De exemplu:

– „Îmi pare rău că m-am înfuriat atât de rapid. Astăzi a fost o zi grea pentru mine. Cred că m-ar ajuta să mă plimb puțin/să ascult muzică/să fac o baie/să ne jucăm împreună.”

Prin aceste exemple, le oferi copiilor soluții concrete pe care le pot folosi și ei când se confruntă cu emoții puternice.

Încurajează recunoașterea emoțiilor

Ajută-ți copilul să își identifice și să își denumească emoțiile. Spune-i că este normal să simtă o gamă variată de emoții și învață-l să le recunoască. Poți spune ceva de genul:

– „Văd că ești supărat. Poți să îmi spui ce te deranjează?”

Acest lucru îl ajută să devină conștient de ceea ce simte și să își exprime emoțiile într-un mod sănătos.

Modelarea empatiei

Empatia este esențială în gestionarea relațiilor și a emoțiilor. Arată-i copilului tău cum să fie empatic prin propriul tău comportament. Dacă cineva din familie sau din cercul vostru de prieteni este trist, poți spune:

– „Cred că Andrei se simte trist. Ce crezi că am putea face ca să îi fim alături?”

Această abordare îl învață pe copil să recunoască emoțiile altora și să răspundă cu compasiune.

Învață-l despre importanța pauzelor

Explică-i copilului importanța de a lua o pauză atunci când se simte copleșit de emoții. Spune-i că și tu faci același lucru atunci când ai nevoie să te calmezi. De exemplu:

– „Când mă simt foarte supărată, îmi iau câteva minute singură ca să respir adânc și să mă liniștesc. Apoi mă simt mai bine și pot să gândesc mai clar.”

Oferindu-i copilului această strategie, îl ajuți să înțeleagă că este în regulă să își ia un moment de respiro pentru a-și gestiona emoțiile.

Încurajează analizarea emoțiilor

După ce furtuna emoțională a trecut, ajută-l pe copil să reflecteze asupra a ceea ce a simțit și cum a gestionat situația. Poți discuta despre ce s-a întâmplat și ce ar putea face diferit data viitoare. De exemplu:

– „Hai să vorbim despre ce s-a întâmplat mai devreme. Ce ai simțit atunci? Cum te-ai simțit după ce ai vorbit despre asta?”

Aceasta îl ajută să învețe din experiențele sale și să devină mai conștient de propriile reacții.

Creează un mediu sigur pentru exprimarea emoțiilor

Este important ca un copil să simtă că poate exprima orice emoție fără teamă de a fi judecat. Asigură-te că oferi un spațiu sigur unde emoțiile pot fi discutate deschis. Poți încuraja acest lucru spunând:

– „Orice ai simți, e în regulă. Poți vorbi cu mine despre orice și împreună vom găsi o soluție.”

Un mediu sigur și deschis îl ajută pe copil să înțeleagă că toate emoțiile sunt valoroase și merită atenție.

Să îi învățăm pe copii să își regleze emoțiile nu este întotdeauna ușor de făcut. Dar învățarea reglării emoționale începe acasă, cu ajutorul părinților care își modelează propriile reacții în fața emoțiilor. Prin comunicarea deschisă, normalizarea sentimentelor și arătarea unor metode de reechilibrare, părinții pot ajuta copiii să dezvolte abilități esențiale de gestionare a emoțiilor. În timp, aceste abilități îi vor sprijini pe copii să devină adulți rezilienți și echilibrați.

Sursă poza: Austin Pacheco @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să îi învățăm pe copii să își regleze emoțiile: Rolul părinților ca model apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

„Când o mamă își ține în brațe nou-născutul și zâmbește și gângurește, toate semnalele senzoriale primare – informațiile vizuale din zâmbetul mamei, informațiile auditive din gângurit, semnalele olfactive din mirosul mamei și informația tactilă care provine din căldura și presiunea atingerii mamei – se transformă în tipare de activitate neuronală care se duc în creierul bebelușului și efectiv stimulează părțile din creier care corespund părților cerebrale pe care mama le folosește ca să zâmbească, ca să gângurească, ca să legene și așa mai departe. Creierul copilului este format de stimularea repetitivă, ca un tipar al interacțiunilor care provin de la mamă.”

O lectură indispensabilă pentru toți cei interesați de sănătatea mentală și bunăstarea copiilor.

„Noi, cei care lucrăm cu copiii problematici, trebuie să fim foarte atenți la preconcepțiile legate de o situație; „adolescentul problematic” din punctul de vedere al unei persoane ar putea fi „victima abuzului sexual” al altei persoane, iar eticheta pe care o primește un copil determină deseori modul în care este tratat. Un copil considerat obraznic va fi tratat diferit de unul considerat furios. Iar comportamentele ambilor vor fi văzute într-o lumină foarte diferită, în funcție de cum îl percepe medicul pe fiecare. Fie ca pe o victimă, fie ca pe un agresor. Mai mult, în funcție de cum vede cineva lucrurile, exact același comportament poate fi catalogat ca o fugă de acasă sau ca o mișcare spre căutarea unei forme de ajutor. Perspectiva va influența profund deciziile legate de ce se va face pentru copil și ce consecințe va suporta el.”

Cartea este structurată în capitole ce descriu cazuri concrete.

Fiecare poveste este o mărturie a rezilienței umane, dar și a fragilității copiilor. Titlul provine dintr-o situație specifică. Autorul a lucrat cu un băiat care a fost tratat ca un câine de către cel în grija căruia a ajuns. Este o poveste care subliniează dintr-un anumit punct de vedere, modul în care sunt/au fost ”văzuți” copiii. Și mă refer aici la mitul conform căruia copiii ar fi mai rezistenți decât adulții în fața traumelor.

Timp de decenii, s-a crezut că cei mici „vor uita” sau „se vor adapta” mai ușor în situații dificile. Atenția era adesea concentrată asupra adulților, lăsând copiii în plan secundar. Această percepție greșită a dus la neglijarea profundelor efecte pe care traumele le pot avea asupra dezvoltării emoționale și cognitive a copiilor. Bruce Perry arată însă că, dimpotrivă, creierele în dezvoltare ale celor mici sunt mult mai vulnerabile. Astfel neglijarea nevoilor emoționale poate avea consecințe grave pe termen lung.

„Contează în mod special o anumită serie de factori care sunt influențați genetic. Temperamentul, care este afectat de genetică și de mediul intrauterin (influențat la rândul lui de ritmul cardiac al mamei, de nutriție, de nivelurile de hormoni și de medicamente) este unul dintre ei. Așa cum am observat anterior, copiii ale căror sisteme de reacție la stres sunt bine reglate în mod natural încă de la naștere sunt bebeluși mai ușor de crescut. Prin urmare părinții lor sunt mai puțin predispuși la frustrare din cauza lor și la abuzuri ori neglijență.”

Ce face cartea aceasta specială?

Unul dintre aspectele care fac cartea remarcabilă este modul în care Bruce Perry reușește să explice concepte complexe de neurobiologie. Scrie despre plasticitatea creierului sau stresul toxic, integrând perfect aceste idei în povești reale, profund emoționante. Emoția nu este separată de știință. Ea face parte din înțelegerea modului în care funcționează creierul uman, mai ales atunci când e supus traumei. Stilul său de scriere este empatic și accesibil, fără a pierde din claritatea informației științifice. Asta face cartea ușor de înțeles chiar și pentru cei fără o pregătire în psihologie.

„Faptul că un creier se dezvoltă secvențial – și atât de rapid în primii ani de viață – explică de ce copiii extrem de mici sunt expuși riscului atât de mare de a suferi efecte de durată în urma traumei: creierul lor este încă în plină dezvoltare. Din păcate, aceeași plasticitate miraculoasă care îi permite unui creier tânăr să învețe rapid ce sunt iubirea și limbajul îl face să fie și foarte sensibil la experiențele negative. Exact așa cum feții sunt vulnerabili în special la anumite toxine – în funcție de trimestrul sarcinii când sunt expuși la ele –, la fel și copiii sunt vulnerabili la efectele de durată ale traumei în funcție de momentul în care aceasta se petrece. Ca urmare, pot să apară simptome diferite în urma traumei în funcție de etapa de dezvoltare în care a fost experimentată trauma.”

Trauma modifică atât structura, cât și funcționarea creierului.

„Și odată cu frica prelungită pot să se producă schimbări cronice sau aproape permanente în creier. Modificările cerebrale care rezultă din frica permanentă, în special în primii ani de viață, pot provoca o schimbare de durată în comportament. Copilul devenind mai impulsiv, mai agresiv, mai puțin rațional și mai puțin înțelegător în interacțiunea cu lumea.

Acest lucru se datorează faptului că sistemele din creier se schimbă într-un mod „dependent de utilizare”. Exact ca un mușchi, cu cât un sistem din creier, precum rețeaua neuronală de răspuns la stres, este mai antrenat, cu atât mai mult se schimbă și cu atât mai mult există riscul [instalării] unei funcționări defectuoase. În același timp, cu cât sunt mai puțin folosite, cu atât mai mici și mai slabe devin zonele cortexului care de obicei controlează și gestionează stresul.”

Relevanța pentru părinți, educatori și profesioniști în sănătate mentală. 

Bruce Perry ne arată cum traumele din copilărie pot avea consecințe pe termen lung. Și cum intervențiile corecte, bazate pe înțelegerea dezvoltării creierului, pot ajuta copiii să se vindece și să își recâștige potențialul. Cartea este esențială nu doar pentru părinți și educatori, dar și pentru oricine lucrează cu copii, oferindu-le o viziune despre cât de important este sprijinul și iubirea în viețile celor mici.

„Cu toate că utilizarea drogurilor de către adolescenți este deseori catalogată ca simplu hedonism sau rebeliune, de fapt, tinerii care sunt cei mai expuși riscului unor probleme îndelungate cu drogurile sunt cei ca Amber, ale căror sisteme de reacție la stres au suferit o lovitură timpurie și de durată. Cercetările realizate asupra dependenților de droguri și a alcoolicilor au descoperit existența unui număr extrem de mare de evenimente traumatice suferite în primii ani de viață ai oamenilor care au ajuns dependenți, comparativ cu cei care nu au suferit de dependențe.„

Despre rezilineță și capacitatea remarcabilă a psihicului de a se adapta și vindeca …

Deși cartea explorează subiecte extrem de dureroase, Bruce Perry reușește să sublinieze constant reziliența extraordinară a copiilor. Și capacitatea remarcabilă a psihicului de a se adapta și vindeca, chiar și în fața celor mai grele circumstanțe. Această perspectivă a recuperării este inclusă în fiecare capitol. Bruce Perry subliniază că niciun copil nu este „stricat” sau „pierdut” definitiv. Prin îngrijire și înțelegere adecvată, majoritatea pot să-și depășească traumele și să ducă vieți împlinite.

Această capacitate de recuperare nu poate fi activată însă în izolare. Este esențial sprijinului pe care copiii îl primesc din partea adulților. Fie că vorbim despre părinți, profesori, terapeuți sau comunitate, este esențial ca cei mici să aibă un sistem de suport care să le ofere siguranță, încredere și resursele emoționale necesare pentru a depăși traumele. Iubirea, înțelegerea și răbdarea joacă un rol vital în procesul de vindecare. La fel și joaca și conectarea bună cu părinții. Fără aceste elemente, potențialul lor de a se adapta și de a se vindeca rămâne adesea neexploatat.

„Din fericire, spirala virtuții se autoamplifică și are efect de cascadă exact la fel ca spirala violenței. De exemplu, un cuvânt de laudă la momentul potrivit poate face ca un copil cu un interes moderat față de artă să devină pasionat de domeniu. Interesul poate deveni și mai profund, făcându-l pe copil să dezvolte abilități mai importante, să primească mai multe laude și, în cele din urmă, să construiască în creierul lui geniul artistic acolo unde la un moment dat ar fi putut să existe doar un potențial modest. Câteva cercetări recente accentuează puterea acestui efect în domeniul sportiv.”

A fi alături de copii, oferindu-le atenție și sprijin constant, poate face diferența între o viață marcată de durere și una în care ei reușesc să își construiască o viață bună pentru ei.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul ”Băiatul care a fost crescut ca un câine” 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Autoarea încurajează părinții să privească divorțul nu ca pe un eșec, ci ca pe o oportunitate de a redefini prioritățile, punând accent pe bunăstarea copiilor și pe construirea unui viitor echilibrat pentru întreaga familie.

Isolina Ricci PhD, oferă o perspectivă empatică și bine documentată, ajutând familiile să-și regăsească echilibrul și să construiască relații sănătoase după divorț. Aceste cărți sunt esențiale pentru orice părinte care dorește să asigure o adaptare lină și echilibrată pentru copii, în urma unei separări. De asemenea, ele reprezintă un ghid post-divorț și pentru specialiștii din domeniul sănătății mintale. Ele oferă o înțelegere a dinamicii familiale în caz de separare și a nevoilor tuturor membrilor familie.

„Acasă la mama, acasă la tata” – Ghidul complet pentru părinții despărțiți, divorțați sau recăsătoriți care își doresc să construiască două case primitoare pentru copilul lor.

Este un ghid post-divorț pentru părinți. Sunt abordate subiecte sensibile precum comunicarea eficientă cu fostul partener, gestionarea conflictelor și menținerea unei atmosfere de colaborare. Conține un capitol dedicat și detaliilor juridice. Sunt incluse strategii practice și sugestii bazate pe cercetări. Un accent deosebit este pus pe nevoile emoționale ale copiilor și pe modul în care părinții pot lucra împreună, chiar și după separare, pentru a asigura că cei mici se simt iubiți și protejați. Focusul este pe soluții de a crea un mediu stabil și sănătos pentru copii, chiar și atunci când aceștia trebuie să trăiască în două case separate.

Un aspect deosebit de valoros al acestei cărți este abordarea echilibrată și practică, oferită de autoare. Ea recunoaște dificultățile inerente ale divorțului și propune soluții concrete pentru a reduce impactul negativ asupra copiilor și părinților. Foarte important, subliniază esența co-parentalității în menținerea unui mediu sănătos pentru copii.

„Acasă la mami, acasă la tati – cartea copiilor” – Cum să te simți acasă într-un cămin sau în două

Această carte este concepută pentru copiii de toate vârstele. Îi ajută să înțeleagă și să se adapteze la schimbările din viața lor familială. Printr-o poveste simplă și ilustrații prietenoase, Isolina Ricci le explică copiilor că, deși părinții nu mai locuiesc împreună, rămân o familie iubitoare. Cartea conține mesaje pozitive care oferă asigurare și confort. Este un instrument util și pentru părinți. Vă ajută să înțelegeți lumea emoțională a copiilor. Vă recomand să o citiți înainte de a o oferi copiilor. Dacă aveți copii mici, puteți să le citiți voi cartea.

Mi-a plăcut modul în care autoarea le transmite copiilor că e normal să aibă sentimente mixte legate de divorț. De asemenea, subliniază importanța exprimării emoțiilor. Copiii sunt încurajați să discute deschis cu părinții despre ce simt și gândesc. Sunt incluse exerciții și tehnici simple pentru a-i ajuta să gestioneze emoțiile și să-și exprime gândurile. Astfel, copiii primesc un exemplu practic despre cum să facă față schimbărilor.

Dacă drumul de reconstrucție a noii vieți devine prea greu, căutați sprijin profesional. Terapia poate oferi un cadru sigur pentru exprimarea emoțiilor și pentru dezvoltarea unor strategii eficiente de adaptare. Puteți primi ghidaj în procesul de co-parentalitate, pentru a mențineți un mediu sănătos și stabil pentru copii.

Articolul Ghid post-divorț – „Acasă la mama, acasă la tata” și „Acasă la mami, acasă la tati – cartea copiilor” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Copilăria primară este caracterizată de un creier imatur și de o perioadă lungă de neajutorare și dependență, ceea ce îi face pe bebeluși foarte vulnerabil la traume. Aceștia sunt ușor de speriat, confuzi și traumatizați de evenimente înfricoșătoare, durere fizică, schimbări bruște, zgomote puternice, separarea de părinți și nesatisfacerea nevoilor. Pentru a supraviețui și a se dezvolta, ei trebuie să se bazeze pe capacitatea părinților de a le satisface nevoile de protecție, căldură, hrană și sprijin emoțional.”

Prin combinarea tehnicilor bazate pe cercetare și a exemplelor din viața reală, Aletha Solter scrie cum să:

• Construim un mediu sigur și protector pentru copiii noștri.
• Dezvoltăm relații puternice și de încredere cu aceștia.
• Îmbunătățim abilitățile de adaptare.

”Copiii tind în mod natural către sănătatea emoțională, știu cum să se vindece și vor face acest lucru spontan când se simt în siguranță. Copiii caută în permanență oportunități de a se vindeca de traume, iar părinții pot juca un rol important prin recunoașterea și încurajarea încercărilor lor de a face acest lucru.”

”Condiții de bază pentru vindecarea de traume a copiilor: să simtă o siguranță emoțională și să se simtă conectați, să reviziteze trauma într un fel sau altul, să reacționeze prin mecanismele biologice naturale de vindecare”

Citind această carte, veți descoperi:

• Informații de bază despre studii în domeniul traumelor din copilărie, dar și scurte studii de caz.
• Impactul traumei asupra copiilor și principiile fundamentale ale vindecării.
• Abilități practice pentru a vă ajuta copiii să se recupereze.
• Activități simple și eficiente bazate pe joc, care facilitează conectarea cu copiii.
• Interpretarea comportamentelor cauzate de traumă și soluții eficiente fără a recurge la pedepse, recompense sau agresiune.
• Modul în care etapele de dezvoltare ale copiilor influențează reacția lor la traume și cele mai eficiente tehnici pentru fiecare vârstă.

Cartea „Ajută-ți copilul să se vindece de traumă” oferă părinților ghidajul necesar pentru a sprijini copiii în depășirea experiențelor traumatice. Înțelegând copilul și aplicând metodele prezentate, veți putea crea un mediu sigur și susținător pentru copilul vostru, ajutându-l să se recupereze și să se dezvolte sănătos.

Cu toate acestea, este important să rețineți că unele traume pot necesita intervenția unui specialist. Nu ezitați să căutați ajutor profesionist dacă simțiți că este necesar. Sprijinul unui psihoterapeut specializat în traumele copiilor poate face o diferență semnificativă în procesul de vindecare. De asemenea, este esențial ca și voi, ca părinți, să vă îngrijiți de sănătatea voastră. Terapie proprie vă poate oferi instrumentele și sprijinul necesar pentru a gestiona stresul și emoțiile. Astfel deveniți un model pozitiv pentru copiii voștri. Și puteți cu adevărat să fiți acolo pentru ei.

Articolul „Ajută-ți copilul să se vindece de traumă” 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Știu că nu este ușor să jonglăm cu toate și că trăim vremuri în care avem și mai multe posibilități, și mai multă informație, dar și mai mult stres, tocmai pentru că dinamica societății în care trăim azi, este pe foarte repede înainte. Dar timpul nu s-a schimbat. Tot 24 de ore are o zi. Sunt multe detalii mici și mari care contribuie la stresul vieții de zi cu zi. Și este important să le cunoaștem, tocmai pentru a preveni ce putem și a regla ce nu putem să evităm. 

Sunt câteva modalități eficiente de reducere a stresului când ești părinte:

– Să ne amintim că este un copil, nu un adult în miniatură. Este o regulă de aur! Multe momente grele, și multe griji, și multă presiune pusă pe copii, pot fi evitate atunci când ne raportăm la copilul nostru conform vârstei pe care o are.

– Să înțelegem că este un om separat de noi, cu propriile dorințe, gânduri, preferințe. Fiecare copil este un individ unic, cu propria sa personalitate, dorințe, gânduri și preferințe. Este important să îi tratăm ca pe niște ființe separate și să le respectăm autonomia și identitatea.

– Să știm că alături de copilul nostru creștem și noi ca părinți. Învățăm practicând.

Creșterea unui copil este un proces continuu de învățare și dezvoltare, nu doar pentru copil, ci și pentru părinți. 

– În relaționare cu copiii să ne permitem să simțim ce simțim … și vinovăția, frustrarea, furia, tristețea. Pe toate le simțim cu un motiv de protecție și creștere. Și să rămânem atenți să ne controlăm vorbele și comportamentul atunci când furia ne invadează.

– Să avem oamenii noștri apropiați cu care să împărtășim ce simțim și ce gândim. Când vorbim despre ce simțim cu cineva care este acolo pentru noi, ne ajută la a ne regla emoțional. 

– Să adaptăm informațiile din jur, de la alții, din cărți, la noi înșine și la copiii noștri. Nu există o rețetă general valabilă! Este esențial să rămânem flexibili și deschiși și să ne adaptăm strategiile și metodele în funcție de nevoile și cerințele individuale ale copiilor noștri.

– Planificarea și organizarea activităților zilnice pot reduce stresul legat de gestionarea timpului și a sarcinilor. Să împărțim sarcinile cu partenera/partenerul, sau cu un alt membru al familiei (adult), sau cu o prietenă/un prieten ne ajută să conservăm din energie și să putem să fim cu adevărat prezenți când interacționăm cu copilul/copiii. 

– Setarea priorităților este absolut necesară! Fii conștient de ceea ce este cu adevărat important. Acordă prioritate activităților și relațiilor care contează cu adevărat pentru tine și familia ta.

– Să ne oferim grija și empatia pe care o oferim și copiilor noștri. Binele nostru înseamnă și binele copiilor noștri.

– Să ne oferim zilnic timp pentru noi. Știu, poate fi provocator să găsim acest timp, dar chiar și 15-30 de minute pe zi dedicate activităților care îți plac, cum ar fi cititul, meditația, sportul sau plimbările, pot face o mare diferență în gestionarea stresului.

– Să ne preocupăm de sănătatea noastră fizică și psihică pentru a ne bucura de viață, de ei și de viața cu ei. Alimentația echilibrată, somnul adecvat și exercițiile fizice regulate pot îmbunătăți starea generală de sănătate și pot ajuta la gestionarea stresului. 

– Să găsim momente de bucurie în orice mic detaliu. În ciuda provocărilor zilnice, să încercăm să găsim și să apreciem momentele de bucurie și de conexiune cu copiii noștri. 

Organizez un workshop pentru părinții care doresc să înțeleagă mai bine emoțiile lor și ale copiilor și să descopere strategii practice pentru a gestiona mai eficient aceste emoții în familie. Dacă dorești să participii găsești mai multe detalii în acest articol: Workshop ”Atelierul emoțiilor”.

Sursă poza: Jessica Rockowitz @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Modalități eficiente de reducere a stresului când ești părinte apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

este unul dintre oamenii cu care am avut șansa să lucrez, să mă lucrez și să învăț ce înseamnă să fii psihoterapeut.  Am așteptat cartea așa cum așteaptă copiii cadoul de la Moș Crăciun când încă mai cred în el și copiii mai mari autografe de la fotbaliștii pe care îi admiră

Dr. Diana Vasile este psihoterapeut, psiholog clinician principal și cadru didactic universitar. Din 2013 este președinte și membru fondator al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT). De peste 25 de ani se axează pe tot ce înseamnă cercetare în înțelegerea traumei. Și oferă modalități prin care ne putem recupera resursele psihice. Resurse care au rămas blocate în urma trăirii unor experiențe traumatice.

Trauma blochează dezvoltarea. Asta înseamnă că putem să fim adulți și să acționăm ca niște copii. Dacă nu procesăm partea aceea unde ne-am blocat, nu putem să dăm drumul la dezvoltare.

”Experiențele dificile, adverse de viață modifică funcționarea fizică și psihică, având efecte atât pozitive, cât și negative asupra acestor factori care influențează sănătatea noastră. Te ajută mult să cunoști și să gestionezi aceste efecte, pentru a le limita sau elimina pe cele negative și pentru a le valoriza, stimulat pe cele pozitive. Dificultățile actuale de viață își au deseori o sursă în modul în care aceste adversități au afectat resursele tale și modul în care le folosești (gândirea negativă sau rigidă, emoții neplăcute, relații superficiale, bazate exclusiv pe interese și fără satisfacție profundă, sentimente de eșec și de neîncredere în sine sau în viață, comportamente nepotrivite sau de risc etc).”

Cartea „Anatomia traumei” prezintă o parte consistentă de informare, psihoeducație despre traumă. Sunt informații științifice, validate prin studii și explicate într-un limbaj accesibil tuturor. Pe lângă aceste informații teoretice, Diana Vasile prezintă și studii de caz și exemple practice. Scopul este de a aduce claritate în ceea ce privește funcționarea psihică sănătoasă și modalitățile de creștere a calității vieții.

”Sănătatea umană depinde mult de funcționarea psihicului, astfel că nu există sănătate umană fără o componentă a sănătății mintale.”

Aceasta este partea pe care o admir cel mai mult la această carte. Sigur că Diana Vasile scrie despre suferință. Este o carte despre traumă, totuși. Dar ce face ea este să o explice cu toate părțile ei. Punctează mecanismele prin care suferința veche apare în prezent, cum ne încurcă și mai ales cum putem să ne recuperăm pe noi. Poate nu v-ați fi așteptat, dar cartea aduce multă speranță și are o perspectivă pozitivă. Pentru că Diana Vasile și psihoterapeuții pe care ea îi formează, cred mult în partea sănătoasă din noi și în capacitățile psihicului de a se recupera.

În ”Anatomia traumei” descoperi cum poți să te recuperezi pentru a-ți permite să te dezvolți și să trăiești conștient și relaxat în tine și în viața ta. Asta aduce o viață interioară și exterioară mai bună și mai împlinitoare.

”Protejarea și împlinirea nevoilor fizice și psihice, ca regulă de funcționare, îndeosebi în primii 25 de ani de viață, asigură buna funcționare a noastră, adică sănătatea fizică și psihică” … ”Suntem predispuși la ceea ce am numit traumă transgenerațională dacă sau cu atât mai mult cu cât nu suntem educați, nu întâlnim alți oameni cu care să construim relații bune și nu muncim un pic cu noi în relațiile existente.”

Cartea „Anatomia traumei” este structurată în 6 capitole:

• Capitolul 1: Sănătate mintală. Psihic sănătos.
• Capitolul 2: Definiție, cauze, evenimente, fazele procesului traumatic.
• Capitolul 3: Tipologia traumei.
• Capitolul 4: Trăirile traumatice.
• Capitolul 5: Cum folosim resursele – Când ne protejează, când ne încurcă.
• Capitolul 6: Recuperarea.

Fiecare capitol se încheie cu ”Întrebări de reflecție”, o parte care îmi place foarte mult. Este important să avem informația, este la fel de important să o putem înțelege prin prisma noastră, adaptată la noi. Asta ne ajută să procesăm și să ne recuperăm. Cartea conține și un mic capitol de încheiere cu ”Concluzii” care vin în sprijinul cititorului și cu o bibliografie consistentă pe care o putem folosi pentru aprofundare.

”Mersul la psiholog ajută atât la obținerea unor informații valoroase pentru funcționarea ta (se numește psihoeducație sau informare adecvată pentru tine,  raportată la viața ta și la problemele cu care te confrunți),  cât și la restabilirea sau ameliorarea reglajului funcțiilor psihice, care te va face să te descurci mai bine cu dificultățile de viață, să ai o stare emoțională mai bună, să construiești relații mai satisfăcătoare, să devii mai productiv, mai longeviv, să te bucuri de viața pe care o ai (inclusiv în ciuda pierderilor și tulburărilor suferite).” 

Pentru cine este această carte? Pentru absolut fiecare dintre noi. O puteți comanda de aici sau o puteți găsi pe rafturile librăriilor Cărturești.

Articolul ”Anatomia traumei” – Dr Diana Vasile 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.